SOCIETATEA NECIVILĂ

[altmariuspoliteia]

20/11/2019 | de Theodore Dalrymple

http://contramundum.ro/2019/11/20/societatea-necivila-2/?fbclid=IwA...

Indiferent ce se spune despre marxism, este limpede că a oferit (pentru cei care duceau lipsă) o filosofie eshatologică într-o lume postreligioasă. A slujit cel puțin unui scop psihologic: le-a oferit aderenților sentimentul relaxant că ei înțeleg mecanismele ascunse sau mai profunde ale lumii; că ei sunt cu mult superiori în înțelegerea acestui fapt în comparație cu cei care nu sunt marxiști; și că ei participă la ceva mai important decât ei înșiși. Pe scurt, le-a dat impresia sau iluzia de transcendență.

Dar, deși mulți marxiști au pretins că prăbușirea Uniunii Sovietice nu le-a zdruncinat credința în adevărul religiei seculare – deoarece au pretins că Uniunea Sovietică de la bun început nu a fost un stat marxist așa cum trebuie – nu poate exista vreun dubiu că marxismul, ca sistem intelectual, a fost puternic discreditat de de-acum neîndoielnicul eșec al Uniunii Sovietice de a-și îndeplini vreuna dintre promisiunile sale utopice. Dimpotrivă, marxismul a oferit pretextul pentru crime și a produs condiții de viață groaznice pentru multe milioane de persoane (…)

Dar dorința de ideologie nu a murit odată cu acest eșec. Dimpotrivă, dorința și-a găsit împlinirea într-o varietate de sub-ideologii ciudate. Istoricii viitorului vor considera, desigur, că una dintre cele mai ciudate dintre aceste ideologii va fi aceea a transsexualismului strident.Probabil că au existat întotdeauna transsexuali și îmi amintesc zilele când aceia care se declarau astfel erau trimiși la diverse clinici pentru proceduri și tratamente. Totul se făcea cu discreție, fără publicitate și ideologie. Erau puțini și nu existau pretenții politice.

În numai câțiva ani, însă, o întreagă mișcare ideologică s-a dezvoltat şi a atins punctul în care să nu mai fie mulțumită până când restul societății nu va accepta toate cererile ei, inclusiv schimbarea limbajului. În realitate, cererile sunt cameleonice, se schimbă mereu, după cum se metamorfozează și ideologia în încercarea ei de a-şi depăși contradicțiile inerente. Nu se poate decide, de pildă, dacă genul reprezintă o problemă de sentimente sau de expresie, dacă este inerent și fix sau flexibil și construit social, dacă este binar sau acoperă un spectru. Cei care doresc o disecție amănunțită a acestei ideologii și o expunere de clasă a absurdităților sale, ca și o listă de consecințe dezastroase într-o societate prea timorată moral că să i se opună, ar face bine să citească o carte apărută recent „When Harry became Sally: Responding to the Transgender Moment”, de Ryan T. Anderson.
Drept consecință a acceptării pasive a acestei ideologii, se pare (dacă este să-i dăm crezare autorului) că au loc experimente la scară largă pe copii, cum ar fi folosirea medicamentelor pentru blocarea pubertății, de către doctori fără niciun fel de preocupare față de consecințele pe termen lung – experimente doar întrucâtva superioare celor făcute de Dr. Mengele, în măsura în care copiii înșiși își dau acordul sau chiar cei ei cer aceste tratamente, deși la o vârstă la care nimeni nu crede că ei sunt în stare să ia decizii cu implicații atât de importante.

Dar probabil cea mai îngrozitoare afirmație din carte survine foarte târziu, la mulțumiri: „Există mai mulți doctori, profesori și avocați care m-au ajutat, dar nu îi pot menționa deoarece au temeri întemeiate pentru reputația lor profesională.”

Aduceți-vă aminte că este vorba de o carte scrisă de un om care trăiește în țara celor liberi și curajoși. Autorul speră ca prin această carte să „creeze o cultură în care ei să se poată exprima liberi”.

Cei care, ca mine, citesc cărți despre dictaturi contemporane sunt obișnuiți cu mulțumirile autorului îndreptate spre oameni care nu pot fi numiți din motive obiective. Dar este cu siguranță uimitor că un mic grup de presiune, o proporție nesemnificativă din populație, a reușit să creeze în societățile apusene o atmosferă și un climat în care oamenii bine intenționați, onești și respectabili, inclusiv experți, se tem să vorbească pe un subiect de o importanță simbolică din frica represaliilor.

Dar acesta pare a fi valul viitorului, ca să zic așa.  Amenințarea la adresa libertăților noastre nu vine din partea guvernului, decât atunci când cedează în fața monomaniacilor și încearcă să ne limiteze libertatea de exprimare prin decret, ci din partea grupurilor de presiune din interior, adică ceea ce se numea, cu un termen fără îndoială glorificator, societatea civilă. Probabil societatea necivilă ar fi un termen mai bun, deoarece nu dorește să reformeze doar legile, ci și mințile și sufletele. Nu o face pentru o îmbunătățire, ci ca un exercițiu de sau o expresie a puterii. Voința de putere pare că a infectat oamenii care odată erau mulțumiți să trăiască liniștit, puterea fiind acum singurul obiectiv care merită atins în absența a orice altceva mai înalt sau înălțător.

Într-o remarcă faimoasă, Stalin a spus că scriitorii sunt inginerii sufletelor, și asta este ceea ce încep aceste grupuri de presiuni să creadă tot mai mult despre ele. Nu încearcă să ne convingă prin forța argumentelor lor cât să ne schimbe ireversibil mentalitățile noastre. Caracterul este obișnuința, și dacă putem fi forțați să ne schimbăm felul în care vorbim, în cele din urmă ne vom schimba și gândurile.

Tendința totalitară nu a murit odată cu Uniunea Sovietică, ci mai degrabă s-a fracturat într-o mulțime de monomanii diferite. Libertatea pe care mulți oameni o doresc astăzi este libertatea de a limita libertatea altor oameni, ceea ce li se pare mult mai important decât a-și exprima propria opinie.