REDESCOPERIND LITERATURA : HORTENSIA PAPADAT -BENGESCU

[judit ionescu]

 

 

Hortensia Papadat-Bengescu

(n. 8 decembrie 1876, comuna Iveşti, judeţul Galaţi - d. 5 martie 1955, Bucureşti) a fost o mare prozatoare, romancieră şi nuvelistă din epoca interbelică.

 

E fiica generalului D. Bengescu şi a profesoarei Zoe. Studiază la Institutul de domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti. La 20 de ani se mărită cu magistratul Nicolae Papadat. Cariera literară e amânată din pricina transferurilor soţului dintr-un oraş în altul (trecând pe rând prin Turnu-Măgurele, Buzău, Focşani, Constanţa) şi de grija arătată numeroşilor ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena.

Casa memorială "Hortensia Papadat-Bengescu din Iveşti, Galaţi

 Debutul literar

Debutează în presa culturală cu articole în limba franceză (1912). Scrie şi poezii în această limbă.

În anul 1913 publicã la revista Viaţa românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajuta sa debuteze. Debuteaza editorial in 1919 cu volumul "Ape adânci", lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roşie, experienţa fiind apoi relatată în romanul Balaurul.

Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu şi să publice în revista Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puţinii susţinători ai scriitoarelor femei. Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu şi apoi publicate. Scriitorul preferat al autoarei este Marcel Proust, a cărui metodă de creaţie o regăsim, mai mult sau mai puţin, şi în romanele ei. Autoarea scrie şi publică mai multe volume de nuvele.

La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proza "obiectivă", aşa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzica de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Din 1933, se stabileşte în capitală. Scrie Logodnicul (1933), şi, în 1946, obţine Premiul Naţional pentru proză. Restul proiectelor de romane rămân nefinalizate.

Interzisă de regimul comunist şi trăind la bătrâneţe fără mijloace de subzistenţă, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi şi de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la Bucureşti, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar si academic.

 Opera literară

Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista Viaţa românească, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacţii ale sufletului feminin. Prozatoarea suplineşte „un deficit colosal de existenţă” (Femei, între ele) urmărind atent „perpetua mişcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în faţa oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuţioasă notare a senzaţiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.

Participarea scriitoarei la şedinţele cenaclului Sburătorul, căruia îi şi dedică de altfel primele ei romane, îi influenţează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observaţie.

Investigaţia psihologică şi fiziologică se adânceşte în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini şi se întregeşte cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul Sburătorului, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluţiei necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei româneşti, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.

Opera scriitoarei ilustrează şi un alt principiu lovinescian, acela al inspiraţiei citadine. Marele oraş este mediul în care evoluează cu naturaleţe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. Cetatea vie, cum numeşte Bucureştii Mini, personajul romanului „Fecioarele despletite”, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspiraţie sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viaţă. G. Călinescu admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume” din proza sa.

Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns şi Rădăcini alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanţi se află în centrul acţiunii care cuprinde şi alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim, Drăgănescu sau Maxenţiu. Această creaţie a scriitoarei reprezintă cel de-al doilea ciclu de romane din literatura română după Ciclul Comăneştenilor de Duiliu Zamfirescu.

Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipilor sunt în majoritate îmbogăţiţi de dată recentă care îşi pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă şi a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu şi Coca-Aimée.

Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotească, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalităţi narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel, prezentarea evenimentelor şi a personajelor de către narator alternează cu introspecţia (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuşi) şi cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii. Apar şi personajele-reflector, Mini şi Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente şi personaje; cititorul află despre situaţia din familia Rim sau despre cauza suferinţei Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini şi Nory iau ele însele cunoştinţă de aceste lucruri. „La domnia sa lumea şi viaţa stau pe loc, pe când scriitorul îşi schimbă neîncetat unghiul de observaţie” (L. Rebreanu).

Boala ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei. Într-un interviu, Hortensia Papadat-Bengescu se arată mirată că boala nu apare în aceeaşi măsură, ca temă centrală, la toţi romancierii, ea reprezentând „compromisul firesc dintre viaţă şi moarte”. De asemenea, scriitoarea acordă atenţie problemelor eredităţii, interesată constant de detectarea şi definirea „trupului sufletesc”.

Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin actualitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice româneşti.

Culegeri de nuvele şi schiţe, scurte romane

• Ape adânci (1919)
• Sfinxul (1920), devenit Lui don Juan în eternitate
• Femeia în faţa oglinzii (1921)
• Balaurul (1923)
• Romanţă provincială (1925)
• Desenuri tragice (1927)

  Ciclul Hallipilor

• Fecioarele despletite (1926)
• Concert din muzică de Bach (1927)
• Drumul ascuns (1933)
• Rădăcini (1938)

 Teatru

• Povârnişul (1915)
• Bătrânul (1920)
• Teatru ediţie de Eugenia Tudor-Anton, (1965), Bătrânul, A căzut o stea, Medievala, Sora mea, Ana.

 Alte romane

• Străina, manuscrisul de 1000 de pagini a fost descoperit de doamna Gabriela Omăt care se va ocupa de editarea lui.
• Logodnicul, 1935

RECENZIE:

Romanul pierdut si regasit al Hortensiei Papadat-Bengescu

de Alexandra Olivotto aparut in Cotidianul.ro. la 08.februarie 2008

 proza pe care istoria literaturii o daduse disparuta va fi probabil disponibila in librariile romanesti pina la sfirsitul lui 2008: "Straina" de Hortensia Papadat-Bengescu. Manuscrisul are 1.000 de pagini si reprezinta un caz fara precedent pentru peisajul literar autohton.

"Se stia ca exista un roman pierdut al Hortensiei Papadat-Bengescu. Manuscrisul lui integral disparuse de la tipografie prin 1947-1948. Soarta misterioasa a textului a ramas in legenda, pentru ca s-au pierdut si spalturile, si dactilograma pe care o avea Editura Fundatiei Regale (de la care au disparut mai multe texte in momentul nationalizarii - n.r.).

Pe la colectionari particulari si la Muzeul Literaturii se pastrasera citeva fragmente din roman: schite de personaje, proiecte de sumar, de ordonare a materialului sau, cum spune ea, "cum sa il injgheb". Are cel putin cinci-sase planuri despre ce sa se intimple cu personajele, incotro sa o ia trama", explica pentru Cotidianul, Gabriela Omat, cercetatoare la Institutul de Istorie si Teorie Literara "G. Calinescu" al Academiei Romane si editorul "Strainei". Mai existau si citeva fragmente publicate antum in presa acelei perioade (prin 1943, in "Vremea", "Revista Fundatiilor" si in "Calende", apoi, dupa 1944, in "Contemporanul" si chiar in "Femeia"), sub 100 de pagini, potrivit editorului.

Cercetatoarea invoca si un fragment din "Amintirile deghizate" ale lui Ovid S. Crohmalniceanu, in care acesta isi aminteste ca, in 1956, pe cind era redactor-sef la "Viata romaneasca", l-a vizitat un individ care ii oferea spre vinzare o dactilograma despre care i-a spus ca e ultimul roman al Hortensiei Papadat-Bengescu, nedezvaluind cum ajunsese in posesia lui. Criticul literar isi facea mustrari de constiinta ca nu stia ce a fost in capul lui de nu a cumparat materialul, indrumindu-l pe individ spre Arhivele Statului sau spre Biblioteca Nationala si nemaiauzind nimic despre roman dupa aceasta intilnire.

