Pentru mine, anul ce tocmai a trecut a fost unul zbuciumat, urît, cu derapări periculoase umane și profesionale, cu tensiuni enorme distructive, cu degradări grosolane ale limbajului, cu o absență îngrijorătoare a dialogului, cu destule semne proaste pentru ideea de performanță, cu o invazie de persoane care se pricep la tot și la toate, deci, și la teatru, cu o confuzie gravă legată de valoare, principii și moralitate, un an sufocat de minciună și ipocrizie. Oamenii de teatru văd puțin teatru, în mod paradoxal, și în țară, și afară. Șocant, aș spune. Trăim ca parte a unui fenomen dinamic și viu din lumea asta. Dar sîntem extrem de puțin conectați la asta, adîncindu-ne într-o atitudine provincială și suficientă. S-a accentuat acest lucru în felul în care se percepe sau se comentează teatrul. Atît cît se mai face profesionist, responsabil și asumat.
Și de asta, poate, în zilele de Crăciun cauți cumva amintirile. Lumina din întîlnirile vieții. Dacă ai noroc, te desprinzi din realitatea toxică și plutești spre insulele din suflet, din minte. Cei mai mulți prieteni ai mei nu mai sînt pe pămînt. Nici părinții mei. Despărțirea de Radu Penciulescu , mă ține într-un fel de derivă. În decembrie ar fi fost ziua lui Gheorghe Dinică. Una dintre luminile mele interioare. Mă topesc de dor. Sînt amiciții, cele mai multe, contextuale. Pentru mine nu mai înseamnă nimic. Le cunosc fluxul și refluxul. Sînt mulți oameni de teatru care mă caută sau care îmi scriu în particular tot felul de mesaje. Prea puțini își exprimă sentimentele tumultoase public. Nu din protecția intimității. Nu. Din prudență. După ce am scris cronica dramatică la spectacolul Take, Ianke și Cadîr, pus în scenă de Grigore Gonța la Teatrul Național din București, Dinu Săraru, care era directorul instituției, a declanșat ceva ireal pentru secolul în care trăim împotriva mea și a revistei România literară. Abject. A pus cronica mea la avizierul teatrului, scriind mare, deasupra, „Așa nu”. Nu am mai avut voie să intru în teatru, să fiu invitată la vreun spectacol sau așa ceva. El nu avea habar că eu îmi cumpăram bilete. Nu m-a mai sunat nimeni de la secretariatul literar, oamenii cu care aveam relații și dicuții profesionale de ani. Invectivele au curs în spațiul public, în teatru. Nimeni, dar nimeni nu a scos un sunet. Nici un artist, nici un critic de teatru. Nu în apărarea mea personală, nu am avut niciodată nevoie de asta, ci a principiilor și a libertății de exprimare, a libertății individuale. A libertății care este fundamentală pentru orice om sau creator. A fost o singură excepție. Menită să confirme regula lașităților, a aoportunismului. Reflexele regimului comunist și dictatorial atunci s-au activat în teatrul românesc. Neamendate. În orice caz, de nimeni din teatru. Deși ierarhiile valorice începeau să poarte semn schimbat. Gheorghe Dinică, deși juca în spectacolul criticat de mine, cu argumente și observații, a fost singurul care a vorbit de nenumărate ori public și care a spus că nu este de acord cu toată porcăria. Nu doar fiincă eram prieteni și credea pînă la capăt în profesionalismul meu și în corectitudinea mea. Am rămas împreună și el nu a ascuns nimic din ce ne lega. La o vreme a urmat și reacția lui Radu Beligan. Atît.
Am recitit de Sărbători textul meu la despărțirea de GHEORGHE DINICĂ. S-a născut de Crăciun, a fost declarat pe 1 ianuarie 1934 și a murit pe 10 noiembrie 2009. Reiau mai jos, ca pe un fel de terapie în grup, parte din el.
La începutul lui martie 2002, primesc un telefon scurt și cuprinzător. Gheorghe Dinică, ușor fîstîcit, mă invita la Teatrul din Brașov ca să lansez cartea lui Constantin Paraschivescu despre el. Pe 7 martie seara, într-un foaier arhiplin, într-o atmosferă fantastică, Gheorghe Dinică s-a bucurat de ochii și emoția celor veniți să-l vadă. Îl priveam cum freamătă și el, cum timiditatea lui incredibilă încerca să se ascundă undeva și nu a găsit disponibil decît zîmbetul lui încurcat. De fapt, nu-i plăceau ieșirile în public, nu-i plăcea să fie centrul atenției, să i se aducă onoruri, laude deșănțate, să vorbească mult. Poate a fost unul dintre cei mai discreți și mai plini de pudoare oameni pe care i-am cunoscut. Îi plăcea să fie seducător în intimitate, printre cei pe care îi socotea apropiați și îi gustau cu adevărat tipul de umor, de ironie, puterea de a prinde într-o frază o imagine, o situație, o amintire. În fine, toată seara a fost adorabil, încercînd, de fapt, să mulțumească celor care s-au străduit să adauge ceva la istoria teatrului, la memoria lui, urmărindu-i cariera. A doua zi dimineață m-a invitat să bem o cafea și să facem cîțiva pași împreună. Mergeam țanțoși, la braț, pe pietonala din centrul Brașovului. Succesivele tentative de a ne încălzi cu o cafeluță eșuau, rînd pe rînd. Era 8 martie! Peste tot, mese organizate „în cinstea femeii”. Tot tovărășești, ca altădată, în cîrciumi sau cafenele prăfuite, prost luminate, cu perdele încețoșate. Gheorghe Dinică salva situația de cîte ori ieșeam cu capul în jos și-mi spunea că e mai bine așa, că oricum locurile sînt cam urîțele pentru poveștile noastre frumoase. Ne-am dat seama, izgoniți de peste tot, că ne refugiasem de mult în lumea teatrului, a amintirilor minunate, a imaginilor care te însoțesc mereu și mereu, atunci cînd ele sînt majore pentru ființa ta, care te fac să te înalți undeva pe culmi, departe de nimicnicii, disperări, dezastre interioare. De acolo, de sus, peisajul se liniștește, lumea se vede de departe, oarecum neclară, zărim doar ce dorim, restul se reduce la linii și puncte, lumea are alt ritm, ca într-un film derulat cu încetinitorul. Cocoțați pe culmile libere ale admirației, am învățat să ne cunoaștem, iubind ce ne apropie, respectînd ce ne desparte.
Acum e întuneric afară. Și ceață, și frig, Gheorghe nu mai este. Stau singură pe culmea noastră și tînjesc după orele și zilele și apusurile petrecute împreună, după vocea lui tonică, de o tandrețe inconfundabilă, care vroia cu orice preț să mă scoată din toate depresiile și alunecările mele.
Braț la braț cu Gheorghe Dinică, am început să ne privim. Povesteam despre teatru și rîdeam în hohote. M-a întrebat: „Vrei să vorbim despre Nepotul lui Rameau? Pe străzile mici și înguste din centrul Brașovului, pe pietrele acelea vechi și strîmbe, Dinică mi-a jucat unul dintre cele mai mari spectacole de teatru. Mai știa, bine de tot, textul lui Diderot, se minuna și acum că a putut să rostească „atîta filosofie”, că l-a întîlnit pe David Esrig, că fascinația inteligenței acestuia i-a răpus, pe Marinuș Moraru și pe el, că toată ideea cu proiecția în oglinzile masive, pe care le mișcau ca imaginea să-și schimbe unghiul, i se pare năucitoare și astăzi, că tot ce a lucrat cu Esrig a rămas unic și irepetabil. Mi-a povestit despre repetiții, despre felul pregătirilor corporale, psihice, filosofice pe care le făcea acest mare regizor cu ei, despre modernitatea spectacolului, despre școala Esrig, despre ce au lucrat la Comedie – Troilus și Cresida, juca Thersit, a fost Pentagon în Capul de rățoi – despre ctitoria lui Radu Beligan acolo, moment excepțional în teatrul românesc, despre Rinocerii lui Lucian Giurchescu în care a fost Domnul Papillon, despre Celebrul 702 al lui Moni Ghelerter, despre Somnoroasa aventură a lui Dinu Cernescu, despre Moartea lui Danton de la Bulandra, în care Liviu Ciulei îl distribuise în Robespierre, despre Nae Girimea al lui Lucian Pintile și al lui din De ce trag clopotele, Mitică?, despre filmul lui Andrei Blaier Prin cenușa imperiului, despre Gina Patrichi, despre George Constantin, despre Marinuș, despre Mariana Mihuț, despre har, despre rigoare și disciplină, despre verticalitate, despre curaj și despre lipsa lui. Ore de istoria teatrului, de impresii și observații intime, de detalii impresionante și semnificative rostite de acest artist uriaș, nespus de modest, cu o putere excepțională de sinteză, de enunțare a esențialului. Corpul i se elibera de orice povară, mîinile îi zburau cu sens, vocea era în largul ei, ca și mintea, ca și sufletul lui înviorat de această privire înapoi. Habar nu aveam unde mai sînt. Dar asta nu avea nici o importanță. La un moment dat, s-a oprit și mi-a spus: „după ce a plecat Dodi Esrig, nu am mai făcut nimic în teatru. Iar în film, rolul care simt că mă reprezintă este cel din Prin cenușa imperiului (lucruri pe care le-a repetat, la fel de tranșant, în emisunea mea „Nocturne” de la TVR 1) Am amuțit. Rar o asemenea confesiune, o forță de recunoaștere și de asumare a unei cariere, a propriului destin. Deodată, din cer parcă, Adamo cînta, în urechile noastre, Tombe la neige. Începuse să ningă, cu fulgi imenși, care, lacomi, acopereau totul cu albul lor pur. A început să rîdă în hohote și să mimeze mișcările de după oglinzile din Nepotul lui Rameau. Stăteam într-un punct fix. De jur împrejur, doar albul zăpezii și hohotul de rîs al lui Gheorghe Dinică.
De cîte ori ne vedeam, vorbeam numai despre teatru. O chestiune tot mai rară. Oamenii de teatru cînd se întîlnesc, nu știu de ce, dar nu prea mai povestesc despre ce fac, despre profesiunile lor, despre ce se mai montează, despre ce se joacă pe lume. Detesta bîrfele. Știa să asculte ca foarte puțini. Știa să te facă să simți cît este de aproape, că este cu tine, că înțelege tot, că viața, zău, merită să nu fie lăsată să treacă neobservată pe alee, că miracolul scenei este de nevindecat, că prietenia și iubirea nu au rivali pe pămînt. Mă chema, pe furiș, uneori la repetiții. După aceea, doar se uita la mine și pricepea ceea ce nu mai trebuia rostit. Și rîdeam amîndoi. Ca la aniversarea lui Victor Rebengiuc de șaptezeci de ani, de pildă, ca la cîrciuma de lîngă Grădina Icoanei, ca vara, ca iarna, ca atunci cînd îmi povestea despre Gellu și Liggia Naum, ca la Breaza, ca la decorarea de la Cotroceni, cînd a primit Ordinul Serviciul credincios în grad de Mare Ofițer, împreună cu Radu Beligan, Nicoale Manolescu, Lucian Pintilie, Marin Moraru.
În ultimul timp, însă, neputințele mele și tristețea m-au ținut mai mult prin casă. Ies rar. Poate și de asta, am vorbit numai la telefon, ca moșnegii, cum spunea el. Ultima oară a fost de Sf.Maria. Eram la mare. În loc de răspuns, i-am pus la telefon murmurul mării.
Atunci, la Brașov, m-a condus la gară. Cîntam pe peron amîndoi, fără să ne pese de nimeni și de nimic, „tombe la neige”.
Tristă certitudine, frigul și absența… sînt singură pe un peron, „tombe la neige, tu ne viendra pas ce soir…”.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius