1920 - 1 iunie - 2020: Un secol de relaţii diplomatice între România şi Sfântul Scaun

[altmariustotal catolic]

Pentru catolicii din Dieceza de Iaşi, ziua de 1 iunie va rămâne marcată prin comemorarea vizitei istorice pe care Papa Francisc a făcut-o anul trecut la Iaşi, dar nu putem neglija un alt aspect important din istoria Bisericii Catolice din România: oficializarea relaţiilor diplomatice dintre România şi Sfântul Scaun, la nivel de legaţie. Numim "oficializare", căci relaţiile creştinilor de pe meleagurile României de astăzi sunt consemnate încă din primele secole ale erei creştine, mai ales prin influenţa misionarilor care veneau dinspre Roma. Înfiinţarea episcopiilor din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova s-a făcut printr-o strânsă colaborare între Sfântul Scaun şi guvernanţii politici din ţinuturile noastre, iar activitatea misionarilor catolici a fost coordonată de structurile existente la Roma. Această realitate se verifică şi pentru episcopiile care au fost înfiinţate în Moldova, aşa cum este publicat şi pe acest sit: www.ercis.ro/biblioteca/istorie.asp.

La rândul lor, voievozii, domnii şi principii din ţinuturile româneşti au răspuns la apelul Papei de la Roma şi a împăraţilor din Occident pentru apărarea Europei de invaziile otomane sau pentru înfruntarea altor pericole. Răsfoind tratatele de istorie, putem afirma că relaţii diplomatice între autorităţile româneşti şi Sfântul Scaun au fost mereu marcate de o colaborare reciprocă, chiar dacă au existat neînţelegeri şi sincope.

Unirea Principatelor din anul ianuarie 1859 şi toate consecinţele ei au dus la consolidarea acestor relaţii diplomatice, ceea ce impunea realizarea unor acte ferme. Problema catolicilor era pe lista priorităţilor guvernului lui Mihail Kogălniceanu, care a insistat pentru încheierea unui concordat între Statul Român şi Sfântul Scaun. Episcopii Salandari, de la Iaşi şi Pluym, de la Bucureşti i-au înştiinţat pe superiorii lor de la Roma despre acest proiect. Concordatul trebuia să recunoască şi să garanteze libertatea de cult pentru cele două vicariate apostolice, deschiderea de şcoli catolice, precum şi libertatea de a numi profesorii şi directorii care vor preda în aceste şcoli. Congregaţia "De Propaganda Fide" a acceptat acest proiect şi a scris celor doi episcopi, dându-le sfaturile necesare pentru încheierea unui astfel de concordat. La 17 ianuarie 1865, Mons. Salandari îi informează pe superiorii săi că în tratativele pe care le va duce cu guvernul român va fi foarte atent. Regulamentul şi în special secularizarea bunurilor bisericeşti pe care domnitorul Al.I. Cuza dorea s-o desăvârşească prin concordat erau principalele motive pentru care Sfântul Scaun nu a crezut oportun să continue tratativele pentru încheierea concordatului.

Relaţiile diplomatice au fost intensificate după constituirea statului Vatican şi Războiul de Independenţă, rezultatele imediate fiind văzute prin înfiinţarea Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti (27 aprilie 1883) şi a Episcopiei de Iaşi (27 iunie 1884). Trebuie amintite, de asemenea, meritele deosebite ale episcopului Dominic Jaquet în privinţa redeschiderii problemei concordatului dintre Sfântul Scaun şi statul român, alcătuind chiar un proiect de concordat în 16 articole.

Aşa cum s-a scris foarte mult în ultimii ani, anul 1918 a însemnat o cotitură istorică pentru România, mai ales după alipirea Basarabiei (9 aprilie), Bucovinei (28 noiembrie) şi Transilvaniei (1 decembrie). Numărul mare de creştini romano-catolici şi greco-catolici a schimbat mult geografia religioasă a României, deschizând noi perspective pentru definitivarea unui concordat cu Sfântul Scaun şi stabilirea unor relaţii diplomatice consistente. În timpul Primului Război Mondial, Sfântul Scaun a fost un susţinător al aspiraţiilor naţionale ale românilor, iar la sfârşitul anului 1918 a recunoscut decizia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia şi, implicit, Marea Unire.

