1968, un an teribil și o șansă istorică pierdută de România

[altmariusistoric]

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/1968-un-an-teribil...

Autor Ion M. Ioniţă

America a cunoscut unele dintre cele mai grele și sângeroase bătălii din Vietnam, în timp ce acasă tot mai mulţi protestatari se înrolează în mișcarea pentru drepturi civile. Studenţii declanșează revolte în universităţi, liderul de culoare Martin Luther King Jr. este asasinat, ceea ce scufundă orașele americane în noi revolte sângeroase. Robert Kennedy, fratele președintelui împușcat la Dallas în noiembrie 1963, sfârșește sub gloanţe, în plină campanie electorală pentru obţinerea nominalizării Partidului Democrat în vederea candidaturii la alegerile pentru Casa Albă.

În Franţa, revoltele studenţești readuc Parisul în vremurile baricadelor, iar generalul De Gaulle se îndreaptă spre sfârșitul carierei politice. În Est, comuniștii reformiști ajung la putere la Praga. Criza durează până în august, când URSS decide că lucrurile s-au dus prea departe și invadează Cehoslovacia.

În România, august 1968 este momentul în care Nicolae Ceaușescu își construiește soclul pe care își va înălţa ulterior cultul personalităţii. Discursul din 21 august al liderului de la București va crea un mit. Ceaușescu a condamnat cu curaj invazia sovietică, după care s-a temut de consecinţe. Dar beneficiile pentru statura sa de lider comunist au fost enorme.

 Occidentul a crezut că și-a găsit omul care să producă breșa în lagărul socialist. Ușile cancelariilor s-au deschis. La fel și liniile de finanţare pentru România. Cu banii occidentalilor, Ceaușescu a început să facă investiţii uriașe, dar fără să renunţe la doctrina economică a comunismului clasic.

Dacă miliardele de dolari ar fi fost însoţite de reforme și de liberalizare în economia centralizată, este foarte posibil ca România să fi câștigat un avans considerabil, care să o lase într-o poziţie mult mai bună la prăbușirea comunismului și la trecerea spre economia capitalistă.

Dar Ceaușescu era un lider comunist dur, care nu putea accepta nicio reformă și nicio slăbire a principiilor marxist-leniniste. Deschiderea și independenţa afișate în 1968 nu au fost valorificate pentru România, care se va întoarce către stalinismul pe care liderii de la București nu îl părăsiseră, de fapt, niciodată. O șansă istorică irosită.