Cartea lui Alberto Manguel Sfârșitul bibliotecii mele (în engleză Packing my library), subintitulată O elegie și zece digresiuni, reprezintă o interesantă rememorare a vieții din perspectiva bibliotecilor proprii, considerate tot atâtea stări de spirit, autorul creând cu ajutorul amintirilor sau emoțiilor (provocate de cărți) imagini pregnante ale unor legături care plasează omul în preajma cărților, declanșând o inter-dependență care depășește bariera ființă-lucru. Cartea poate fi citită ca autobiografia unei relații pasionale cu cărțile, o istorie subiectivă a bibliotecilor pe care autorul le-a avut, prin care a trecut sau pe care le-a lăsat în urmă. Pretextul eseului autobiografic îl constituie plecarea din Franța, desființarea bibliotecii personale, împachetarea cărților, ceea ce provoacă evocarea bibliotecilor sale, de la cărțile copilăriei până la cele ale maturității și senectuții. Ca proces invers, despachetarea bibliotecii este analizată sub același aspect al nostalgiei cititorului, fiecare carte conservând o parte din timpul în care a fost citită.
Cartea începe cu o Elegie despre bibliotecă, văzută ca un spațiu al intimității absolute și al emoțiilor provocate de cărți „un spațiu cu totul privat, care mă cuprindea și mă oglindea totodată“. Sunt descrise primele biblioteci personale, cum ar fi biblioteca adolescenței, alcătuită din cărți legate în piele verde pe care le comandase secretara tatălui său la un anticar și care, văzând că nu se potrivesc a comandat… tăierea acestora în funcție de dimensiunea rafturilor. Tânărul cititor va compensa acest impetuos carnagiu prin înlocuirea pasajelor lipsă, folosindu-se de propria imaginație, o descoperire avant la lettre a romanelor lui William Burroughs. O altă imagine pregnantă, de data aceasta a adolescentului, este biblioteca lui din Buenos Aires pe care a trebuit să o părăsească în 1969 înaintea instalării dictaturii militare, atunci când oamenii erau arestați pentru deținerea unor cărți considerate suspecte. De exemplu, un cetățean a fost arestat sub acuzația că este simpatizant comunist, pentru că… deținea romanul lui Stendhal, Roșu și negru. Mai mult, oamenii își ardeau cărțile în toalete, îngroziți să nu fie acuzați că dețin cărți periculoase. Autorul notează că instalatorii argentinieni s-au confruntat cu o cerere fără precedent în acea vreme, deoarece porțelanul crăpa…
Descrierea aranjării bibliotecii corespunde unei anumite geografii interioare: cărțile sunt așezate pe rafturi în funcție de limbă, fără a fi separate pe genuri, în funcție de anumite subiecte de interes, de la istoria cărții până la bestiare medievale, mii de romane polițiste, câteva romane de spionaj, mai multe cărți de Platon decât de Aristotel. Și, mărturisește autorul, păstra pe rafturi zeci de cărți proaste pentru eventualitatea în care ar fi avut nevoie „de un exemplu de carte foarte proastă“. De asemenea, nu a împrumutat cărți decât foarte rar, preferând să cumpere un exemplar pe care să-l dăruiască, pentru că: „a împrumuta o carte este un îndemn la furt“.
Biblioteca se află în strânsă relație cu locurile unde este alcătuită. Astfel, peste tot pe unde a mers prin lume, mărturisește autorul, s-a născut câte o bibliotecă proprie „parcă prin generare spontanee“. Biblioteca devine astfel un fapt de viață, cărțile conservând momente importante, fiecare bibliotecă având închisă în sine câte o parte din viața celui care a adunat și citit cărțile: „Bibliotecile mele sunt un soi de autobiografii multietajate, fiecare carte păstrând în ea momentul în care am citit-o pentru prima dată“ (p. 20).
Sunt evocate și bibliotecile publice, cum este cea de la Saint Andrew Scots School, biblioteca școlii primare din Buenos Aires, pe care Manguel o asociază, încă din copilărie, libertății pe care ar trebui să o degaje orice bibliotecă de acest fel, prin varietatea cărților. Totuși, temperamentul scriitorului nu se potrivește regulilor unei biblioteci publice, pentru că – recunoaște autorul – nu de puține ori a simțit nevoia să posede cărțile pe care le împrumută: „ca un tâlhar lacom, cărțile pe care le citesc, vreau să le am“ (p. 22).
Cartea conține zece digresiuni (capitole) pe tema relației pe care omul o are cu cărțile, și, ca totalitate a lor, cu biblioteca. Capitolele sunt legate de o anumită predispoziție declarată a autorului către digresiune, dar și de posibilitățile infinite de digresiune pe care le oferă cărțile.
Prima digresiune este concentrată în jurul ideii că deși suntem condamnați la singularitate, noile tehnologii ne aduc în situația de a fi toți împreună, „suferind cu toții de opusul agorafobiei“. Omul a trăit, consideră Manguel, dintotdeauna cu anxietatea de a fi înconjurat de chipurile și cuvintele celorlalți, însemnând ceva doar în măsura în care îi este remarcată prezența. De asemenea, interacțiunea cu ceilalți reprezintă elementul pe care se întemeiază realitatea. În modernitate, motoul erei digitale ar fi cel al Episcopului Berkeley: esse est percipi, a fi înseamnă a fi văzut (p. 31). Toate posibilitățile digitale ale epocii moderne nu ar vindeca însă spleen-ul esențial. Orice contact „cu imaginile, cu cărțile, cu oamenii, cu locuitorii virtuali ai cyberspațiului – naște tristețe pentru că ne amintește că, până la urmă, tot singuri suntem“ (p. 32). Cartea, care poartă în sine parfumul unor timpuri apuse, este privită simbolic (și) în procesul despachetării, ca un „ritual mnemotic“ care atrage după sine amintiri-imagini, la fel ca în eseul Cum mi-am despachetat biblioteca al lui Walter Benjamin. Acesta nota referitor la responsabilitățile cititorului că „existența colecționarului este în mod dialectic sfâșiată între dezordine și ordine“ (p. 35).
Pe parcursul cărții este rememorată împachetarea/despachetarea bibliotecii din Franța. Experiența împachetării predispune la reflecții pe teme dintre cele mai diverse de la originea creațiilor, până la semnificațiile existențiale ale marilor cărți și ale bibliotecii. De exemplu, vorbind despre modul în care s-au născut marile cărți, Manguel amintește oribila culoare maro din coșmarurile lui R. L. Stevenson care stă la baza cărții despre Doctorul Jekyll și a Domnului Hyde, povestea cavalerului în căutarea dreptății care i-a fost revelată lui Cervantes atunci când era în închisoare și ideea romanului Madame Bovary care i-a fost inspirată lui Flaubert atunci când a citit o scurtă relatare într-un ziar. Cu toate acestea, autorul consideră că „momentul nașterii creației literare ne este la fel de necunoscut precum nașterea universului însuși“ (p. 42). Iar confesiunile autorilor despre acest fapt sunt pe cât de interesante, pe atât de greu de crezut, cum ar fi explicația lui Edgar Allan Poe despre scrierea poemului Nevermore „logică, inteligent prezentată și complet necredibilă“. O soluție ar fi admiterea faptului că miracolele sunt posibile și că apariția marilor capodopere nu poate fi explicată.
În prima zi a despachetării-aranjării bibliotecii din Franța, un pasaj din romanul Hypatia al lui Kingsley este punctul de plecare pentru amintirea imaginii Bibliotecii din Alexandria, imagine uitată, pe care scriitorul mărturisește că nu a folosit-o atunci când a scris o carte în care aborda această temă, un exemplu al capriciilor memoriei. Dar în actul despachetării cărților, biblioteca încă goală se umple cu umbrele celor pe care i-a cunoscut, dezvăluind astfel biblioteci mai vaste decât cea a Alexandriei. Fiecare carte reînvie trecutul și readuce la suprafață imagini ale sinelui cititorului de altădată: „nepăsător, ambițios, întru câtva fricos, singuratic și conștient de propria mea ignoranță“ (p. 47). În mod simetric, împachetarea bibliotecii reprezintă un act al uitării „ca și cum ai derula un film spre început, trimițând firele vizibile și o realitate metodică în regiuni îndepărtate și nevăzute, o uitare voluntară“. Deși invocă permanent momentul părăsirii Franței, drept cauză a împachetării bibliotecii, autorul nu insistă asupra amănuntelor autobiografice, indicând doar că este vorba despre „sordida birocrație“ și de „finalul absurd al unui capitol lung și fericit“. Se înțelege astfel că împachetarea bibliotecii reprezintă finalul unei perioade fericite a vieții. Privit astfel, actul în sine al împachetării bibliotecii are ceva din anticiparea sfârșitului: „Dacă orice bibliotecă este autobiografică, împachetarea ei are ceva din scrierea propriului necrolog“ (p. 75). A pierde ceva determină posibilitatea autocunoașterii, în actul pierderii se află închisă regăsirea de sine: „Pierderea te ajută să-ți amintești, iar pierderea unei biblioteci te ajută să-ți amintești cine ești cu adevărat“ (p. 81). Totul stă sub spectrul pierderii, iar toate cărțile n-ar fi decât „recunoașterea imposibilității de a reda în întregime ce surprinde experiența noastră“ (p. 96).
Plecând de la ideea că „numărul combinațiilor de cărți, deși inimaginabil de mare, nu e infinit“, autorul amintește dilema din viitor a scriitorului, imaginată de Lewis Caroll: în loc de Ce carte să scriu, acesta se va întreba Pe care s-o scriu? (p. 113). De asemenea, constată că suntem în acest sens condamnați la repetiție, în fiecare poveste fiind, așa cum credea Raymond Queneau, ori Iliada, ori Odiseea, în funcție de asocierea vieții cu lupta sau călătoria.
Vorbind despre un vis recurent, în care îi apare biblioteca din Franța, autorul își amintește o remarcă a lui Nathaniel Hawthorne despre imposibilitatea omului de a descrie în totalitate realitatea unui vis. Iar această latură inefabilă a visului poate fi extinsă până la ideea că universul refuză să fie transcris în cuvinte. În privința confuziei dintre realitatea viselor și realitatea vieții diurne, autorul îl invocă pe Norman Manea, pe care îl numește „sclipitorul romancier român“, cu ilustrarea unui vis din Întoarcerea huliganului, în care personajul observă intrigat că toată lumea vorbea românește la New York (p. 133).
Dicționarul, ca depozitar al spiritului umanității, este repus în drepturi, autorul amintind marile dicționare care i-au marcat viața: Oxford English Dictionary, Webster, Larousse, Littré, autorul considerând că în timp ce „cărțile sunt arhivele experiențelor noastre și bibliotecile sunt depozite ale memoriei, dicționarul este talismanul nostru împotriva uitării“ (p. 157).
Manguel se întreabă care sunt mecanismele prin care se naște cititorul, cel fără de care cărțile și implicit bibliotecile își pierd orice sens. Soluția pe care o oferă pentru nașterea cititorului pasionat, în lipsa unei metode sigure ar fi cea izvorâtă din propria experiență și anume „exemplul“ unui cititor pasionat: „Câteodată experiența unui prieten, a unui părinte, profesor, bibliotecar, poate inspira, dacă nu o imitație imediată, cel puțin curiozitatea“(p. 195).
Către sfârșitul cărții, autorul mărturisește un eveniment de viață care i-a schimbat din nou destinul. Când credea că trăiește ultimele capitole din viață este numit director al Bibliotecii Naționale din Argentina. Cel care a scris toată viața despre cărți și biblioteci, care a strâns nenumărate volume, se vede în situația de a deveni bibliotecar în adevăratul sens al cuvântului. Este aceeași bibliotecă unde și Borges a fost numit director în 1955 când „ironia lui Dumnezeu“ i-a acordat „cărțile și noaptea“, fiind al patrulea director orb al bibliotecii. Fosta clădire a bibliotecii se asociază în memoria autorului cu povestirile lui Kipling, Henry James, Stevenson pe care tânărul Manguel i le citea lui Borges, în apartamentul acestuia, atunci când îl conducea acasă. În finalul cărții, motoul care i se pare potrivit autorului pentru biblioteca lui este reprezentat de cuvintele pe care Maria Stuart le-ar fi brodat pe un giulgiu în închisoare: „În sfârșitul meu stă începutul meu“.
De remarcat în acest volum este stilul elegant, calm, echilibrat, o constantă a cărților lui Alberto Manguel. De asemenea, în fiecare dintre capitolele cărții există formulări memorabile despre bibliotecă și relația ființei umane cu cărțile. Alberto Manguel este un imens cititor și cel mai important scriitor despre cărți al vremurilor noastre.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius