Vatra veche nr. 3 / 2020

[altmariuspress]

Nicolae Băciuţ

Editorial

MOARTEA CA LECȚIE DESPRE VIAȚĂ

E greu să scrii despre un astfel de subiect, aflat într-o dinamică amețitoare, cu schimbări spectaculoase, imprevizibile.
Și într-un cotidian e dificil să ții pasul cu un astfel de eveniment, iar a nu-l semnala într-o publicație, fie ea lunară și de cultură, ai putea crea impresia că trăiești într-o lume paralelă, că ești indiferent, insensibil la ceea ce se întâmplă în jurul tău, la ceea ce se întâmplă cu tine, urmând ritmul de dinainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nimic nu se va schimba în viața ta.
Câtă vreme lucrurile erau departe de tine, oricât de impresionat ai fi fost, veacul te-a obișnuit să percepi statistici și mai puțin viață.
Cum, brusc, distanțele s-au scurtat, când ai simțit cum spaime fără precedent dau târcoale (ne)liniștilor tale cotidiene, când ai văzut că civilizația a fost luată prin surprindere, când ai realizat că ridică brațele și se predă neputincioasă în fața morții, e imposibil să nu accepți că istoria și-a schimbat ceasul, că orele, minutele, clipele bat altfel decât înainte și că niciodată nu va mai putea fi ca înainte..
Realități și scenarii învăluitoare nu mai puteau să ofere explicații plauzibile așteptărilor celor care au căzut victime coronavirului. Orice era posibil, zvonistica s-a așezat confortabil în logica noastră.
Starea de urgență a pus stăpânire peste mai multe țări, ajungându-se ca nimeni să nu mai fie în siguranță – nici bogatul, nici săracul.
Moartea a început să dea lecții de viață. Să descoperim în noi, la alte dimensiuni, stări ignorate, ori amețite, ori sfidate.
La unii s-au arătat la chip toate valorile care au dat sens lumii – credința, iubirea, sacrificiul, dăruirea, milostenia, bucuria, speranța, în timp ce alții și-au scos la vedere tot ce au avut urât în ei: egoismul, lașitatea, sfidarea, disprețul, mitocănia, lăcomia. Animalul din ei a fost lăsat liber, într-o sălbăticie a disperării. S-au golit rafturi de magazine ca la ceas de foamete iminentă. S-a umblat prostește și cu nepăsare față de ceilalți, chiar dacă fierbințeala frunții ar fi trebuit să dea semnalul de retragere în „bârlog”!
Au început însă să împartă și unii și alții neputința de a salva pe cei pentru care și știința s-a dovedit, încă, neputincioasă.
Când m-am îmbolnăvit de o boală de care nu mă voi despărți până la capătul vieții, medicul curant mi-a spus că va trebui nu doar să mă împac cu acest gând, ci și să mă împrietenesc cu boala, să conviețuiesc cu ea!
Odată scoși din normalitatea cotidiană, cu restricții imperative, nu există altă variantă decât să ne consolăm că, până la urmă, totul va fi bine. Dar până atunci?!
Viața trebuie să meargă înainte. Au apărut noi reguli de viață. În numele unei lupte cu un inamic nevăzut, pentru a preveni, pentru a proteja, pentru a trata.
Activitățile zgomotoase dintr-un trecut ce pare de pe altă planetă, s-au mutat în tăcerea apăsătoare din fața monitorului. Ceea ce începuse să fie interdicție, a ajuns să fie salvare. Calculatorul, laptopul, tableta, telefonul s-au înstăpânit cu drepturi depline asupra tuturor.
Au apărut concepte noi, e drept, confuze încă, precum „telemunca”, administrația publică a deschis porțile domiciliare. În dispreț față de ființa umană, unii au făcut specificații precum „în perioadele în careși desfășoară activitatea în regim de telemenucă, angajații nu beneficiază de sporul pentru condiții vătămătoare”, ignorându-se o realitate psihică, aceea a impactului unui astfel de regim de lucru, care e mai vătămător decât în condiții normale.
Ideea de libertate și-a schimbat regulile. Să fii liber, dar să stai în casă. Pentru unii a fost chiar șocant să constate cât de mare e prețul libertății, cât de mare e presiunea „libertății ca necesitate înțeleasă” (în sens hegelian), cât de mult contează să ai libertatea să faci ceea ce vrei, firește, kantian, cu legea morală în noi și cu cerul înstelat deasupra capului.
Libertatea indusă de circumstanțe de criză a început să genereze un alt stil de viață.
Ființa, într-un registru sartrean, își descoperă acut neantul.
Izolarea a devenit sora vitregă a libertății. Fiecare începea să accepte că trebuie să treacă printr-n soi de experiență robinsoncrusoeană, să aibă o insulă pe care nu o poate părăsi, dar nici împărți decât cu foarte puțini. E adevărat, cu cei dragi, cu cei pentru care n-au mai găsit de multă vreme timp, pentru care au fost întotdeauna ocupați, grăbiți.
S-a schimbat și paradigma liniștii. Străzile marilor orașe, mai ieri sufocante, au ajuns aproape pustii. O liniște dureroasă, de care nu te poți bucura și pe care a-i râvnit-o mai ieri, cu disperare, atât pentru tine, cât și pentru semenii tăi.
La un moment dat, se va întâmpla, totuși minunea. Ca și cum am reuși să mergem în picioare, întâi ademeniți, apoi ajutați de alte mâini, pe urmă mergând singuri, în siguranță, încrezători în propriile puteri, în propriile șanse.
Încet, ne despărțim de o lume, ca să renaștem în alta. Lecția despre moarte ne dă măsura vieții. O încercare pe care trebuie să trecem. O lecție pe care trebuie să o învățăm, să ne-o însușim.
Semnalul de alarmă tras îi va întoarce pe cei mai mulți pe calea cea dreaptă.
Și lumea va fi mai bună!
NICOLAE BĂCIUȚ