Editarea "Strainei" a luat startul insa in 2005: atunci, un nepot al scriitoarei, contactat de Gabriela Omat, a scos la iveala o uriasa cutie de televizor plina ochi cu caiete pe care Hortensia Papadat-Bengescu le umpluse cu ciorne ale romanului, dar, afirma editorul, "nimic definitiv". "Bruioanele contin de pilda acelasi moment, aceeasi secventa, acelasi peisaj sau cadru lucrat de pina la sapte ori, fiecare in numeroase variante. Ce facem noi acum este sa reconstituim un fel de dosar al unui roman pe care nu il avem si nu il putem avea. Vom putea sa il aproximam, asta incerc acum, sa dau o coerenta acestor fragmente, dar propriu-zis nu-l avem", pune cercetatoarea degetul pe munca de puzzle care i-a ocupat ultimii doi ani si jumatate. "Sint si suite de 100 de pagini, dar cind sa zici "hop", se rupe filmul si trece la altceva, si mai multe versiuni, alte maniere de solutionare a vreunei situatii. Astazi, de exemplu, am lucrat pe 60 de pagini in care era aceeasi poveste refacuta de patru ori. Nu stiu pe care s-o iau drept definitiva, toate sint incercari de finalizare, de transcriere "pe curat", dar de fiecare data spre sfirsit o cirmea cumva: schimba de la marca de costum pe care il purta personajul la tipul de masina pe care o conducea. Este pasionant sa intelegi cum lucra prozatoarea, e o vedere in laboratorul de creatie cum nu stiu sa mai existe in literatura romana", detaliaza Gabriela Omat.

Manuscrisul bate spre 1.000 de pagini, explica editorul. Se credea ca Hortensia Papadat-Bengescu se apucase de acest roman in 1943 - 1944, dar in caietele pe care le descifreaza cercetatoarea o insemnare mai dosnica demonstreaza ca scriitoarea lucra la text inca din 1942, pe cind se afla in refugiu la Cimpulung. Acolo a ajuns cu gindul sa continue ciclul Hallipa si sa il termine cu o continuare la "Drumul ascuns", potrivit Gabrielei Omat. Si chiar incepe sa scrie ce s-a intimplat cu personajul Coca-Aim饬 cu sanatoriul Walter, numai ca apar din ce in ce mai des niste inserturi - de exemplu, "a se introduce un personaj nou, care nu face parte din clanul Hallipa si care priveste totul dintr-o alta perspectiva". Incearca sa il schiteze si, pe urma, acest personaj o "colonizeaza", asa ca apar zeci si zeci de pagini despre el: ii face biografie, infatisare, de toate, precizeaza Gabriela Omat. Ea explica faptul ca maniera in care scriitoarea se lasa purtata de inspiratie ingreuneaza mult munca de editor: "Se intrerupe in mijlocul unei fraze, cind ti-e lumea mai draga, pune trei rinduri de puncte si incepe altceva: "Hai sa vedem cum moare cutarita", zice ea. Si porneste la descrierea circumstantelor in care se stinge personajul in timp ce il lasa asteptind in statia de autobuz".

Coperta caietelor lui Papadat-Bengescu arata ezitarile ei apropo de titlu.	Munca de editare a "Strainei" este ingreunata de multiplele stersaturi.

"Romanul e o incercare de iesire si din perimetrul mediului social, si al tipului de personaje cu care lucra Hortensia Papadat-Bengescu, in "Straina" incearca sa aduca o alta lume: comuta inspre tinara generatie, e chiar obsedata de mentalitatea junilor sfirsitului deceniului patru-inceputul deceniului cinci", subliniaza editorul nota bizara a romanului. "Sesizeaza ca ceea ce scrisese ea pina atunci intrase intr-un crepuscul, asa ca vrea sa termine cu Hallipii, ii omoara pe rind in citeva capitole si se focalizeaza asupra tineretului. Dar nu tine prea bine aceasta coarda sub control. Din ce avem reiese ca recade in tipul ei de scriitura si rezultatul e un roman al casniciei si al iubirii conjugale, al concilierii a doua temperamente opuse. Personajele "Strainei" s-au miscat in preajma marii burghezii, dar au proveniente mult mai modeste si isi cauta un rost, un sens, o identitate", povesteste Gabriela Omat. Pina la urma, conform spuselor cercetatoarei, se ajunge la o casnicie bazata pe incredere reciproca, asigurind liniste fata de tulburarile sociale. "Sa ne gindim ca romanul era scris in plin razboi si ca in acest caz e loc de o mica psihanaliza. Avea poate nevoie de siguranta, de ocrotire, mai ales ca sotul ei avea probleme de sanatate in acea perioada si era un bolnav extrem de dificil, si tot acest context a dus-o la o reverie a simplitatii conjugale care nu rimeaza deloc cu ce incepuse sa faca", clarifica Gabriela Omat o tematica total atipica scrierilor cunoscute ale Hortensiei Papadat-Bengescu.

In "Straina", romanciera isi extinde aria de interes de la mediul urban la cel satesc, o premiera pentru proza ei.

Probabil ca era un roman burghez care s-ar fi citit cu placere, cu mai putine complicatii, mai putin metaforic, mai putin imbicsit stilistic ca de obicei, e de parere cercetatoarea. Printre elementele ciudate pe care le-a remarcat ea sint unele care tin de marea "deschidere" pe care Papadat-Bengescu o incearca la inceputul romanului: stilul mai direct, mobilitatea, faptul ca vrea sa circule si prin Europa, ca in text apar tarani si grupuri satesti (o prezenta sociala mai mult decit inedita pentru proza autoarei). Si cele opt sau noua variante de final ale romanului sint cel putin socante comparate cu restul operei lui Papadat-Bengescu. "Cuplul se intoarce dintr-o excursie la tara, iar deasupra lor se arcuieste un firmament de inceput de seara absolut monumental, care ii ocroteste intr-o lume mirifica, plina de pasuni si ierburi, iar ei se tin de mina, bucurosi ca s-au regasit", rezuma Gabriela Omat, explicind ca e vorba si despre o fuga "dintr-un Bucuresti burghez, intesat de taxiuri, plin de zgomot, de militari care vin in permisie, o lume agitata si nelinistita de perspectiva istoriei. Iar, pe acest fond, eroii Hortensiei fug la tara si la liniste, unde nu ii ameninta nimic". Editorul e de parere ca un astfel de final "e un vis de om nevrozat si epuizat si de virsta, si de conditiile in care traise razboiul, mai ales ca prinsese si bombardamentele, ceva din climatul acesta i-a stricat romanul", dar ca nu e sigur daca Papadat-Bengescu l-ar fi ales pe acesta.

"A monta intreaga poveste, din punct de vedere editorial, astfel incit fiecare fragment sa fie bine expus si sa aiba personalitatea lui si in acelasi timp sa nu devina redundant, ca lectura sa nu fie obositoare, e o mare problema, eu cu asta imi bat acum capul", accentueaza editorul "Strainei". Ea puncteaza ca a durat mult pina s-a incropit un print, cartea stind la cules foarte multa vreme pentru ca numeroase dactilografe au dat indarat cind au vazut caietele. "Si acum aproximativ 10-15% din manuscris e nedescifrat si nedepistabil, mizgalituri peste mizgalituri si stersaturi", puncteaza Gabriela Omat. Actualmente insa, textul brut al prozei e corectat, ceea ce a luat un an, cercetatoarea reusind sa dea gata aproximativ 5 pagini in cele mai productive zile, insa va mai sta probabil citeva luni la editura, probabil pina in mai, pentru inca o runda de revizuiri, iar Gabriela Omat intentioneaza sa mai citeasca cele 1.000 de pagini de inca trei ori. Romanul va fi dotat cu numeroase note in care Gabriela Omat va explica in ce maniera a realizat montajul textelor. Aceasta este adevarata provocare pentru editor, care vrea sa faca o editie clasica a "Strainei" intr-o lume postmoderna: sa intocmeasca o schema narativa a romanului pentru care ar avea cel mai mult material si sa o suprapuna peste unul dintre planurile de sumar ale Hortensiei Papadat-Bengescu, gasind numitorul comun si lasind cit mai putin material pe dinafara.

