Desavarsirea, potrivit lui Francisc din Assisi

[altmariustotal catolic]

Nu se poate vorbi de o teologie la Francisc, in sensul scolastic al cuvantului, in sensul de speculatie teologica, asa cum nu putem vorbi de o astfel de teoretizare in invatatura Parintilor desertului sau a altor mistici rasariteni. Nu o teologie care sa se adreseze intelectului ni se dezvaluie in opera oricarui parinte, ci, mai mult, un mod de viata in care patimile sunt lepadate pe rand, fiind inlocuite cu virtuti, ce lucreaza si cresc neincetat, devenind stari. Mai mult, Francisc suspecta stiinta teologica a vremii de a diminua spiritualitatea.

Desavarsirea, pentru Francisc, inseamna "a trai Evanghelia". Evanghelia este un cuvant personal, purtator de iubire, care cere un raspuns, nu o cercetare stiintifica. Francisc are aceasta atitudine deoarece in Apus, atat teologia, cat si spiritualitatea, in mod paradoxal separate, devenisera prilej de speculatie lipsita de traire.

Pentru Francisc, saracia nu este doar o virtute intre altele, ci este prima conditie pe care trebuie s-o indeplineasca cineva care vrea sa se desavarseasca. Saracia este intoarcere la starea originara a omului in Rai, cand omul era gol. Cel sarac traieste exclusiv din mostenirea sa de la Tatal ceresc. Optiunea pentru saracie este echivalenta nasterii din nou. Saracia este prin excelenta cuprinzatoare a celorlalte virtuti; este cea prin care Hristos ne-a rascumparat, este chenoza insasi.

Relatia omului cu Treimea ramane insa una exterioara, dupa cum va dovedi imitarea lui Hristos pana la stigmate. Francisc traia insa in Biserica Romano-Catolica, unde opera mantuitoare a lui Hristos era privita ca o misiune cavalereasca in care Fiul, trimis de Tatal, isi asuma firea umana si da satisfactie, in locul ei, pentru jignirea adusa de aceasta firii dumnezeiesti, prin pacatul original.

Mantuirea se finalizeaza cu Patima si moartea lui Hristos pe Cruce, considerate acte de deplina iubire fata de oameni. O astfel de desavarsire nu opereaza nici o schimbare ontologica la nivelul firii umane a lui Hristos, in care suntem si noi asumati, ceea ce devine temei si inceput al transfigurarii si invierii noastre. In plus, implica o relatie exterioara ulterioara, cu fiecare crestin in parte. Hristos este un model desavarsit, demn de imitat, ajutorul Sau rezumadu-se la meritele dobandite facand ascultarea pe care n-am facut-o noi, merite depozitate in Biserica.

"Biserica Ortodoxa socoteste ca mantuirea nu se finalizeaza cu moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic ce-a adus omenirea lui Dumnezeu, ci in unirea lui Hristos Cel rastignit si inviat cu oamenii ce cred in El, ca si ei sa poata muri pacatului si invia." (Parintele Dumitru Staniloae)

Viata ascetico-mistica s-a impus, in Rasarit, sub numele de "viata in Hristos", in timp ce Apusul vorbeste de o "imitatie a lui Hristos". Daca relatia lui Hristos cu omul este una exterioara, omul ii raspunde in mistica tot cu fapte exterioare. Din aceasta cauza, precum si din pricina faptului ca in Apus invierea este considerata un act al Tatalui, in relatia cu Hristos accentul cade pe Patimile Sale, carora si Francisc le-a acordat o atentie deosebita. Patimile devin simbolul iubirii dumnezeiesti, al impacarii noastre cu Tatal, al ascultarii si daruirii desavarsite pe care firea umana a realizat-o. Capacitatea de a rabda durerea lui Hristos este considerata, daca nu varful, cel putin un eficient mijloc de desavarsire, conceptie care va aduce in secolele urmatoare obiceiul flagelarii.

Desavarsirea crestina depaseste cu mult stigmatele

Nimic din experienta mistica rasariteana nu se intalneste in evenimentului cu stigmatele, din viata lui Francisc. El a imitat in toata viata sa, viata pamanteasca a lui Hristos, desi lucrarea Sa de Dumnezeu-Om este irepetabila. Urmarea lui Hristos, motivata de acea porunca de a-i fi urmatori ai Sai precum El este al Tatalui, nu este o chemare la imitare, ci la asumare personala a crucii, conform potentialului personal, caci fiecare are un potential personal, de aceea si un mod personal de asemanare cu Hristos si o contributie inconfundabila la mantuirea cosmosului. Deci nu imitarea literala este menirea noastra, mai ales pentru ca nici unul dintre noi nu este Dumnezeu-Om si nici o alta jertfa nu ar avea efectul celei de pa Golgota, ceea ce de altfel nici nu este necesar. Putem si noi sa pastram ranele lui Hristos in trup, cum zice Sfantul Apostol Pavel, dar intr-un mod personal, nu ca rani sangerande.

De altfel a te opri la contemplarea Patimilor lui Hristos, separate de Invierea, Inaltarea si trimiterea Duhului Sfant, pe langa faptul ca produce o ruptura in ipostasul unic al lui Hristos, este insuficienta pentru asumarea subiectiva a mantuirii obiective savarsite de El. Mantuirea trebuie asumata intr-un mod personal, caci inseamna implinirea acelei ratiuni dupa si pentru care am fost creati. Desi Hristos este unic, asemanarea persoanelor cu El difera (in casa Tatalui Meu multe locasuri sunt), si nu reprezinta reproducerea suferintelor Golgotei.

Scopul intruparii lui Hristos nu a fost Golgota, ci Invierea si Taborul, desavarsite in Cinzecime. Omul trebuie ca prin Cinzecime sa urce spre Tabor in viata aceasta, obtinand certitudinea invierii personale. O viata mistica ce se opreste la suferinta Golgotei este incompleta.

Firea omeneasca trebuie sa se schimbe, sa se transfigureze prin har pe calea sfintirii, care nu are numai o insemnatate sufleteasca, ci si trupeasca si prin acesta cosmica. Creatia intreaga trebuie sa devina Biserica, adica trup al lui Hristos, transfigurat in lumina, nu ranit in palme.

Aceasta soteriologie si aceasta spiritualitate este suferinda si din pricina lipsei harului necreat si a prapastiei pe care aceasta lipsa o lasa in urma. De la cadere, pana in ziua Cincizecimii, energia dumnezeiasca, harul necreat si indumnezeitor, va ramane strain de firea omeneasca si nu va lucra asupra ei decat din afara, producand in suflet efecte create.

Duhul Sfant Se identifica in chip tainic cu persoanele umane, ramanand de neimpartasit. Teologia gratiei create ca si relatia externa dintre natura si har, relatie in urma careia harul produce in om doar efecte create face abstactie practic de Cincizecime. Harul ramane exterior, fara a da omului posibilitatea unei relatii nemijlocite cu Dumnezeu si fiind el insusi creat, produce in om efecte create, fara sa produca in natura omului vreo schimbare care sa o scoata din stricaciune si din moarte si a o restabili in viata.

Apusul nu vorbeste de o indumnezeire reala a omului, ci numai de o imitare a faptelor lui Hristos.

Iulian Predescu

Pe aceeaşi temă