Mons. Francesco Marmaggi

După multiple schimburi de corespondenţă, relaţiile comune dintre România şi Sfântul Scaun au fost inaugurate la 1 iunie 1920, prin trimiterea la Sfântul Scaun a ministrului Dimitrie Pennescu, constituindu-se ca o "legaţie" (reprezentanţă), nu o ambasadă. Printr-un decret semnat la 12 iunie 1920, regele Ferdinand I, "prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României... (...) am decretat şi decretăm că Dimitrie C. Pennescu (...) este numit, în ziua de 1 iunie 1920, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al nostru pe lângă Sfântul Scaun". Acceptul Sfântului Scaun pentru numirea sa a fost dat la trei săptămâni după publicarea decretului regal la Bucureşti, iar trimisul Sfântului Scaun, Monseniorul Francesco Marmaggi, a sosit la Bucureşti în ziua de 17 octombrie 1920, ca nunţiu apostolic. Dânsul a rămas în funcţie până în anul 1923, după care l-au succedat: Mons. Angelo Maria Dolci (1923-1933), Mons. Valerio Valeri (1933-1936), Mons. Andrea Cassulo (1936-1947) şi Mons. Gerald Patrick O'Hara (1947-1950).

Delegaţia Apostolică se stabileşte la Bucureşti pe lângă Arhiepiscopia Romano-Catolică, după care se va muta, în anul 1922, în clădirea situată pe strada Pictor Constantin Stahi, nr. 5-7, care va deveni palatul Nunţiaturii Apostolice în România. Clădirea a fost construită în perioada 1896-1905, la iniţiativa arhiepiscopului Franz Xaver von Hornstein, finanţarea fiind asigurată de binefăcători din Elveţia şi printr-o subvenţie a regelui Carol I.

După stabilirea relaţiilor cu episcopiile şi eparhiile catolice, precum şi cu diferite instituţii ale statului român, au început negocierile pentru elaborarea unui concordat care să reglementeze ansamblul relaţiilor dintre România şi Sfântul Scaun şi să stabilească organizarea ecleziastică a credincioşilor catolici din România. Concordatul a fost semnat la 10 mai 1927, în Cetatea Vaticanului, dar a intrat în vigoare la 29 mai 1929, prin votul Parlamentului României (votul a fost dat la 24 mai, în Senat şi la 29 mai, în Camera Deputaţilor). Sfântul Scaun putea avea în România un ambasador (nunţiu), iar Biserica Catolică putea avea instituţii de învăţământ şi caritative, mănăstiri, biserici şi alte bunuri imobile. Religia catolică putea fi trăită în libertate deplină. Ca element de noutate în lumea catolică, pentru prima data într-o ţară necatolică, toate episcopiile erau centralizate naţional, sub coordonarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Pe de altă parte, Concordatul prevedea că episcopii erau numiţi de Papa de la Roma, doar cu acordul guvernului de la Bucureşti, aceştia trebuind să fie cetăţeni români. Acordul garanta creştinilor romano-catolici şi greco-catolici din România posibilitatea de exprimare a libertăţii religioase, conform Legii Cultelor din anul 1928. Ministrul de Externe Gheorghe Mironescu afirma atunci că "a fost interesul constant al tuturor guvernelor succedate în România după Unirea din 1918 să găsească un echilibru între diferitele confesiuni ale ţării". Concordatul a intrat în vigoare în ziua de 7 iulie 1929.

În urma Concordatului dintre Sfântul Scaun şi România, la 5 iunie 1930, prin documentul "Sollemni conventione" se organizează episcopiile şi eparhiile catolice din România. Prin decretele care au fost date de Nunţiatura Apostolică din Bucureşti s-a văzut clar modul de relaţionare a instituţiilor bisericeşti din România faţă de Sfântul Scaun. Nunţiatura Apostolică din România, prin arhiepiscopul Angelo Maria Dolic, îşi începea decretele de punere în aplicare a scrisorii apostolice date de Sfântul Scaun astfel: "Deoarece în scrisoarea apostolică «SOLLEMNI CONVENTIONE», dată sub plumb la Roma lângă Sfântul Petru în anul Domnului una mie nouă sute trei zeci, ziua a cincia din iunie, Persoana Noastră a fost desemnată spre a executa tot ce se cuprinde şi se hotărăşte în acea scrisoare, dându-ni-se toate facultăţile necesare şi oportune pentru acest scop, şi devreme ce, între altele, s-au stabilit... (...), prin prezentul Decret hotărâm şi declarăm:...".

În anii următori, relaţiile României cu Sfântul Scaun au evoluat armonios, iar în 1938, Legaţia de la Vatican a fost ridicată la rang de ambasadă. Din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, după doi ani, ambasada a redevenit legaţie.

Instaurarea regimului comunist în România a schimbat radical relaţiile cu Sfântul Scaun, ajungându-se până la ruperea unilaterală a Concordatului. Astfel, pe fondul tensiunilor social-politice generate de comunişti, la începutul anului 1946, nunţiul apostolic Andrea Cassulo a fost declarat "persona non grata". În aceste condiţii, la 19 februarie 1946, Sfântul Scaun l-a numit pe episcopul Gerald Patrick O'Hara regent (însărcinat cu afaceri) al Nunţiaturii Apostolice din România. Acesta a venit la Bucureşti abia în ziua de 29 ianuarie 1947 şi a rămas în funcţie până la 4 iulie 1950, când a fost expulzat. Prin Decretul nr. 151, din 17 iulie 1948, al Preşedinţiei Marii Adunări Naţionale, publicat în "Monitorul Oficial" nr. 164 din 19 iulie 1948, a fost denunţat Concordatul României cu Sfântul Scaun. Raporturile diplomatice dintre România şi Sfântul Scaun s-au întrerupt brusc. Printr-o notă verbală, din 23 iulie 1948, regentul Nunţiaturii, Mons. O'Hara, a protestat faţă de decizia unilaterală a părţii române, care încălca articolul XXIII al Concordatului. După doi ani, prin nota verbală nr. 3092, din 4 iulie 1950, Ministerul Afacerilor Externe al R.P.R. îi declara pe Monseniorul Gerald Patrick O'Hara, regent al Nunţiaturii Apostolice în România, pe Monseniorul Mestri Schönberg, auditor, şi pe Monseniorul Kirk C. John, secretar, drept persoane indezirabile pentru noua putere şi le cerea să părăsească teritoriul ţării în termen de trei zile. Aşadar, la 7 iulie 1950, relaţiile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte, iar două săptămâni mai târziu palatul Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti a fost confiscat de către autorităţile statului comunist.

După denunţarea Concordatului de către autorităţile comuniste, guvernul român a interzis funcţionarea Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică), o parte dintre clericii ei, în frunte cu episcopii, fiind întemniţaţi, iar credincioşii supuşi unei adevărate prigoane. Biserica Romano-Catolică, deşi nu a fost interzisă, şi-a desfăşurat activitatea cu mari dificultăţi şi sacrificii martirice. Noua Lege a Cultelor şi cea a Învăţământului, din august 1948, au adus prejudicii imense Bisericii Catolice din România şi au rupt definitiv relaţiile diplomatice cu Sfântul Scaun.

Timp de aproape două decenii nu au existat contacte oficiale între Bucureşti şi Vatican. În anul 1963 a început pontificatul Papei Paul al VI-lea, care a arătat bunăvoinţă faţă de regimurile comuniste din Europa de Est, sperând să poată pleda cu mai mult succes în favoarea credincioşilor catolici. În anul 1966, Papa Paul al VI-lea l-a primit la Vatican pe ministrul de externe sovietic Andrei Gromâko, după care a început discuţii cu Ungaria, Cehoslovacia şi Iugoslavia, dar a dorit să normalizarea relaţiilor şi cu România. Un prim pas s-a realizat în anul 1967, când copia columnei lui Traian aflată la Vatican a fost adusă la Bucureşti şi expusă în Muzeul de Istorie a Republicii Socialiste România. În 1968, când se aniversau 50 de ani de la Marea Unire, s-a discutat repatrierea urnei conţinând rămăşiţele pământeşti ale episcopului Ioan Inochentie Micu-Klein, proiect care nu s-a putut concretiza. La începutul aceluiaşi an, premierul Ion Gheorghe Maurer şi ministrul de externe Corneliu Mănescu au făcut o vizită de lucru în Vatican , după care, în toamna aceluiaşi an, după 18 ani, un oficial al Sfântului Scaun a putut vizita România.

După mai mult de patru ani de la aceste vizite, abia în primăvara lui 1973 Nicolae Ceauşescu a admis o vizită la Vatican. Întâlnirea dintre el şi Papa Paul al VI-lea, din 26 mai 1973, avea să detensioneze climatul riguros al relaţiilor bilaterale, deşi încercarea Suveranului Pontif de a discuta problema greco-catolicilor l-a iritat pe preşedintele Republicii Socialiste România. După cele "circa 50 de minute" ale dialogului celor doi şefi de state, ziarul "Scînteia" consemna că "întâlnirea dintre Ceauşescu şi Papă poate fi trecută în categoria «vizitelor istorice»". Totuşi, în problema care interesa Vaticanul, Ceauşescu a rămas inflexibil, limitele conversaţiei cu Suveranul Pontif fiind stabilite de autorităţile comuniste. Astfel, în privinţa Bisericii Greco-Catolice, relaţiile României cu Sfântul Scaun au rămas rupte până în anul 1990.

Evenimentele politice din România, de la finele anului 1989, aveau să readucă treptat armonia diplomatică între Sfântul Scaun şi România. În ziua de 23 decembrie, Papa Ioan Paul al II-lea a lansat un apel pentru pace şi înţelegere, pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Mesajul se încheia cu aceste cuvinte: "Dumnezeu să binecuvânteze iubita naţiune română!". În ziua de 31 decembrie 1989 a sosit în România Monseniorul Francesco Colasuonno, nunţiu apostolic cu însărcinări speciale ("itinerant pentru ţările Europei de Est"), care urma să analizeze noua situaţie din ţara noastră. Un prim pas a fost făcut chiar în aceeaşi zi: prin Decretul Lege nr. 9, din 31 decembrie 1989, al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ca urmare a abrogării Decretului Lege 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a fost recunoscută oficial. În ziua de 15 mai 1990, România şi Vaticanul au decis să restabilească raporturile diplomatice, iar după trei luni a fost restituit palatul Nunţiaturii Apostolice.

Primul nunţiu care a fost numit în această nouă realitate socio-politică a României a fost, la 18 august 1990, Monseniorul John Bucovsky. El a sosit la Bucureşti în ziua de 28 noiembrie 1990 şi a rămas în funcţie până la 20 decembrie 1994. Au urmat: Mons. Janusz Bolonek (1995-1998), Mons. Jean-Claude Périsset (1998-2007), Mons. Francisco-Javier Lozano Sebastián (2007-2015) şi Mons. Miguel Maury Buendía (din 5 decembrie 2015). Începând cu luna ianuarie 1998, nunţiul apostolic la Bucureşti devine decanul corpului diplomatic acreditat în România.

Ca o împlinire a bunelor relaţii dintre România şi Sfântul Scaun au fost vizitele istorice în ţara noastră ale papilor Ioan Paul al II-lea (7-9 mai 1999) şi Francisc (31 mai - 2 iunie 2019), precum şi cele ale preşedinţilor României (Ion Iliescu - prima vizită: 1 februarie 1991, Emil Constantinescu - prima vizită: 6 octombrie 2000, Traian Băsescu - prima vizită: 6 septembrie 2008 şi Klaus Johannis - prima vizită: 15 mai 2015) la Vatican. Actualul ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României pe lângă Sfântul Scaun este Liviu-Petru Zăpîrţan (de la 10 noiembrie 2016).

În ziua de 1 iunie, aniversăm un secol de relaţii oficiale între România şi Sfântul Scaun, care consfinţesc secole de relaţii şi raportări oficiale ale episcopiilor şi eparhiilor catolice din ţara noastră cu instituţiile şi congregaţiile Bisericii Universale. Au fost perioade armonioase, în care s-au pus bazele structurilor bisericeşti din România, dar şi ani de sistare unilaterală a acestor relaţii necesare pentru buna funcţionare a instituţiilor civile şi religioase. Fie ca experienţa acumulată în acest secol să aducă linii şi principii clare de colaborare pe viitor între România şi Sfântul Scaun!

Pr. Alois Moraru