Baiazid al III-lea – un bibliotecar de sânge imperial din New Yorkul zilelor noastre

[altmariusistoric2]

Baiazid al III-lea – un bibliotecar de sânge imperial

din New Yorkul zilelor noastre

Constantin Ittu

@ Articol publicat in revista Vox Libri, nr. 3 (44) / 2017

Oficialii Kurdistanului irakian au anunţat că în toamna lui 2017 – mai precis în 25 septembrie – vor organiza un referendum privind independenţa regiunii, numai că, la începutul lunii, Curtea Supremă a Irakului, cea mai înaltă instanţă juridică a ţării, a ordonat suspendarea referendumului[1]. Or, dacă azi kurzii locuiesc pe teritoriile Irakului, Iranului, Siriei şi Turciei, înainte de Primul Război Mondial erau priviţi, pe bună dreptate, ca locuitori ai Imperiului Otoman.

În schimb, la începutul lui 2017, mai precis în ziua de vineri, 6 ianuarie – cu alte cuvinte, în ziua de Bobotează în mediul creştin sau, fiind vineri, în ziua sfântă a săptămânii musulmane[2] (echivalenta duminicii la noi) – a murit, la New York, Osman Bayezid Osmanoğlu, al 44-lea descendent la tronul Imperiului Otoman, la vârsta de 92 de ani. El a fost strănepotul – al doilea fiu al nepotului – sultanului Abdul-Medjid I (1839–1861)[3]. Mai precis a fost fiul lui Ibrahim Tevfik şi al celei de-a patra soţii a acestuia, Hadice Sadiye Hanim, iar dacă, prin absurd, dinastia otomană ar fi fost restaurată peste noapte, persoana particulară Osman Bayezid Osmanoğlu (fiul lui Osman)[4] ar fi devenit sultanul Baiazid al III-lea. Cum istoria e hâtră, acesta este primul descendent al familiei imperiale născut în exil şi, tot aşa, primul născut după desfiinţarea sultanatului (1 noiembrie 1922) şi instaurarea republicii (29 octombrie 1923)[5].

După plecarea în sürgün, familia a locuit în Franţa, între 1924 şi 1941, cu precizarea că părinţii săi s-au separat între timp, iar tatăl, cunoscut pentru delicateţea şi sensibilitatea sa, a murit  la 31 decembrie 1931, în vreme ce mama – descendentă a unei ilustre şi bogate familii, tatăl ei, cu demnitatea de paşă, fiind unul dintre eroii otomani ai războiului ruso-turc din anii 1877–1878[6] – s-a recăsătorit cu un cetăţean american şi s-a stabilit, în 1941, în Statele Unite. La o jumătate de an după stabilirea în Franţa, s-au trezit cu poliţia la uşă, cu mandat să-l aresteze pe prinţul Tevfik, deoarece, atunci când familia a trecut graniţa, două femei s-au prezentat ca fiind, ambele, „soţia principelui Tevfik”; după clarificarea problemei legalităţii a două soţii... simultane, nu s-a mai făcut nicio arestare[7].

Tânărul Osman Bayezid şi-a însoţit mama în America împreună cu fratele mai mare şi cu alţi doi fraţi vitregi. La 23 septembrie 2009, după decesul fratelui mai mare, el a devenit succesorul dinastiei Osman, un succesor care nu s-a căsătorit niciodată şi a rămas întreaga viaţă fără descendenţi direcţi. După ce, prin recăsătorirea mamei a căpătat un tată vitreg şi o pâine în atelierul de mase plastice al acestuia, tânărul Osman s-a înrolat doi ani în armată, iar apoi s-a apucat de studiu[8]. Însă, în 1952, tatăl vitreg a trecut în lumea drepţilor, iar Osman s-a văzut în situaţia să-şi croiască un nou drum în viaţă. A aplicat pentru un post în sistemul bibliotecilor newyorkeze şi a găsit de lucru la Hudson Park Library din Manhattan. La scurt timp după depunerea cererii, a întrebat dacă are şanse să obţină postul, iar replica a fost liniştitoare: nicio altă cerere, în afară de una venită de la un turc, nu a fost înregistrată[9].

Şi astfel, posibilul Baiazid al III-lea a devenit bibliotecar, având în „fişa postului” sarcina de traducător. A lucrat cinci ani la Hudson Park Library, iar după aceea s-a transferat la Donnel Library Center, care avea atunci statutul de departament al New York Public Library. Acolo a lucrat 45 de ani neîntrerupt, ieşind la pensie în 1997, numai că, nefiind nimeni să-i ia locul ca traducător, a fost reangajat, mai ales că sarcina sa de serviciu a constat din traducerea şi transcrierea în alfabet latin a unor texte scrise în alfabete străine: în turco-osmană, arabă, farsi (persană), armeană, greacă ori cu caractere chirilice. Rezumate – regeste am putea să le numim fără teama de a greşi – ale muncii sale au fost cu regularitate publicate în The Library Journal, cu menţiunea că editorii l-au rugat să nu-şi pună semnătura sub textele traduse din greacă şi armeană, datorită dramatismului confruntărilor dintre aceste popoare de-a lungul istoriei[10]. Respectat pentru activitatea sa, prinţul Baiazid a rămas pănă la sfârşitul zilelor sale membru al Asociaţiei Pensionarilor din Biblioteca Publică din New York (member of the New York Public Library Retirees Association)[11].

*

Scriitoarea Elif Shafak (n. 1971 la Strasbourg), una dintre marile revelaţii ale literaturii contemporane turce[12], susţine că o fascinează cuvântul yurt, care, în limba turcă, are două înţelesuri: atât cel de „loc”, „ţară”, „teritoriu”, „patrie”, cât cel de „iurtă”, „cortul-casă”, cortul-adăpost tipic popoarelor nomade care populau odată Asia Centrală[13]. Or, din această perspectivă, a dublei semnificaţii, yurt declanşează o întrebare: dacă bibliotecarul newyorkez Osman Bayezid Osmanoğlu a fost cel de-al 44 descendent la tronul imperial otoman, cine a fost primul sultan, când a apărut el pe harta istoriei şi care au fost cauzele apariţiei sale?

După  dezintegrarea, în secolele X–XI, a Imperiului clasic arab, lumea musulmană a fost lovită de tăvălugul migraţiilor poparelor nomade din stepa central-asiatică[14]. Una dintre consecinţele fenomenului a fost apariţia turcilor selgiukizi, veniţi din actualul Uzbekistan, care, în 1055, au intrat fără luptă în capitala califatului abbasid, Bagdad. Bucuros de faptul că a scăpat de presiunea unei dinastii ostile, califul din acea vreme i-a acordat lui Toghril, conducătorul turcilor nomazi – locuitori, în acele vremuri, în iurte –, titlul de sultan, iar prin aceasta, întreaga stăpânire politică, el, califul, rezervându-şi (doar) puterea spirituală.

Pentru a înţelege mai bine şocul apariţiei selgiukizilor nomazi în Bagdad – în fond, o capitală imperială – menţionăm Jurnalul de călătorie în China al Spătarului Milescu, ce, în drumul său prin Siberia şi Mongolia, între 1675 şi 1678, nota că au sosit la casa în care era solia, spre seară, cinsprezece cai fără căpestre şi fără şei, trimişi pentru ca a doua zi să aibă cu ce să meargă[15].

Selgiukizii s-au sedentarizat repede, iar, ca să poată administra eficient teritoriile cucerite, au făcut apel la elita birocratică persană, astfel că avem de-a face cu o îmbinare a vechilor tradiţii a Turanului migrator, cu cele ale Persiei sedentare, imperiale şi birocratice. Ulterior, înfrângerea bizantinilor în bătălia de la Manzikert, din 1071, a deschis calea turcilor spre Anatolia Centrală, Turcia de azi fiind o consecinţă a bătăliei respective[16].

În altă ordine de idei, acordarea titlului de sultan unui nou-venit în peisajul politic existent la acea dată, nu trebuie să surprindă şi iată de ce: într-un tratat de drept, devenit clasic, intitulat Kitab al-Ahkam as-sultaniya („Liniile directoare ale stăpânirii”), apărut la cumpăna secolelor X–XI, se acceptă ca necesitate înţeleasă (ca să împrumutăm o sintagmă din Marx)[17] posibilitatea existenţei unui imarat al-istila, a unui „emirat prin uzurpare”[18]. Cu alte cuvinte, ţinând cont de interesul general al comunităţii musulmane, califul avea dreptul să legitimeze un uzurpator, acordându-i stăpânirea sub formă delegată. Şi putea face acest lucru deoarece califul, în conformitate cu teoria clasică a califatului, era şi muftiu – adică expert al legii islamice – cea mai înaltă autoritate în sfera politicii[19].

Într-un asemenea context, consideră specialiştii, învestirea cu demnitatea de sultan a unui conducător turc şi, prin acesta, acordarea întregii puteri politice noului venit, sunt elementele definitorii pentru apariţia unui emirat prin uzurpare cu acte în regulă.

 

Constantin ITTU 

 

---

[1] http://www.rfi.ro/emisiunile-rfi-ro-97843-actualitatea-de-luni-18-s...  accesat 19. 09. 2017.

[2] O, voi ce credeţi! Când sunteţi chemaţi la rugăciunea de vineri, zoriţi-vă la amintirea lui Dumnezeu [...]/ Atunci când rugăciunea s-a terminat, răspândiţi-vă prin ţinut şi căutaţi harului lui Dumnezeu. Amintiţi-L pe Dumnezeu mereu (Coran, sura 62, 9-10), vinerea sau yawm al-gum´a, în arabă, fiind „ziua adunării”, a rugăciunii colective la moschee (Coranul, traducere din limba arabă, introducere şi note: George Grigore, Bucureşti, Herald, 2010, p. 501). Cu ce noi conotaţii s-a încărcat acest cuvânt (sub forma yawn al guma) în lumea arabă de azi, cf. George Joffé (ed.), North Africa Arab Spring, Routledge, 2013.

[3] De numele sultanului Abdul-Medjid I se leagă, fie şi fugitiv, istoria vieţii unui ardelean din Săliştea Sibiului, Dionisie Romano (din botez Dimitrie), ajuns Episcopul Buzăului (1865–1873), care, ca urmare a faptului că a participat la Revoluţia din 1848, a fost dat afară din învăţământ, arestat, iar, la ieşirea din temniţă, s-a refugiat la Sibiu. Trecând în Moldova, este urmărit de trupele ţariste, iar, ca să scape, caută refugiu la Constantinopol. Aici, sultanul Abdul-Medjid I, al XXXI-lea sultan al Imperiului Otoman, îl decorează, la 1 septembrie 1853, cu decoraţia Cavaler al Ordinului Imperial Zimbrul (Constantin Ittu, Instantia crucis, apare cu binecuvântarea IPS Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, Sibiu, Editura Andreiana, Editura Universităţii Lucian Blaga, 2017, pp. 29–30). Însă prima „decoraţie” din istoria Imperiului Otoman a apărut în vara lui 1798, fiindu-i oferită lui Nelson, comandantul flotei engleze în victoria contra francezilor care atacaseră Egiptul otoman, „decoraţie” numită çelenk şi constând, de fapt, dintr-o pană de pasăre din metal preţios şi pietre scumpe ce împodobea acoperemântul capului (turban etc., probabil pălărie în cazul lui Nelson). Anul în care Dionisie Romano, viitorul episcop al Romanului, primise decoraţia, urma perioadei Reformei vestimentare şi a decoraţiilor de rang (1827–1851), ce a dus la o standartizare în domeniu, într-o lume, de acum, fără ieniceri (Ottoman Orders and Decorations as Forms of Honor în http://www.obarsiv.com/english/Ottoman_Orders_and_Decorations.html)

[4] Numele vine de la dinastia osmană (nu otomană), care a condus Imperiul Otoman între 1281 şi 1922 (Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 368–369).

[5] http://sputnik.md/world/20170109/10693848/Baiazid.html   din 09. 01. 2017, accesat 12. 01. 2017; pentru datele privind abolirea sultanatului şi instaurarea republicii: Popa, Matei, op. cit., p. 369.

[6] Cemil Ozyurk, The Sultan in New York, în „Turkofamerica”, 25. 07. 2015 (http://www.turkofamerica.com/index.php?option=com_content&task=...  accesat 12. 01. 2017)

[7] Idem.

[8] Lelia Munteanu, Cea mai frumoasă zi din viaţa neînsemnată a lui Baiazid al III-lea, în “Gândul”, 11 ianuarie 2017 (http://www.gandul.info/puterea-gandului/cea-mai-frumoasa-zi-din-via...  accesat 12. 01. 2017)

[9] Ozyurk, op. cit, loc. cit.

[10] Dacă Eteria grecească (Philiki Hetairia, „Societatea prietenilor”) nu constituie o noutate pentru cititorul român – scopul ei fiind eliberarea creştinilor (a grecilor, în mod special) de sub stăpânirea otomană; întemeierea unor state creştine (în primul rând o Eladă) –, în schimb, este mai puţin cunoscută Hai Dat („Cauza armeană”), iniţiativă care militează pentru recunoaşterea genocidului armean din 1915 şi recuperarea teritoriilor istorice armene din estul Turciei (Elif Shafak, Bastarda Istambulului, traducere din limba engleză şi note de Ada Tănasă, Iaşi, Polirom, 2013, p. 146).

[11] Idem.

[12] Shafak, op. cit., p. [4].

[13] Idem, The dream of a European Turkey is drifting away, în „The Spectator”, 23 iulie 2016 (http://www.spectator.co.uk/2016/07/the-dream-of-a-european-turkey-i...  accesat 14. 01. 2017). Autoare a unor romane de succes, Elif Shafak nu ignoră realităţile politice din Turcia, ea manifestându-se, în acest sens, în presa internaţională. Doar un exemplu:  From Atatürk to demokrasi: a glossary of changing Turkey, în „The Guardian”, 12 iunie 2915 (https://www.theguardian.com/commentisfree/2015/jun/12/turkey-democr...  accesat 14. 01. 2017). Însă, pentru cei interesaţi în istoria recentă a Turciei sugerăm cartea autorilor Simon Waldman şi Emre Calişkan, The New Turkey and its Discontents [„Noua Turcie şi neîmplinirile sale”], London, Hurst Publishers, 2014. Cei doi au acordat un interviu ziarului turc Hürriyet („Libertatea”), la care am avut acces graţie versiunii sale engleze în: William Armstrong, Simon Waldman and Emre Çalışkan on upheaval in the ‘New Turkey’, în “Daily News”, 14 ianuarie 2017.

[14] Paul Brusanowski, Stat şi religie în Orientul Mijlociu islamic. De la teocraţia medineză instituită de Muhammad la Frăţia Musulmană din perioada interbelică, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2005, p. 103.

[15] Nicolae Spătaru-Milescu, Jurnal de călătorie în China, Bucureşti, Minerva, 1987, p. 252.

[16] Brusanowski, op. cit., p. 104.

[17] Marx vorbise, într-un cu totul alt context, despre libertate, care  trebuie privită ca fiind necesitate înţeleasă.

[18] Brusanowski, op. cit., p. 105.

[19] Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului clasic, trad. Eugen Filotti, vol. I, Bucureşti, 1975, pp. 277–279.