12 probleme nerezolvate
La răscrucea secolelor XIX și XX, un celebru matematician a înscris, pe o listă devenită faimoasă, probleme nerezolvate din disciplina lui, în speranța că le va găsi o soluție viitorul. O parte dintre ele au fost rezolvate în deceniile care au urmat. Altele, din câte știu, își așteaptă și astăzi soluția. Dacă avem în vedere preocupări actuale și planetare din toate domeniile (societate, politică, economie, ecologie, morală, religie, cultură etc.), numărul problemelor nerezolvate este destul de mare. Unele datează de multă vreme, altele sunt relativ recente. O listă aproximativă, conținând 12 astfel de probleme, o puteți citi mai jos.
1) Imigrația
2) Protecția mediului
3) Inteligența artificială
4) Viitorul economiei mondiale
5) Subdezvoltarea regională
6) Războiul din Ucraina
7) Războaiele religioase
8) Zonele fierbinți de pe glob
9) Terorismul
10) Naționalismele, conflictele interetnice
11) Regimurile autoritare. Problema drepturilor omului
12) Political correctness, woke, cultural cancel (N.M.)
cea mai mare greșeală politică
În unanimitate, comentatorii politici din întreaga lume consideră că invadarea Ucrainei de către Federația Rusă este o mare greșeală, care s-ar putea să-i fie fatală lui Putin și chiar ființării istorice a statului rus. Evidența acestei greșeli, indiferent care va fi termenul consecințelor ei, a făcut să treacă mai rar observate alte elemente la fel de importante. Dacă mi se permite să-mi dau și eu cu părerea, în bună cutumă românească, aș spune că felul în care Putin a motivat de la început invazia a jucat un rol esențial în ceea ce a urmat pe plan intern și extern, și anume declarațiile liderului de la Kremlin referitoare la Marea Rusie. Cu alte cuvinte, ambiția lui de a fi la înălțimea lui Ivan cel Groaznic și a lui Stalin în privința măreției dintotdeauna a Rusiei. Pe plan intern, visurile de mărire ale lui Putin au întreținut naționalismul din numeroase categorii sociale. Pe plan extern, însă, reacțiile au fost negative. Nu numai în Occident, ci și în fostele republici sovietice, care și-au văzut periclitată independența dobândită odată cu prăbușirea URSS, nu mai demult decât cu trei decenii în urmă. Posibilitatea ca țările lor să aibă soarta Belarusului sau, mai rău, a Ceceniei nu era de natură să-i fericească pe locuitorii de rând, dar nici pe noii lideri. După părerea mea, cea mai mare greșeală a lui Putin este politică și constă în a fi nesocotit realitățile și interesele foștilor sateliți ai URSS. Dacă și-ar fi motivat operațiunea militară specială într-un mod care să nu producă reacția cu pricina, ar fi putut păstra relații convenabile cu lideri la fel de autoritari ca el. Cea mai clară reacție a venit din partea Kazahstanului, începând cu punerea lui Putin într-o stare de evidentă minoritate, cu ocazia unei reuniuni de la Astana și sfârșind cu o puternică mișcare naționalistă, între scopurile prioritare ale căreia se numără redescoperirea limbii kazahe și trecerea la alfabetul latin. Poate nu întâmplător, mulți ofițeri ruși au dezertat din 2022 încoace în Kazahstan, fără ca autoritățile locale să-i extrădeze. Și să nu uităm că imensa țară asiatică a fost prima care l-a găzduit pe fugarul Troțki. Cât de mare să fi fost ambiția lui Putin, pentru ca el să comită o asemenea eroare politică (din care a decurs eroarea militară)? Cât de orb politic să fi fost? (N.M.)
IA, poezia și politica
În același vechi număr din revista franceză „L’Obs“ am cules informațiile despre Kazahstan, citesc despre un experiment interesant. Autorul articolului, împreună cu poetul Didier Cahen, solicită unui ChaGPT să scrie o poezie în maniera fabulelor lui La Fontaine, indicându-i totodată o temă. Rezultatul e de o mare platitudine. I se solicită mașinăriei ceva original. Fără a i se pretinde vreo temă. „Apreciez, bineînțeles, solicitarea dv. de creativitate sporită“, răspunde mașinăria. Poemul care rezultă este și mai stupid decât pastișa după La Fontaine. Concluzia poetului consultat este corectă: poezia nu e un simplu joc de cuvinte. „Poezia, conchide el, ține de experiență, ca și cum te-ai scălda într-o baie de sensibilitate, inaccesibilă prin definiție unui ChatGPT.“ Aș adăuga un lucru: devine tot mai clar că IA nu poate scrie cu adevărat poezie; problema mea este că, mai ales pe internet, sunt tot mai numeroși autorii de „poezie“ care o imită pe cea produsă de ChatGPT. În ce privește folosirea ChatBPT în discursurile politice, lucrurile sunt diferite. Cel puțin în Franța. La noi, pe când era premier, Ciucă s-a jucat și el conversând cu mașinăria. Pe care succesorul lui a evacuat-o din Palatul Victoria. Mai mulți politicieni francezi din prima linie au recunoscut că i-au încredințat din când în când un discurs. De pildă, Valérie Pecresse, pe care am întâlnit-o nu o dată la UNESCO, actualmente președinta regiunii Ile-de- France, a adresat fotbaliștilor francezi la întoarcerea lor de la Cupa Mondială un salut redactat de către ChatGPT. Deși a fost nevoită să corecteze câteva informații greșite, a continuat să recurgă la serviciile IA în multe alte ocazii oficiale legate de activitatea ei curentă. Primarul din Chartres a delegat redactarea discursului prilejuit de capitularea naziștilor în mai 1945 tot IA. Motivul delegării este, cu un cuvânt care a făcut deliciul tuturor televiziunilor: „Aveam o mână în ghips.“ Culmea a fost atinsă de ministrul Economiei, Bruno Le Maire, care a lăsat pe seama ChatGPT un discurs adresat lui Xi Jinping. Ministrul, care îi scria discursurile lui Chirac, a declarat următoarele: „În exact cinci minute, am avut un discurs inteligent și bine structurat. Cu douăzeci de ani în urmă, mi-ar fi trebuit trei sau patru ore ca să-l fac.“ Oare fostul președinte francez ar fi acceptat ca discursurile să fie sfera unei mașinării? Ce speranțe să mai nutrim, dacă s-a ajuns ca politica să depindă de ChatGPT? Cât de departe este vremea în care Havel, onorat cu titlul de doctor honoris causa al Universității din București, în comisia căreia m-am aflat, mi-a spus că își scrie el însuși discursurile. Cel ocazionat de titlul cu pricina, l-am publicat, cu încuviințarea lui, în Rl. Citiți-l! E greu de presupus că vreo mașinărie dotată cu inteligență artificială din viitorul oricât de îndepărtat va reuși să producă unul comparabil. (N.M.)
Din reviste adunate
O întrebare necesară pune Ana Blandiana în deschiderea nr. 9/2023 al „Vieții Românești“: „Unde au fost cei trei judecători, cu pensii speciale, ai Curții Supreme care au semnat achitarea torționarilor din procesul Gheorghe Ursu, în cei 25 de ani, când s-au scris sute de articole, apeluri, proteste și s-au organizat zeci de dezbateri prin care societatea civilă românească n-a obosit să ceară și să argumenteze dreptatea în acest caz, devenit simbolic nu doar prin crima care pedepsea un delict de opinie, ci și prin tergiversarea care dovedea solidaritatea mecanismului judiciar cu vechile structuri ale Securității?“ Cum unde au fost, Ana Blandiana? În posturi de decizie, ca și azi, poate cu un nivel sau două mai jos pe scara ierarhică, dar tot printre noi, cum vor fi fost și înainte de 1989, când unii dintre ei și-au făcut debutul într-o justiție, vai, asemănătoare în anumite privințe. La timpuri noi, tot ei! În același număr, printre alte lucruri interesante, câteva opinii drastice ale regizorului Alexa Visarion despre lumea teatrului românesc contemporan. O impresionantă listă de „mari creatori“ dispăruți în ultima vreme prefațează un examen aspru al imposturii la modă în teatrul românesc. Din păcate, numele impostorilor, dintre care pe unele le-am menționat noi înșine nu de mult, sunt omise de către autor. Obicei curent în astfel de ocazii: chiar cea mai îndreptățită critică rămâne astfel în aerul rarefiat al unor dezbateri fără urmare.
Numărul dublu 7-8 din „Vatra“ conține două bogate materiale consacrate lui Andrei Pleșu la 75 de ani și, respectiv, lui Nichita Stănescu, de la a cărui naștere s-au împlinit 90 de ani, iar de la moartea căruia au trecut 40. Interesantă trecerea în revistă de către Hanna Han a Receptării inițiale a volumului 11 elegii. Comentariile critice ne pun în fața unei eterne probleme caracteristice revistei târgmureșene: actualitatea unor scriitori din epocile trecute este filtrată printr-o concepție pe care tinerii autori o consideră unica valabilă în prezent și despre care a mai fost vorba în paginile R.l. Referințele la studii critice așa zicând internaționale vădesc același spirit stupid. Iată cum rezumă Amalia Cotoi teza lui Peter Adkins din The Modernist Anthropocene: „[Teza] se înscrie în cadrele teoretice ale timpului nostru, în sensul în care privilegiază lectura modernității literare prin filtrul unei gândiri ecologice.“ Scrânteală curată! Ce consecințe are o astfel de interpretare a literaturii, nu mai e cazul să spun. Citez doar câteva versuri dintr-o poezie semnată de Monica Rohan din același număr: „Nucă spartă/ vorba scăpată de ciori va rodi/ glasul scorojit desprinde vopselele din grădină/ în ceață înfige o perie aspră/ lasă firimituri (pentru furnici) pe masa/ la care s-au ospătat vulpile etc.“ Sunt indecis în privința științei la care ar trebui să apelez ca să deslușesc poezia din care am citat: la ecologie?, la meteorologie?, la rebutologie? În fine, mă bucur din tot sufletul că o scriitoare, româncă pe deasupra, și-a identificat cititorii, cum să zic, personali. E vorba despre Doina Ruști care ne comunică într-un interviu din același număr al revistei: „Literatura pe care o scriu, sunt sigură de asta, are acel cititor care mă așteaptă doar pe mine.“ N-ar fi elegant să mă apuc să-i număr! (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius