Cum nu vede oameni noi în fiecare zi, Naș Costică se bucură să stea de vorbă cu turiștii care se aventurează până la casa lui. Acolo am lăsat mașina și am pornit-o mai departe pe jos, până în buza abruptului dincolo de care se cască Fundătura Ponorului. Foto: Costas DumitrescuÎn 5 zile, 3 plimbări și 8 recomandări
Aerul de Fata Morgana, lăptos, difuz, cu soarele sclipind în salba de hidrocentrale de pe Râul Mare, îmbie la visare. Sunt sus pe dealul Clopotivei, într-un punct de belvedere bine-cunoscut printre parapantiștii hunedoreni, de unde ai la picioare toată Țara Hațegului. Dar oricât aș miji ochii, tot nu reușesc să iau parapantele drept pterodactili … În urmă cu 70 de milioane de ani, aici era o insulă tropicală izolată din Marea Tethys, găzduind specii unice de dinozauri pitici, șopârle zburătoare gigantice și mamifere prostuțe. Azi e acest imens amfiteatru natural – închis între patru munți: Poiana Ruscă, Glodeanu – Țarcu, Retezat și Șureanu – în perimetrul căruia se suprapun trei mari arii protejate: Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului și Parcul Național Retezat, ambele cu recunoaștere internațională UNESCO, precum și o parte din Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina. Destinația ecoturistică Țara Hațegului – Retezat se laudă cu o pleiadă de obiective naturale, istorice și culturale, pe care mi-am propus să le văd în următoarele cinci zile.
După zimbri, la Poieni Pe la kilometrul 6 al drumului forestier care urcă de la Poieni pe Valea Floruș, abandonăm mașina de teren ce ne-a adus gâfâind prin pâraie și noroaie diluviale – rezultatul unei săptămâni de ploaie. O luăm pieptiș pe versantul din dreapta, în direcția stânei. La nici câțiva pași de drumul mare, Hombre dibuie în iarba înaltă o urmă de zimbru. În buletinul lui scrie Florin Hălăștăoan, pe cartea de vizită – vicepreședinte al Federației Internaționale a Rangerilor, dar toată lumea îl știe după poreclă: Hombre. De n-ar fi îmbrăcat în costumul gri-verzui de ranger cu sigla Rewilding Europe în piept, cum îl vezi la marginea pădurii, cu freza aricită, obrazul țepos și mandibula proeminentă trădând tipul dârz ca un mistreț, ai putea să juri că ai dat peste vreun legionar al Romei.
– Poteca asta o folosesc și zimbrii. Cât de norocos ești? mă întreabă.
– Foarte!
Reintroducerea zimbrilor în Munții Poiana Ruscă și Munții Țarcu din Banat e implementată de WWF-România și Rewilding Europe, cu bani europeni, prin Programul LIFE. Foto: Costas Dumitrescu
După ce în 2014, la Armeniş, s-a înfiinţat primul nucleu de resălbăticire a zimbrilor, doi ani mai târziu, experimentul s-a repetat aici, la Poieni, unde căutăm noi acul în carul cu fân: un grup de 4-5 zimbri liberi (dintr-o turmă de 12, câți sunt cu toții) într-un areal de circa 1.000 ha. Hombre patrulează teritoriul acesta cel puțin o dată pe săptămână. E coordonator WWF și aici, la Poieni, în Comuna Densuș, dar și în proiectul mai mare de la Armeniș, care deja a prins cheag cu 46 de zimbri și 6 viței născuți în sălbăticie. Hombre povestește în șoaptă despre obiceiurile zimbrilor, ierarhie, matriarhat, migrație, masculi solitari. Încerc să-l descos când, unde și cum i-a văzut ultima dată.
– Șșșșt!, îmi retează vorba.
Tocmai am ieșit în pășune și Hombre îmi spune că de aici trebuie să mergem în liniște, ca să vedem animale.
Tac și ciulesc urechea: greieri, triluri de păsări, bâzâit de albine pe mușuroaie de cimbrișor care albăstresc locul.
Găsim 4-5 locuri de culcuș în iarba înaltă, unde zimbrii au stat peste noapte. Hombre mă duce câțiva zeci de metri mai încolo, la poala pădurii, unde are pitulată o capcană foto. O consultăm cu maximum de curiozitate.
– Na, că o rămas fără baterie tocmai acum …, zâmbește ridicând din umeri ca un copil.
În apropiere de stână, sub un fag uriaș, le regăsim urma într-un pâlc mare de leurdă rară și îmbătrânită. La câțiva pași mai încolo sunt brazde întoarse de mistreți. Trecem printr-o perie de ferigă înaltă cât un stat de om. Of, e și urzică! În sfârșit, răsuflu ușurat când ieșim la lumină. E trecut de ora 9, soarele pripește, greierii țipă isteric. Noi, pâș-pâș prin marea de iarbă udă (totuși, de ce-oi avea apă doar în bocancul stâng?), pe drumul de coamă care ne readuce în umbra unei păduri tinere de mesteacăn, la granița dintre județele Hunedoara și Caraș-Severin. În noroiul din drum găsim o nouă urmă.
– Asta e de la zimbroaica aia mică. Uite cum calcă, în același loc.
Puțin mai la vale, cocoțat pe o buturugă cu binoclul la ochi, Hombre îmi arată o căprioară. Dar ia-i pe zimbri de unde nu-s. Cum nu prea mai sunt turme în zonă, nici de oi, nici de vaci, zimbrilor le-a crescut foarte mult raza de acțiune, se pot duce oriunde vor.
Îmi cântă sufletul să privesc în jur. Creste de munți, poale de nori, pădure și pășune cât vezi cu ochii.
– Hai totuși să vedem dacă nu-i găsim în țarc. Mi s-a mai întâmplat să-i caut pe coclauri și ei erau acasă, spune rangerul.
Intrăm în țarcul de aclimatizare de 14 ha, care are gard dublu: de scândură și electric. Poarta e larg deschisă. La început, zimbrii, aduși toți din captivitate, sunt condițio-nați de contactul cu oamenii și se bagă în gospodării, pe care le asociază cu siguranță și hrană. Abia vițeii născuți în sălbăticie ajung să le schimbe comportamentul, femelele devin foarte protectoare și fug din calea omului.
Încet-încet, cerul se încruntă amenințător. Mai mergem ce mai mergem și fruntea lui Hombre se înnourează și ea când descoperim că gardul țarcului a fost spart de către muncitorii de la exploatarea forestieră care au tras lemne cu taful în jos pe pârâu, de-a dreptul prin țarcurile pentru zimbri.
– Mă, și i-am avertizat să nu care cumva … Au câștigat la licitație arborii din pășune, dar nu vor să coboare lemnele pe celălalt pârâu, care e deja stricat. Preferă scurtătura, să nu consume motorină, chiar dacă asta înseamnă să ignore ce scrie în APV. Preferă să ne strice nouă gardul. Păi asta e încălcare de proprietate privată. Văd că azi o să am de făcut drumuri la poliție, garda forestieră, ocolul silvic.
Dar mai întâi luăm la puricat țarcul de resălbăticire de 70 ha, împrejmuit cu gard electric. Spărtura e în două locuri la ambele garduri. După un scurt popas să ne mai tragem sufletul în Poiana Lasconi, pornim la vale pe urma lemnelor trase de taf.
Lipa-lipa, mai întâi prin noroiul de pe margine, eu ca o căprioară-domnișorică cu grijă de bocanci, apoi după model Hombre, mistrețește, de-a dreptul prin pârâul umflat de ploi și rupt de taf. 20 de minute și două căzături, dar coafura rezistă. Ploaia ne suflă în ceafă, sus deja plouă de rupe, pârâul vine mare și murdar dintr-odată. Mă împac cu gândul că azi nu a fost ziua mea norocoasă. N-am văzut zimbri. Clar, va trebui să revenim. Dar mâine mi se pare hăt departe. Deocamdată văd, în sfârșit, mașina, și îmi vine să o pup!
Sarmizegetusa Ulpia Traiana ascunde 2000 de ani de istorie sub valurile de pământ bătătorit de vremuri, așteptând noi generații de arheologi care să îi dezvăluie misterele. Foto: Costas Dumitrescu
Lecția de istorie la Ulpia Traiana Sarmizegetusa Pe la ora 11, etajul întâi al Muzeului de Arheologie din Sarmizegetusa e luat cu asalt de un comando de vreo 20 de elevi din clasele primare. Toți cu eșarfe galbene cercetășești la gât, toți entuziasmați de noua cucerire, de manechinele-legionari sau auxiliari cu arme care mai de care mai tentante. Nici nu am băgat de seamă când ne-au înconjurat. Eram angajat într-o discuție cu directorul Gică Băeștean, a cărui viață, de vreo 23 de ani, s-a împletit cu situl de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Aici a făcut săpături ca elev, ca student, apoi ca arheolog, și iată, tot aici e și acum, ca director. Pe cât de simpatic, cordial și amabil în discuția cu mine, imediat ce intră în rolul de ghid, directorul se transformă într-un profesor tăios:
– Fotografia nu e interzisă, costă 15 lei! Ne aflăm în locul unde, în urmă cu aproape 2000 de ani, romanii …, începe el.
Sub biciul tonului său monoton, dominator, cu rafale de informație despre legiuni, arheologie sau gladiatori, hoarda de copii se metamorfozează într-un cârd de mielușei care îl ascultă respectuos ca pe un televizor unde rulează Teleenciclopedia, cu un episod despre Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provinciei, primul și singurul oraș roman din Dacia în vremea împăratului Traian. Privindu-i trăsăturile feței fine care seamănă izbitor cu cele ale manechinelor îmbrăcate în armuri sau costume romane, directorul Gică Băeștean îmi pare mai degrabă un sacerdot care oficiază misterii în tricou alb și blugi. Orice tulburare adusă curgerii liturghiei e văzută ca un sacrilegiu și tratată ca atare.
Lansat într-o descriere laborioasă a togăi, iată-l întrerupt de un glăscior:
– Ca și super-eroii?
– Nu știu cum e la super-eroi, i-o taie el scurt prichindelului și își reia conferința ca un mecanism perfect reglat …
În momentele când mușchiul autorității lui se relaxează, copiii simt numaidecât și își reîncep gălăgia, zumzetul pe care doamnele învățătoare nu-l pot amuți decât cu șșșș-uri prelungi și veninoase.
La finalul turului din muzeu, dispare câteva secunde în biroul său cu rafturile bibliotecii bătrâne cocârjate sub greutatea cărților vechi, de unde revine cu șapcă, ochelari de soare, stație și microfon.
Ieșim și traversăm șoseaua și apoi spațiul de parcare, unde deja sunt trei autocare, și intrăm în situl arheologic. Imediat, în siajul din spatele nostru mai sunt absorbite două grupuri gălăgioase. Sunt foarte mulți turiști și azi. Și pe bună dreptate. Alături de Sarmizegetusa Regia şi cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, fosta capitală a provinciei romane Dacia, aflată azi în comuna Sarmizegetusa, este mândria judeţului Hunedoara.
Dacă în muzeu severitatea directorului mi se păruse comică, abia aici, în aer liber, în sit, ajung să o înțeleg. Copiii ba aleargă, ba vorbesc, ba se urcă pe pietre și e nevoie de multe momente de reculegere încruntată ale directorului, de multe șșș-uri ale profesoarelor pentru a-i ține în ascultare.
– Acolo, în zare, unde vedeți Munții Orăștiei, era capitala dacilor.
La intrarea în sit, Gică Băeștean reia puțin prezentarea de la început, dar îi e tot mai greu să se facă înțeles. La fiecare dintre stațiile unde ne oprim să-i ascultăm poveștile – la amfiteatru, la palatul procuratorului, la diferitele ruine de temple şi ateliere – grupul crește, coada cometei de gheață care e directorul se lungește pe zeci de metri, ajungând să cuprindă peste 100 de vizitatori, care află de la el povestea diverselor edificii, băi, jocuri, drumuri, instituții din capitala provinciei, care în perioada de maximă înflorire avea 20.000 de locuitori. După plecarea vizitatorilor, directorul redevine partenerul afabil de discuție, povestindu-mi cald și volubil (ce schimbare incredibilă!) despre dimensiunea impresionantă a orașului, despre zona metropolitană pe care el o bănuiește mult mai extinsă decât e de regulă considerată, unde numai maximum 4% din sit a fost cercetat, despre etapele colonizării și evoluția provinciei de la un oraș la peste 10, despre întâmplările din timpul diverșilor împărați până la revirimentul înregistrat în timpul lui Septimius Severus.
5-6 berze se roteau deasupra forului sub un cer cu soare orbitor când am reînceput discuția. Am terminat când a reînceput ploaia. A 19-a zi consecutivă.
Fundătură Ponorului
Când mașina te supără, e obraznică, sau pur și simplu se dă mare, poți oricând să încerci să o aduci aici. Spui pa asfaltului în satul Ponor, și urci pe un drum bolovănos ca graiul meu din Teleorman, urci hotărât spre Ohaba Ponor, și mai sus, spre Federi, apoi treci pe lângă fosta carieră de bauxită. La răscruce ții stânga și mergi până sus de tot, la sălașele federilor. O altă variantă e să lași mașina pe la jumătatea drumului, la Federi, și continui pe jos preț de două ore pe traseul marcat (care începe după garaje) și care te scoate chiar jos la Fundătură.
Noi am parcat mașina sus de tot, în apropiere de sălașul lui Naș Costică (Constantin Murgoi, pădurar pensionar) și am pornit-o mai departe pe jos până în buza abruptului dincolo de care se cască Fundătura, ca o prăpastie largă.
E un loc magic pe care fotograful Mircea Bezergheanu l-a văzut întâmplător într-o poză și l-a căutat prin toți Apusenii. Nu știa nimeni unde-i. L-a găsit abia în 2001 aici, în Munții Șureanu. Au urmat câțiva ani de workshopuri de fotografie în Fundătura Ponorului, ture cu prietenii din care au rezultat multe poze bune publicate pe net, și uite-așa s-a născut, mai întâi pe FB, o nouă destinație turistică, mult iubită de fotografi.
Alin Alimpesc a ajuns aici în 2017, la câteva luni după ce a fost numit director al Parcului Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina. Și deși văzuse multe peisaje faine ca ranger din 2004 în Retezat, Fundătura Ponorului a devenit unul dintre locurile lui de suflet.
– Vin de 4-5 ori pe lună și simt că nu mă mai satur.
Și-a adus familia, prietenii, și uite că și pe noi. Numai câteva sute de vizitatori pe an ajung aici, dar probabil numărul va crește exponențial în anii următori.
Coborând către Fundătură, sunt mai multe locuri de belvedere de unde priveliștea îți taie respirația. Și e de preferat să te uiți în zare, nu la abruptul care ți se cască sub picioare. Cum se aude liniștea în palma lui Dumnezeu? Talangă, tril de păsări, țârâit de greieri, vuietul apei Ponorului curgând hăt jos în vale, înghițită sub stâncă, totul estompat de distanță. Îți vine să închizi ochii ca să auzi mai bine, numai ă aici nu prea te înduri. Dar abia jos, în apropiere de sălașul Arminei, unde am poposit să stăm de vorbă cu baba de 83 de ani, cu picioare, minte și inimă sprintene de fetiță, am început să înțeleg ce îmi spunea Alin despre liniștea care ți se pogoară în suflet când ajungi în Fundătură. Când o priveam de sus, abruptul căscat sub mine parcă îmi tăia nițel picioarele. Abia jos am senzația că am ajuns într-adevăr în palma lui Dumnezeu, că aici ești în siguranță și protejat ca în burta mamei, într-un loc unde ajungi extrem de greu și de unde ieși la fel de greu. Frumoșii nebuni ai marelui oraș care se mută la țară o fac tot pentru sentimentul ăsta, pentru nevoia, probabil inconștientă, de a se pune la adăpost. Însă cine vrea să trăiască până la capăt acest experiment, ar trebui să ajungă în Fundătură, unde mai sunt doar vreo șapte suflete, unde nu există drum, curent, magazine, semnal la telefon. Doar frumusețe și muncă.
– Vinde careva teren pe acolo? îi mai încearcă Alin pe localnici când vin la Parc după vreo autorizație.
– Nu. Și cine ar vrea să stea la noi? Aici oamenii vin, pozează și pleacă mai departe.
Citește și
8 atracții de încercat în destinația ecoturistică Țara Hațegului – ...
Text: Cătălin Gruia
Foto: Costas Dumitrescu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius