O vară cu Montaigne
Titlul articolului mi l-a sugerat, cine altul decât Antoine Compagnon, despre a cărui supebă carte am mai scris în R.l., ca, de altfel, și Al. Călinescu la rubrica lui, carte pe care o recitesc în fiecare vară când mă aflu la Câmpulung. De data aceasta, mi-au atras atenția câteva citate care m-au condus direct la o marotă a mea, pe care o știți prea bine, și anume, la școală. În răspăr cu Rabelais, care punea în gura lui Gargantua, în scrisoarea către fiul său, Pantagruel, o învățare bazată, ironic, desigur, pe acumularea savantă de cunoștințe, în spiritul enciclopedic al Renașterii, Montaigne pleda pentru o învățare bazată pe asimilarea cunoștințelor și pe regândirea lor cu capul propriu. Alternativa aceasta durează, așadar, de câteva bune secole. Din câte văd însă că se întâmplă în zilele noastre, și nu numai la noi, alternativa este pe cale să cadă în desuetudine. Savantlâcul enciclo pedic al renascentiștilor nu mai face față unei științe ultraspecializate. Iar gândirea cu propriul cap, nici atât, într-o epocă a roboților de tot felul. Mă îndoiesc că experții noștri în educație au auzit de Rabelais sau de Montaigne. Oricum, nu le-ar fi folosit la nimic. Noua lege, votată contra tuturor contestațiilor, are tot atâta legătură cu acumularea de cunoștințe, câtă are cu dezvoltarea gândirii elevilor. România educată de mâine (ce spun eu, e vorba deja despre România de astăzi!) nu va fi nici instruită, nici inteligentă, ci cu creierul pus pe tânjală.
Și dacă tot îl evoc pe Montaigne, nu pot să nu mă refer la un capitol din Cartea a III-a a Eseurilor, intitulat De l’Art de conférer. Arta de a conversa. Sau arta dialogului. Nu de alta, dar necesitatea dezbaterii este, și ea, o marotă a mea, la fel de veche ca și școala. La distanță de câteva decenii, Montaigne susține opinii opuse: la bătrânețe este îngăduitor cu interlocutorul, afirmând că o dezbatere nu este o luptă care pe care, ci un dialog, în care opiniile își datorează reciproc respect, ba chiar lăsând de la tine în favoarea celuilalt; într-un eseu din tinerețe, considera, din contra, că dezbaterea este una de idei și deopotrivă un duel bărbătesc, încheiat cu un învingător și cu un învins. Cum nu sunt în măsură să aleg, prefer să citez din De l’Art de conférer câteva fraze care mi se par actuale: „E greu să-i atragi într-o conversație pe oamenii timpului meu. Ei n-au curajul să-și contrazică interlocutorul, fiindcă n-au curajul să se lase pradă suferinței de a fi contraziși ei înșiși. […] Cum nu le place să fie contraziși, pentru că se simt umiliți, nu contrazic, la rândul lor. „De ce astăzi lucrurile ar sta altfel? Într-o epocă a ideologiilor, încremenite în certitudini proprii, nicio formă de dialog, am mai spus-o, nu mai poate exista. cu adevărat.“ Tot ce pot să fac deocamdată, este să promit cititorilor noștri că R.l. va încerca, într-o modalitate pe care n-o pot încă dezvălui, să redea viață dezbaterii, dialogului. Și, dacă n-o luați ca pe o lipsă de modestie, să le redea și arta. (N.M.)
Eugen Ionescu și critica estetică
Cu patru ani înainte de apariția volumului de studii polemice intitulat semnificativ Nu, Eugen Ionescu era deja cunoscut ca un tânăr publicist radical. Câteva zeci de articole de critică literară, plastică, teatrală, un eseu despre Hugo, risipite prin reviste între 1930 și 1947 și adunate prima oară într-o culegere de către Mariana Vartic și Au rel Sasu la juna Editură Humanitas în 1992 (Război cu toată lumea, I și II), îi stabiliseră o temeinică repu tație în țara de baștină. Puțin știută astăzi, spre deosebire de aceea de dramaturg francez. Aș putea cita din mai toate articolele pagini foarte instruc tive care îi reflectă opiniile despre literatura vremii. Am ales spre exemplificare un articol din 1936, intitulat Lupta adevărurilor șubrede împotriva erorilor, pentru că are o bătaie mai lungă decât altele.
„Câțiva critici literari, scrie Eugen Ionescu, s-au constituit în front de luptă pentru apărarea valorilor literare.“ E vorba de asociația Kriterion, compusă din Ș. Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Octav Șuluțiu și alții. Scrie Eugen Ionescu mai departe: „Ei vor să apere critica și valorile literare de invazia erorilor, confuziilor și încălcării planurilor neliterare. Cei care, pentru ei, reprezintă erezia literară sunt: pe de o parte, d. Nicolae Iorga; pe de altă parte, Pisani. Este limpede: d. N. Iorga, omul cel mai erudit al României, este – printr-un curios paradox – și cel mai formidabil cap anticultural al ei; iar Pisani, ca să spunem lucrurilor pe nume, nu e decât un simplu prost.“ În continuare, autorul pune foarte probabila pierdere a bătăliei cu pricina de către „cavalerii criticii“ estetice pe seama noii mentalități, înclinate spre ideile naționalist-conservatoare ale „apostolului neamului și ale purtătorului de glas (Pisani) al celor foarte mulți, cei foarte mulți care tăceau odată, indiferenți sau poate intimidați în fața «intelectualilor», dar care, simțind acum slăbiciunea «inteligențelor disociative», lipsa lor de har, de substanță a distincțiilor lor, se consideră destul de tari pentru a protesta, pentru a ataca“. Trecem peste aprecierea unor Ș. Cioculescu și compania drept egali în mediocritate, „din punct de vedere spiritual“, ai lui Pisani, și totodată aflați departe de „adevărații dictatori intelectuali“ care au fost, o generație mai înainte, C. Stere, M. Dragomirescu, N. Iorga, O. Densusianu și chiar (!), E. Lovinescu“. (Semnul exclamării îmi aparține. Ar fi trebuit să-l pun la sfârșit.) Finalul articolului e sceptic: „Într-un compartiment de tren, d. Vladimir Streinu îmi spunea că, dacă nu azi, dar în fața posterității, criticii vor avea dreptate. Naiv.“ Naiv se dovedește Eugen Ionescu: criticii generației ’60 vor prelua ștafeta criticii interbelice și o vor purta până astăzi. Nu Iorga va semna canonul, ci Lovinescu și Călinescu. Eugen Ionescu este unul din beneficiarii acestui canon. Dacă era după Iorga și Pisani, mă tem că astăzi nu ne mai interesau nici scriitorul, nici opiniile lui. Scriu această notă, tocmai fiindcă dreptate avea Streinu, nu Ionescu! Din fericire! Eugen Ionescu își mai punea o întrebare, una care se repetă cu fiecare generație, inclusiv cu a noastră: „Cine poate ști care sunt adevărurile de care va avea nevoie posteritatea, adevărurile care o vor reprezenta?!“ (N.M.)
Stop!
Zilnic, pe mai toate posturile de televiziune comerciale, sunt invitate câteva persoane considerate, nu neapărat în funcție de vreun criteriu serios, autorități în materie, mai bine zis, în toate materiile deodată. Anunțuri repetate din oră în oră ne informează că persoanele cu pricina ar urma să facă „dezvăluiri“, să producă „revelații“, ba chiar să detoneze „bombe“ sau să provoace „cutremure în clasa politică“. Când scriu aceste rânduri, o văd, într-un colț al ecranului, pe Dana Budeanu, așteptată cu „dezvăluiri“ la ora 22. Cu ore în urmă, același anunț, pe alt post. Am prins câteva din dezvăluirile cu pricina. Banalități agresive. Chiar când, se mai întâmplă, se strecoară și câte un adevăr în rechizitoriile modistei noastre naționale. Ieșite însă din gura Danei Budeanu, până și adevărurile sună ca niște gogoși. E ora 20 și 19: toată suflarea românească este anunțată că, peste 31, 30, 29 de minute și așa mai aproape, Victor Ponta va face declarații capabile să stârnească un cutremur politic. Nu ni se spune ce grad va avea cutremurul pe scara Richter. Nici dacă vom avea parte de o RoAlert. Așa că mă gândesc să mă duc la culcare: sunt vaccinat contra cutremurelor anunțate de fostul om politic, actualmente, patron al unei firme de consultanță, care, a mărturisit recent el însuși, a câștigat, într-un singur an, din sfaturile pe care le răspândește ca pe niște artificii în văzduhul politicii românești, 1.000.000 de dolari. Mie asta îmi sună a basm. Mărturisesc că aș fi preferat ca Victor Ponta să-mi spună cum se face un milion de dolari anual. Mă întreb și cine îl va fi instruit pe el însuși: poate primul Rockefeller care, cine nu știe, a recunoscut că tocmai la întrebarea despre primul milion n-are un răspuns onest. Trag mai departe cu ochiul la alt post: iată-l pe Florin Călinescu gata a ne dezvălui „adevărul despre Crevedia“. Nici mai mult, nici mai puțin. Adevărul curat ca lacrima. Parcă-l aud pe Maestrul, Ion Cristoiu, întrerupându-și studiul la Biblioteca Academiei Române și pretinzând cu modestia obișnuită că ne va spune „lucruri importante“. În ce calitate, din străfundurile cărei experiențe, cu ce autoritate profesională sau morală, vin toți aceștia să ne producă, seară de seară, emoții care pot fi fatale cardiacilor ca mine, prin amenințările pe care le proferă la securitatea noastră personală și națională, prin informații exagerate, catastrofice? La inima noastră, a bieților telespectatori, nu se gândește niciunul? În numele tuturor cardiacilor politic, vreau să spun un singur cuvânt, cu dublu înțeles în context: stop! (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius