Din istoria tiparului in tarile romane

[altmarius]

http://www.bmms.ro/continut/xhtml/ro/Revista_online/Nr.12_2008/Litu...
LITURGHIERUL LUI MACARIE (1508) ÎNCEPUTURILE TIPOGRAFIEI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE


Liturghierul lui Macarie din 1508 (ca şi Tetravanghelul din 1512, cartea fundamentală a bisericii) a fost o carte vie care a stat la baza slujbei religioase în Ţara Românească şi în Transilvania (pentru Moldova nu avem pînă acum indicaţii), pînă la introducerea limbii române în biserică. Prin reeditările şi copierile sale, el a avut o vastă răspîndire în timp şi în spaţiu, ca o operă de cultură de la începuturile scrisului tipărit... Pînă în satele transilvănene, în bisericile şi schiturile din munţi, a pătruns această carte şi reproducerile ei ulterioare şi a fost de folos timp de o sută de ani...



Introducerea tiparului, reproducerea în serie a cărţilor în locul manuscriselor scrise cu trudă şi încetineală, a însemnat primele începuturi, depărtate încă, ale dezvoltării culturii. Începutul tipografiei este în istoria tuturor ţărilor o dată importantă, de la care porneşte, pentru răspîndirea civilizaţiei, o perioadă nouă.
În 1508, la 10 noiembrie, a apărut în limba slavonă a bisericii, limbă oficială a ţării în acea vreme, prima carte tipărită în Ţările române. Este vorba de Liturghierul,cartea care cuprinde rînduiala slujbei bisericeşti ortodoxe, tipărit în Ţara Românească de ieromonahul tipograf Macarie, începută din porunca domnului Ţării Româneşti Radu cel Mare, mort în aprilie 1508, şi terminată în noiembrie acelaşi an sub domnia urmaşului său, Mihnea cel Rău (1508 – 1510), care apare în epilog ca patron al tipăririi acestei lucrări.
Cu prilejul împlinirii a 450 de ani de la apariţia primei cărţi tipărite în Ţările române, Academia R.P.R. a luat iniţiativa republicării acestei cărţi în ediţie fotografică. Prezenta introducere la această ediţie, în partea întîi înfăţişează un studiu bibliografic asupra primei cărţi tipărite în ţara noastră, în cea de-a doua parte cuprinde o cercetare de istorie culturală asupra apariţiei tiparului în Ţara Românească, a împrejurărilor social-politice în care s-a produs acest fapt. Din cercetarea atentă a exemplarelor rămase ale Liturghierului şi a împrejurărilor în care s-a făcut tipărirea lui, reiese o sumă de fapte istorice noi, necunoscute sau neobservate de istoricii dinainte şi care sperăm că au fost puse în lumină în prezentul studiu. Pe de altă parte, am încercat să punem acest eveniment cultural în cadrul istoriei sociale şi culturale a vremii, ceea ce aduce lumini noi asupra subiectului.



Începuturile tipografiei lui Macarie în Ţara Românească. La 1508, doisprezece ani după căderea Muntenegrului (Zetei) în mîinile turcilor, fapt care a pus capăt activităţii tipografiei din Cetinie, încep să apară cărţile slave patronate de domnii Ţării Româneşti. Ca meşter tipograf al acestor din urmă cărţi este indicat în postfeţele lor, atît în Liturghier (1508), cît şi în Octoih (1510) şi în Tetravanghel (1512) „ieromonahul Macarie“. Se pune întrebarea dacă acest meşter tipograf este aceeaşi persoană cu „ ieromonahul Macarie din Cerna Gora“, care este arătat ca meşter tipograf al cărţilor imprimate la Cetinie. Apropierea este uşor de făcut, întrucît amîndoi sînt ieromonahi şi amîndoi, la distanţă apropiată de vreme, sînt meşteri tipografi. Dar împotriva identificării a ridicat o obiecţie serioasă învăţatul slavist V. Jagić, care a observat că între tipografia de la Cetinie şi cea din Ţara Românească nu există nici o asemănare. Litera tipografiei muntenegrene este mai subţire şi mai mică, pe cînd cea din Ţara Românească este groasă şi mare, imitînd semiunciala manuscriselor. Într-un format aproape egal, tipografia muntenegreană are 32 de rînduri pe pagină, pe cînd cea munteană are numai 22. (E vorba de Octoihul muntean din 1510 comparat cu Octoihul muntene­grean din 1494.) Ornamentele din cărţile tipărite în Ţara Românească sînt, cum am văzut, imitate după şcoala miniaturiştilor de manuscrise slave din Moldova, de la sfîrşitul domniei lui Ştefan cel Mare, pe cînd ornamentele şi ilustraţiile cărţilor tipărite în Muntenegru sînt în stil clasic de renaştere italiană. Limba celor două serii de cărţi este slavă bisericească de redacţie deosebită, în cele muntenegrene de redacţie sîrbă, în cele muntene de redacţie medio-bulgară. În sfîrşit, am făcut cu alt prilej o comparaţie a textului Octoihului lui Macarie din Muntenegru din 1494 cu cel al Octoihului lui Macarie din Ţara Românească din 1510, singura carte bisericească care se repetă în ambele serii, cea muntenegreană şi cea munteană. Din această comparaţie rezultă că avem a face cu altă carte. Octoihul muntenegrean cuprinde în două volume, respectiv cîntările de la glasurile 1-4 şi 5-8, ale aşa-numitului Octoih mare,care are textul complet al cîntărilor pe toate zilele săptămînii, pe cînd Octoihul din Ţara Românească cuprinde toate cele opt glasuri într-un singur volum, glasul întîi fiind complet, de octoih mare, iar glasurile 2-8 sînt de octoih mic, adică numai cu cîntările pe zilele de sîmbătă şi duminică, o formă mixtă, destul de rară. De altfel şi la glasul întîi, care este de octoih mare, versiunea munteană diferă ca aranjare a materiei şi chiar ca text, fiind vorba de reproducerea a două traduceri independente între ele ale Octoihului grecesc. Aceasta arată în chip evident că tipografia din Muntenegru nu a fost adusă în Ţara Românească şi nici cărţile tipărite în această din urmă ţară nu urmează pe cele tipărite în Muntenegru…

|Locul unde a funcţionat tipografia domnească (1508 – 1512). Socotim că am stabilit în chip destul de convingător faptul că tipografia lui Macarie din anii 1508 – 1512 a lucrat în Ţara Românească şi nu la Veneţia. Rămîne însă deschisă problema locului anume unde a funcţionat această tipografie în cuprinsul ţării. Cei mai mulţi cercetători au admis ca loc de aşezare al tipografiei oraşul Tîrgovişte, care ar fi fost, cum se credea mai demult, singura capitală a ţării pe acea vreme. De asemenea s-a propus ca sediu al tipografiei mănăstirea Dealului, deoarece Radu cel Mare a refăcut această mănăstire şi a considerat-o ctitoria lui. Actele de privilegiu date de domnii români din vremea cînd au apărut cărţile lui Macarie arată însă că scaunul ţării era deopotrivă la Bucureşti, cît şi la Tîrgoviste. Radu cel Mare şi Neagoie Basarab numesc Bucureştii „cetatea de scaun“. Radu cel Mare în anii 1506 – 1507 dă 6 privilegii din Tîrgovişte şi 2 din Bucureşti, Mihnea cel Rău în 1508 – 1509 dă 6 privilegii din Bucureşti şi nici unul din Tîrgovişte (4 din diferite localităţi mai mici), VIăduţă voievod în anii 1510 – 1511 dă 5 privilegii din Tîrgovişte, 7 din Bucureşti, 8 din diferite localităţi, Neagoie Basarab în primul an al domniei sale, 1512, dă 9 acte din Tîrgovişte şi unul din Bucureşti. Prin urmare argumentul că oraşul Tîrgoviste ar fi fost pe atunci capitala unică a ţării şi că de aceea ar fi fost acolo şi tipografia, cade, tipografia putea fi tot aşa de bine la Bucureşti, sau într-o mănăstire de lîngă acest oraş.
Totuşi în favoarea Tîrgoviştei sau a mănăstirii Dealului ca sediu al tipografiei militează unele consideraţii serioase. La 1545, cînd se reia meşteşugul tipografiei în Ţara Românească cu tipografia lui Dimitrie Liubavici, pe cărţile ieşite din această tipografie poartă indicaţie că au fost imprimate la Tîrgovişte. Am arătat însă mai sus că anume ornamente şi chiar poate din literele tipografiei lui Macarie au rămas după dînsul şi au fost folosite de tipografiile ce au urmat. Se poate ca aceste resturi ale tipografiei lui Macarie să fi fost găsite la Tîrgovişte, de vreme ce noua tipografie lucrează acolo.
Dacă tipografia a lucrat la Tîrgovişte, se poate ca ea să fi fost de fapt aşezată la mănăstirea Dealului, care fiind lîngă oraş, putea fi socotită ca făcînd parte din acest scaun domnesc. E mai probabil ca tipografia să fi lucrat la o mănăstire, unde erau ateliere pentru meşteşuguri fine şi loc pentru asemenea ateliere domneşti. De asemenea trebuie să ţinem seamă că acolo se aflau călugări care puteau da ajutor, nu numai cu lucrul de mînă, cu corectura, care cerea ştiinţă de carte slavonă, dar şi cu manuscrise bisericeşti şi cu controlul textului religios.
Am arătat că ornamentele de miniatură ale frontispiciilor cărţilor tipărite sînt foarte apropiate ca stil de ornamentele în stil zis „armenesc” de la mănăstirea Dealului. De observat de asemenea că folosirea rară pe atunci a elementelor cronologic secundare: crugul soarelui, al lunii, indictionul, temelia, aflătoare în postfeţele celor trei cărţi care au ieşit din tipografia lui Macarie din Ţara Românească, se regăsesc şi în pisania slavonă a bisericii mănăstirii Dealului din 1502. Anul terminării mănăstirii nu este în chip necesar anul săpării definitive a pisaniei, poate cînd a venit acolo Macarie din Muntenegru cu obişnuinţa folosirii crugurilor (ciclurilor) solare şi lunare, să fi dat indicaţiile necesare. Pe prima foaie a Octoihului lui Macarie din 1510 se află desenată o biserică reprezentând, după părerea istoricului sîrb G. Radojicić, mănăstirea în care a fost tipografia, dar desenul nu se potriveşte cu mănăstirea Dealului, deoarece biserica are în Octoih o singură turlă şi cu clopotniţă pătrată pe cînd Dealul are trei turle şi nu are clopotniţă separată. În aceste condiţiuni aşezarea tipografiei la mănăstirea Dealul rămîne ipotetică...

P. P. PANAITESCU



Liturghierul lui Macarie, cu un studiu de P.P. Panaitescu şi un indice de Angela şi Alexandru Duţu, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1961