Seneca - Despre elocinta

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

Mă întrebi de ce anume în anumite răstimpuri a apărut un tip inferior de elocinţă şi cum se face că oameni de talent s-au dovedit a fi înclinaţi către anumite vicii; aşa cum uneori a fost la modă o exprimare umflată, alteori frîntă şi amintind cumva de un cînt; de ce au fost preţuite ba conceptele îndrăzneţe şi care ieşeau din limitele credibile, ba frazele abrupte şi enigmatice, pline de subînţelesuri: de ce într-o vreme s-a folosit peste măsură metafora. Motivul este cel pe care îl auzi formulat de toţi şi care la greci a ajuns chiar un proverb: vorba oamenilor a fost deopotrivă cu viaţa lor.

Felul în care acţionează fiecare este asemănător felului în care vorbeşte; astfel, uneori, dacă un neam este lipsit de disciplină ori se dedă plăcerilor, felul său de a vorbi se modelează după obiceiurile publice. O elocinţă decăzută, dacă nu le este proprie doar cîtorva indivizi răzleţi, ci este acceptată şi primită de toţi, este însemnul unei delăsări generale. Nu este cu putinţă ca mintea să aibă alte caracteristici decît spiritul. Dacă acesta este sănătos, bine rînduit, auster, cumpătat, atunci şi mintea este severă şi trează: dacă este stricat, atunci şi mintea este atinsă de boală. Nu vezi? Dacă spiritul lîncezeşte, omul îşi tîrăşte picioarele şi de-abia merge.

Dacă este efeminat, moliciunea îi este vădită şi în felul în care păşeşte. Dacă este mîndru şi năvalnic, pasul îi este grăbit. Dacă este smintit ori a căzut pradă mîniei, mişcările trupului îi sînt schimbate; nu merge înainte, ci parcă ar fi tîrît într-acolo. Nu te gîndeşti că toate acestea se văd încă şi mai bine în cazul minţii omului, care este totuna cu spiritul lui? Este plăsmuită din spirit, i se supune şi îşi ia de acolo propria sa lege. Ramîi cu bine.

Seneca