Ultimul roman al marelui scriitor peruan, Mario Vargas Llosa, Tiempos recios (Vremuri tulburi), publicat în octombrie 2019, are în centrul atenției istoria Guatemalei. Cartea își propune, printre altele, să reabiliteze memoria președintelui Jacobo Árbenz – cel care, în calitate de președinte al Guatemalei (1951-1954) a îndrăznit să inițieze reforma agrară și să refuze monopolul companiei americane United Fruit pe teritoriul țării sale. Guvernul lui Eisenhower, acuzându-l injust pe Árbenz că vrea să instaureze comunismul în țară, îl aduce la putere în 1954, printr-o lovitură de stat militară pe Carlos Armas Castillo, care avea să fie ulterior asasinat în 1957. În carte apare și sinistrul Johnny Abbes García, șeful poliției secrete dominicane, mâna dreaptă a dictatorului Trujillo, din romanul Sărbătoarea Țapului.
Dacă în roman istoria se împletește fabulos cu ficțiunea – așa cum ne-a obișnuit genialul scriitor peruan – în epilogul cărții, Marta Borrero Parra, personajul care în timpul lecturii te intrigă prin viața-i aventuroasă și prin întâmplări ce par plăsmuiri ale lui Llosa, ne oferă o surpriză de proporții. Căci Marta Borrero, nimeni alta decât iubita președintelui Guatemalei, Carlos Armas Castillo, și probabil și a lui Johnny Abbes García, este cât se poate de reală și trăiește și în prezent.
În textul de mai jos, citiți fragmente din întâlnirea care a avut loc între Mario Vargas Llosa și Marta Borrero Parra.
Cu permisiunea autorului, am tradus acest text.
Luminița Voina-Răuț
(…) De îndată ce intru, păsări țipând strident mă derutează. Sunt în colivii, iar trilurile lor îmi vor însoți discuția de cel puțin două ore cu fosta Miss Guatemala (care n-a fost nicicând așa ceva). Mărturisesc că sunt puțin emoționat. De doi ani de zile mi-o imaginez pe femeia asta, inventând-o, atribuindu-i diverse aventuri și transformând-o, astfel încât nimeni – nici măcar ea însăși – să nu se recunoască în plăsmuirile mele. Mă așteptam la multe lucruri, nu însă la un păsăret zgomotos și atât de numeros. Sunt canari africani, guguștiuci, papagali moțați și alte specii de care n-am habar. Un fel de „oroare de vid“ face ca totul să fie ocupat, să nu existe pic de spațiu gol. N-ai cum să te miști prin casa Martei, fără să răstorni un obiect din zecile ori sutele de ghivece cu plante de toate mărimile, înghesuite prin toate ungherele. Statui, busturi și sculpturi religioase – imagini cu buda, cristoși, fecioare și sfinți – printre mumii și catafalcuri egiptene, fotografii și tablouri omagiind dictatori latinoamericani ca Generalisimul Trujillo sau Carlos Castillo Armas. Acesta din urmă a fost „marea iubire a vieții ei“, îmi va mărturisi peste o clipă, iar lui i-e dedicat un întreg perete cu o uriașă poză și o candelă pâlpâind zi și noapte, care pesemne e tot din plastic, ca și cantitatea impresionantă de flori – trandafiri, gladiole, garoafe, mimoze, orhidee, lalele, mușcate – de jucării și suveniruri din toate locurile prin care a fost vreodată Marta Borrero Parra. Din câte văd, pare-se c-a făcut de mai multe ori înconjurul lumii.
Discuția noastră va semăna întrucâtva cu incredibila casă: haotică, originală, confuză, surprinzătoare. Din toate mărturiile citite prin cărți, ziare și biografii ale persoanelor care au întâlnit-o în diverse momente ale vieții ei aventuroase, rezultă c-a fost foarte frumoasă, o femeie complicată, cu o privire cenușiu-verzuie ce părea a-și sfredeli interlocutorii, tulburându-i și derutându-i. Acum trebuie să aibă peste optzeci de ani – nu comit imprudența de a o întreba – iar timpul pare c-a micșorat-o și rotunjit-o puțin, dar chiar și în pofida vârstei înaintate, încă a mai rămas ceva din vechea glorie, din seducția, din legendele, din bărbații care au iubit-o și pe care i-a iubit. Mă primește îmbrăcată într-un chimono negru, cu multe cute, machiată îngrijit, cu cercei și coliere, cu gene lungi și unghii ojate într-un verde crud. Poartă sandale provocatoare, dintr-un velur verde-lămâie. Pare operată de multe ori, căci pe fața ei cu pielea întinsă, strălucesc arogant și misterios ochii aceia care au impresionat odinioară oamenii pe care i-a cunoscut, dar mai ales pe bărbați.