Alaturi de romanul inedit al Hortensiei Papadat-Bengescu, si publicistica lui George Calinescu, plus un volum cu poezia de dragoste a lui Nichita Stanescu vor fi publicate de Fundatia pentru Stiinta si Arta in cursul anului curent, in cadrul Colectiei "Opere fundamentale", initiata de Eugen Simion si bazata pe modelul prestigioasei Colectii Gallimard, "Pl驡de", potrivit NewsIn. Ulterior, Institutul Calinescu intentioneaza sa realizeze si o editie integrala a operei Hortensiei Papadat-Bengescu. Initial, fragmentele publicate in presa vremii din "Straina" trebuiau sa constituie o addenda la acest volum.

• Variatiuni pe tema titlului

"La inceput, cartea ar fi trebuit sa se numeasca "Femeea si leopardul", ultimul cuvint referindu-se la porecla unui june frumos, la modul renascentist, pe care eroina il cunoscuse tinara fiind si fabulase pe tema sa. Cind un barbat mic-burghez o ia de nevasta si vrea s-o domesticeasca, istoria menajului lor este istoria disparitiei acestei fantasme a leopardului, in locul careia se asaza chipul datator de siguranta si concret al sotului", explica Gabriela Omat. Decizia de a-i da romanului titlul "Straina" venea din dorinta Hortensiei Papadat-Bengescu de a sugera ca tipul fetei rebele, nesupuse si mai baietoase, gen Nory Baldovin, nu-si gaseste loc nicaieri. Asta desi, paradoxal, eroina din "Straina" isi gaseste acest loc, dar si ocrotire, in casnicie, se fac aluzii ca vor avea si un copil, relateaza cercetatoarea, in timp ce Nory isi ratase mariajul.

• Fragment din romanul "Straina" de Hortensia Papadat-Bengescu:

"Pina acum totul fusese bine ascuns, de zveltetea Inei (diminutivul de la Straina, numele eroinei ? n.r)" si de priceperea croitoresei, dar in ziua aceea, Ina, cu fata pare ca mai prelunga si tenul straveziu, dete in laturi perdeaua de catifea, ce ii paru grea, si se opri in fata lui Lucian (sotul eroinei ? n.r.) care inca demult scria la biroul sau. Lucian se ridica, prin una din acele miscari de-ale lui deodata fracturate si intense, cu un suris care din marginea buzelor i se urca in ochi si ii umplu chipul. Ina, somnoroasa, bosumflata, pornise spre el pentru cine stie ce reclamatie marunta, de un timp era tare suparacioasa, dar iata ca de acum nu-si mai aducea aminte de plingere. Lucian isi oprise impulsul de a veni spre ea ... cea leganata... care i-ar fi putut parea Inei ca vrea sa ii dea un ajutor. Asa supta la chip, cu bratele subtiri pierdute in fundul minecilor largi, cu trupul acum vadit ingreunat, ca si cum sarcina crescuse neasteptat peste noapte, Ina parea o amfora careia bratele departate de trup ii erau cele doua minere. Inainta incet, sovait, ca si cum pasea pe gheata, totodata leganat ca pe mare, si tot de apa marii amintea si dezgustul buzelor ce tremurau usor din sfortarea de a nu ceda acelui dezgust. Lui Lucian ii fu mila, ii paru ca ceea ce a savirsit e o cruzime, fu nemultumit de ea fiindca a cedat dorintei lui de a avea un copil, fiindca n-a azvirlit ca de atitea ori povara pe care poate ca nu era in stare sa o poarte. Iata, acum, simburele crestea in ea si da spaima minutului cind mugurele iarasi ar putea plezni prematur. Dar grija lui era oarecit imputinata de impresia de ridicol ce se desprindea din femeiusca aceea care de obicei ii da atita de lucru, acum descumpanita".