Seneca - Despre Mecena

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

 

Felul de viaţă al lui Mecena este prea bine cunoscut ca să mai fie nevoie acum să povestim cum anume mergea, cît era de elegant, cît de mult dorea să fie văzut şi nu voia nicidecum să-şi ascundă viciile. Şi atunci? Elocinţa lui nu a fost la fel de dezlînată ca el însuşi, cu cingătoarea desfăcută? Cuvintele nu îi sînt deopotrivă cu ţinuta, cu cei din preajmă, cu casa lui, cu nevasta lui? Ar fi fost un om plin de talent dacă şi l-ar fi îndreptat pe o cale mai dreaptă, dacă nu ar fi căutat întunericul, dacă nu ar fi fost desfrînat chiar şi în limbaj. Te găseşti dinaintea unei elocinţe de om beat, o elocinţă răsturnată, rătăcită, plină de stricăciune.

Ce poate fi mai lipsit de demnitate decît asta: „rîul şi malul unde se despletesc pădurile”? Priveşte cum „ară cu bărcile albia rîului şi, răsturnînd undele, lasă în urmă grădinile.” Ce înseamnă dacă cineva „se tulbură la vederea unei femei ce clipeşte şi uguieşte cu buzele şi începe să suspine, aşa cum se înfurie stăpînii pădurii, cu grumazul obosit.” „Ceata cea fără scăpare goleşte masa la ospeţe, ispiteşte casele cu carafa şi aduce moartea amăgind.” „Un geniu al casei aproape că nu mai este martor la propria sa sărbătoare.” „Firele unei lumînări 
firave şi o plăcintă ce pocneşte.” „Maica sau soaţa înveşmîntează vatra.”

Abia ce vei citi cuvintele acestea şi-ţi va şi veni în mintecă e vorba de insul acela care se tot învîrtea prin cetate cu tunica descinsă; chiar atunci cînd, în absenţa lui Augustus, îi ţinea locul, putea fi remarcat prin veşmîntul lui fără cingătoare. În tribunal, la tribună, în orice adunare publică, se arăta cu capul acoperit de mantie, din care îi ieşeau numai urechile, aşa cum fac în reprezentaţiile de mim sclavii fugari ai unui om bogat; pe cînd se aprindeau mai aprig războaiele civile, iar în cetatea cuprinsă de tulburare toţi cetăţenii erau înarmaţi, el se arăta în public însoţit de doi eunuci – şi încă şi aceia arătau mai multă bărbăţie decît el; s-a însurat de o mie de ori, avîdn totuşi o singură soaţă.

Cuvintele acestea, atît de rău aşezate, aruncate cu neglijenţă, dispuse într-un mod cu totul neobişnuit, demonstrează că şi obiceiurile îi erau deopotrivă de ieşite din comun, stricate şi singulare. Calitatea de căpetenie ce i se atribuie este blîndeţea: se abţinea să se folosească de sabie, să verse sînge – forţa şi-a arătat-o numai şi numai prin desfrînare. Numai că pînă şi această calitate şi-a stricat-o prin limbajul său preţios, cu totul ieşit din comun: a fost, în chip vădit, un om slab, nu unul blînd. Aceste fraze întortocheate, aceste cuvinte strămutate din locul lor, aceste idei ciudate – adeseori măreţe, dar exprimate fără vigoare – arată cu limpezime oricui că îmbelşugarea excesivă i se suise la cap. Iar păcatul acesta poate fi al unui om ori al unei epoci întregi. Ramîi cu bine.

Seneca