Ne-am așezat într-un mic spațiu din acea junglă de nepătruns și mi-a zis imediat că știe că „detest sâmburii de fructe“ (absolut adevărat) și că de mic copil, cântecul meu preferat e „Alma, corazón y vida“, un vals peruan la modă în Piura anului 1946, când am ajuns acolo la zece ani și l-am auzit fredonat, pentru prima oară, de un paznic al prefecturii unde stăteam (bunicul meu era prefectul). Când o întreb cum de cunoaște asemenea detalii din viața mea, zâmbește și-mi răspunde laconic, în stilul Símulei din romanul meu: „Am puteri“. Vorbește cald și cumpătat, cu un accent centro-american, pe care timpul, exilul și călătoriile n-au reușit să-l șteargă de tot. Dar mai ales ochii ei, gri-verzui și privirea-i intensă, îndrăzneață și sfredelitoare îmi atrag atenția.
Aproape brusc începe a-mi spune c-a avut zece soți și că i-a îngropat pe toți. Vorbește molcom și fără emfază, cu pauze, căutând vorbele potrivite, ritmul și muzica lor. Mai adaugă că, atunci când era doar o copilă, a violat-o un comunist guatemalez care era medic și că de atunci e o anticomunistă înrăită. Lucrul ăsta îl știu deja. Totuși mă surprinde faptul că-mi spune că marea iubire a vieții ei a fost colonelul guatemalez și președintele republicii, Carlos Castillo Armas, un „domn distins și delicat“ care a vrut să divorțeze de nevastă-sa, Odilia Palomo, ca să se însoare cu ea, dar n-a putut s-o facă, „căci până s-o ia de nevastă și poate tocmai ca să n-o facă, l-au omorât.“
Vorbește răspicat, rostind toate silabele, fără a aștepta răspunsuri sau comentarii la vorbele ei, iar uneori chiar îmi lasă impresia că uită de tot de existența mea.
Despre relațiile ei cu colonelul dominican Johnny Abbes García, șeful poliției secrete a Generalisimului Trujillo, asasin, torționar și însărcinat cu numeroase crime în străinătate – printre ele și asasinarea eșuată a președintelui Rómulo Betancourt la Caracas și, după Tony Raful, uciderea reușită a Președintelui Castillo Armas în Guatemala – Martita vorbește evaziv și foarte precaut. Este vorba – îmi spune – de „un alt domn desăvârșit“, cu maniere remarcabile și atât de amabil că, atunci când luau masa împreună, se grăbea să-i taie mâncarea în bucățele. Își adora mama, avea o poză cu ea în portofel și, într-o seară când aceasta avea febră, Marta l-a văzut îngenunchind la capul patului ei și masându-i picioarele. Faptul că un fiu își iubește într-atât mama, e întotdeauna o garanție bună pentru un om, nu-i așa? Ca toată lumea, avea și el maniile lui, principala obsesie fiind aceea de a căuta rozacrucieni peste tot, lucru care i-ar fi izbutit aici din plin, fiindcă în țara asta găsești o grămadă. Abbes García era foarte îndrăgostit de ea și o umplea de atenții și cadouri, mai întâi în Guatemala, când s-au cunoscut, iar apoi în așa-zisul oraș Trujillo, unde ea și-a petrecut câțiva ani în tinerețe, lucrând ca jurnalist politic. Acolo Abbes García obișnuia s-o ducă la cazinouri, iar o dată i-a dăruit trei sute de dolari ca să-i joace la ruletă, zicându-i să păstreze câștigul. Dar nu s-a culcat niciodată cu el, mă asigură ea.
Totuși, când îi amintesc că-s multe zvonuri cum c-ar fi avut un copil cu zbirul trujillist, pe care unii l-au cunoscut personal și care ar fi murit de tânăr în Republica Dominicană, îmi ripostează, imperturbabilă: „Fantezii aiurite ale unora, fără nicio bază.“
Nu-i deloc explicită nici când mă refer la ceva foarte documentat în reportaje și în cărțile de istorie: cum a reușit Abbes García s-o scoată din Guatemala chiar în noaptea asasinării lui Castillo Armas, pe 26 iulie 1957, când prietenii și colegii acestuia, liberaționiștii, și mai ales unul dintre posibilii asasini, locotenent-colonelul Enrique Trinidad Oliva, o urmăreau acuzând-o – la derută – că e complice la moartea șefului ei:
– Lucruri trecute și de mult uitate – exclamă ea, fără să se supere și, zâmbind, ridică din umeri și conchide, prefăcându-se indiferentă. – De ce să le mai reînviem acum?
Și schițează unul din zâmbetele acelea, generoase și tainice, care trebuie să fi fost una dintre armele ei de seducție în tinerețe.
– E adevărat că pistolarul cubanez Carlos Gacel Castro v-a scos într-o mașină din Ciudad Guatemala chiar în noaptea magnicidului și v-a condus la San Salvador? – am întrebat-o. Și că a doua zi Abbes García v-a dus cu un avion privat din San Salvador în Republica Dominicană? Toate cărțile de istorie vorbesc despre asta. Lucrul ăsta e adevărat ori sunt tot aiureli de-ale oamenilor?
– Chiar așa de faimoasă sunt că apar în cărțile de istorie? – zâmbește ea, sarcastic. Ridică iar din umeri și o face cu grație și cochetărie. – Păi atunci sigur că e ceva adevărat în toate astea. Dar nu uitați că sunt bătrână și nu-mi mai amintesc tot ce-am trăit. Noi, vârstnicii, avem pierderi de memorie și mai uităm diverse lucruri.
Și izbucnește într-un hohot de râs, ducându-și mâna la gură și dezmințind astfel ceea ce tocmai zisese.
Deși în ciuda anilor pare sănătoasă și viguroasă, se mișcă oarecum greu, cu ajutorul unui baston. Uneori am senzația că-n capul ei granița dintre realitate și ficțiune dispare fără voie, iar alteori am impresia că ea însăși gestionează respectivele confuzii cu înțelepciune. Și că știe mult mai multe decât îmi spune, iar la răstimpuri bate câmpii, dar o face intenționat. (…)
În sfârșit, îndrăznesc să abordez subiectul principal, care m-a adus până aici: faptul că ea e singura persoană care susține în declarații, articole de presă, interviuri și în nebunia autobiografică on line pe care o reînnoiește zilnic:
– Dumneavoastră susțineți că nu-i adevărat că Abbes García a murit în Haiti cu Zita, a doua lui nevastă și cu fetele lor, fiind uciși de tonton macoutes ai lui Papa Doc, care le-au omorât și servitoarele și câinii și găinile, dând apoi foc la casă. Asta ne asigură Balaguer în biografia lui (Memorias de un cortesano de la „Era de Trujillo“), lucru confirmat poliției și de o americancă, doamna Dorothy Sanders, misionară evanghelistă. Ea era vecina familiei Abbes García în Pétionville și a fost martoră la evenimente.
Martita mă ascultă acum foarte serioasă. Se gândește o clipă și-n cele din urmă spune, calm, cu aceeași liniște imperturbabilă:
– Asta a născocit CIA, ca Johnny să nu fie persecutat și să poată fi adus în secret în SUA. Eu am zis doar adevărul. Johnny a trăit aici sub un nume fals, după ce și-a făcut o operație estetică care i-a schimbat înfățișarea, nu însă și glasul. Și mai trăiește și azi.
– Dac-ar trăi, Abbes García ar avea acum peste optzeci de ani – o întrerup eu. Ba chiar s-ar apropia de nouăzeci.
– A, da? – se miră ea. Eu credeam că-i chiar mai în vârstă.
– De unde ați mai scos și povestea asta, doña Marta? – insist eu. L-ați văzut dumneavoastră vreodată pe Abbes García în carne și oase, aici, în Statele Unite?
Rămâne impasibilă și de-astă dată. Mă studiază de sus în jos, parcă întrebându-se dacă merită să piardă timpul încercând să mă convingă de ceva ce nimeni nu crede, dar care, ea știe sigur, e un adevăr mare cât casa. (…)
Marta Borrero Parra trăiește cu o menajeră peruană din Huancayo, o femeie dezinvoltă și discretă care a dispărut, după ce ne-a servit apa minerală. Femeia mai revine doar pentru a-i da niște pastile cu puțină apă sau când stăpâna casei o cheamă ca să-i ceară ceva; de fapt nu pare o angajată, ci secretara și tovarășa ei de călătorii, o prietenă bună.
Marta uită repede de politică și, cu un aer nostalgic, îmi spune că ea trăiește foarte liniștită acum, cu toate amintirile astea – dă din mână, arătând florile și obiectele dimprejur – care vorbesc despre escapadele ei prin toată lumea. Îmi rețin întrebarea care-mi stă pe buze: „Lucrând tot pentru CIA?“ Chiar dacă „mai face câteva ieșiri, când și când“, acum călătorește foarte puțin, din motive evidente. Dar, grație televizorului și emisiunilor de călătorii, străbate lumea în fiecare seară, cel puțin o oră, înainte de culcare. (…) Îi revine des în minte Guatemala, țara ei natală – cu păduri, vulcani, indigeni cu costume multicolore, piețe sătești în zilele de sâmbătă – deși n-a mai fost acolo de peste o jumătate de secol. Regretă însă că n-a văzut niciodată un quetzal adevărat zburând, pasărea care e simbolul țării. L-a văzut doar în desene și fotografii. Ultima oară când a fost acolo, în timpul unei campanii electorale, a întristat-o starea bietei Guatemala. Domnea violența sub comuniști, cu gherile în munți și teroriști în orașe care puneau bombe, omorau și sechestrau oamenii decenți. Bine că armata ținea încă lucrurile sub control. Ce s-ar fi ales de biata America Latină dacă n-ar fi existat armatele! De aceea le aduce un omagiu, zilnic, în blogul ei. Întreg continentul ar fi urmat exemplul Cubei dacă n-ar fi fost soldații ăia curajoși, așa de prost plătiți și atât de calomniați de roșii. „Îmi dau lacrimile când mă gândesc la ei“, șoptește. Și-și trece batista peste față, cu un gest teatral.
Stă așezată lângă o poză mare, în care e îmbrățișată de familia Bush din trei generații, cei doi președinți și Jeb, fostul guvernator al Floridei. Îmi zice c-a fost o militantă activă a partidului Republican, ca membră a lui, dar și a partidului ortodox al exilaților cubanezi și că încă mai lucrează pentru republicani, printre votanții latini, la toate campaniile electorale din Statele Unite, a doua ei patrie, la fel de îndrăgită ca Guatemala. Acum e foarte mulțumită, nu doar fiindcă Donald Trump se află la Casa Albă, făcând ceea ce trebuie să facă, ci și fiindcă niște bonuri din China care – n-am înțeles prea bine dacă le-a cumpărat sau le-a moștenit – au fost recunoscute în sfârșit de guvernul de la Beijing. Astfel că, dacă totul iese bine, în curând va fi milionară. Banii n-or s-o prea ajute la anii și la beteșugurile ei, dar o să-i lase într-un fond al organizațiilor anticomuniste de pretutindeni. (…)
Nu știu cum, dar discuția trece brusc la Jacobo Árbenz, „un personaj pe care l-am urât de tânără din tot sufletul“, îmi mărturisește. Dar, mă rog, „acum, că e mort și îngropat“, adaugă ea oftând, mai degrabă e vrednic de milă.
– Anii ăștia de exil cred c-au fost groaznici pentru el și familia lui – oftează ea din nou. Oriunde mergea, stânga și comuniștii îi reproșau c-a fost un laș, că în loc să lupte, a renunțat la putere și a plecat în străinătate. Fidel Castro și-a permis chiar să-l jignească personal într-un discurs, fiindcă nu i-a ținut piept lui Castillo Armas, ducându-se în munți și formând trupe de gherilă. Cu alte cuvinte, fiindcă nu s-a lăsat ucis.
– Deci înțelegeți acum că Árbenz n-a fost niciodată comunist? – o întreb. Că era mai degrabă un democrat, un pic naiv poate; un om care voia să transforme Guatemala într-o țară modernă, o democrație capitalistă. Chiar dacă, în exil fiind, s-a înscris în Partidul Laburist guatemalez, n-a fost niciodată un adevărat comunist.
– Era un naiv, da, dar unul pe care roșii l-au manipulat cum au vrut ei – mă corectează ea. Mie mi-e milă de el și de familia lui doar pentru anii din exil. Mergând de colo-colo, fără să se poată stabili nicăieri: Mexic, Cehoslovacia, Rusia, China, Uruguay. Peste tot îl maltratau și se pare c-a făcut chiar și foamea. Și au mai fost și tragediile din familie. Fiică-sa, Arabella, o frumusețe de fată, după cum spun toți cei care au cunoscut-o, s-a îndrăgostit de Jaime Bravo, un toreador mediocru care o mai și înșela, și-a tras un glonț într-o boîte în care se afla el cu amanta. Și se pare că însăși nevasta lui Árbenz, faimoasa María Cristina Vilanova, care făcea pe intelectuala și pe artista, îl înșela cu un cubanez, profesorul ei de germană. Iar el a știut totul și a trebuit să înghită coarnele, tăcând mâlc. Și culmea, cealaltă fiică a lui, Leonora, care a fost internată în mai multe ospicii, s-a sinucis și ea acum câțiva ani. Toate astea l-au distrus până la urmă. S-a apucat de băut și la o beție s-a înecat în propria-i baie, în Mexic. Sau poate că s-a sinucis. În fine, sper ca înainte de moarte să se fi căit de toate crimele, iar Dumnezeu să-l fi primit la sânul lui.
Afișează o față foarte tristă, se închină și oftează adânc, de câteva ori.
O întreb dacă, în timp, i-a recunoscut și lui Juan Arévalo ceva merite.
– Niciun merit – afirmă categoric și furioasă. Ca președinte, el a pregătit terenul pentru nenorocirile aduse Guatemalei de guvernul Árbenz. În plus, spre deosebire de Árbenz, care era destul de auster în viața privată, Arévalo nu ierta nicio femeie. Nu vă amintiți c-a omorât două biete balerine ruse, cu care petrecuse el și un prieten? Erau aproape criță, fără îndoială, când au avut accidentul ăla în care au murit cele două fete. Și, firește, nimeni nu le-a cerut socoteala, nici lui, nici celuilalt nerușinat cu care se afla în mașină.
Face o pauză lungă, ca să ia niște pastile. Când menajera pleacă din cameră, o întreb:
– Puteți să-mi vorbiți puțin despre relațiile dumneavoastră cu CIA, doña Marta? Mulți dintre prietenii lui Castillo Armas credeau că lucrați pentru organizație, când Statele Unite au încetat să-l mai sprijine pe colonel, fiindcă li s-a părut incapabil să conducă contrarevoluția și au decis să-l înlocuiască cu cineva mai energic și mai carismatic, ca generalul Miguel Ydígoras Fuentes.
– Ăsta e un subiect delicat, mai bine să-l lăsăm deoparte – îmi zice, fără supărare dar ferm, devenind brusc foarte serioasă. Mă sfredelește cu privirea, de parc-ar vrea să mă țintuiască în scaun.
Totuși, chiar și temându-mă de ceva mai mult, insist:
– Faptul că dumneavoastră ați obținut atât de repede intrarea în Statele Unite, când a trebuit să părăsiți Republica Dominicană, și că vi s-a acordat rezidența, iar apoi naționalitatea aproape imediat, sunt argumente folosite de cei ce cred că ați adus servicii importante CIA, doña Marta.
– Dacă mai continuați tot așa, va trebui să vă cer să ne despărțim imediat – șoptește.
N-a ridicat vocea, dar a rostit fiecare cuvânt cât se poate de serios. Făcând un efort deosebit și ajutându-se de baston, s-a ridicat în picioare.
Îi cer iertare, promițându-i că n-o să mai abordez subiectul care o deranjează atât de mult și în sfârșit se așază la loc. Dar e clar că am atins o temă foarte sensibilă, care o incomodează și o irită. Din clipa aceea comportamentul i se schimbă. Își pierde spontaneitatea, se încurcă, privirea îi devine ostilă și între noi se instaurează răceala. Deja mă consideră un dușman? Poate un comunist ascuns? Nu se va mai purta firesc și nu va mai face glume până la sfârșitul discuției. Când văd că discuția stagnează și nu-i chip să mai scot ceva important de la ea, nu-mi rămâne decât să-i mulțumesc că m-a primit și să-mi iau rămas bun. Mă conduce până la ușă și-mi spune, în chip de încheiere:
– Nu vă deranjați să-mi trimiteți cartea când o să apară, don Mario. În niciun caz n-o s-o citesc. Vă avertizez, însă, că avocații mei o s-o facă.
Traducere din spaniolă: Luminița Voina-Răuț
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius