Anthony Sattin a absolvit cursurile la University of East Anglia, este scriitor britanic, jurnalist și realizator de emisiuni radio. A publicat numeroase volume și articole în presă și este membru al Royal Geographical Society și consultant editorial Geographical Magazine.
Nu există progres fără mișcare, fără un ciclu de viață distinct generat de mișcare, iar nomazii au fost catalizatorii, creatorii și agenții de primă importanță ai reînnoirii sociale.
Cei care sunt fericiți între patru pereți nu-i vor înțelege niciodată pe nomazii aflați întotdeauna în mișcare, neîngreunați de averi, iar lipsa de înțelegere duce categoric la dispreț. (Editura)
Unde ne aflăm? Nu contează.
Importantă e doar senzația, nu timpul, și nici locul.
O istorie romantică, un imn impresionant dedicat vieții, care străbate lumea de peste douăsprezece mii de ani, oprindu-se uneori să pască și schimbându-și mereu direcția.
Un gen de adorație care nu lasă loc de gândire critică, o cultură nomadă ce trimite tăcut spre Eden, acum, în lumea noastră lacomă și sofisticată.
Grație și sensibilitate, o carte sinceră cu ritmuri amăgitoare, o piesă pasională epică și epopeică, în care gândurile și ideile bântuie ca turmele de oi, încolo și încoace, când împreună, când risipite, într-un festin de călătorii ca un tribut romantic, dar adevărat.
O viață modelată de peisaje, în care oamenii nu au nevoie de ceas, unde totul se măsoară după fazele lunii și anotimpuri, într-o sublimă armonie cu natura.
Lecțiile de supraviețuire pe șaua calului dispar odată cu începerea acumulării de averi și cu apariția dorinței de ancorare într-un loc, iar când un trib nomad devine sedentar, ajunge imediat pradă sigură pentru un alt trib nomad, mai tânăr și mai mobil. Populațiile stabile au avut întotdeauna nevoie de nomazi, așa cum și nomazii nu ar fi putut exista fără populațiile stabile, făcând astfel o lume mai bună, cu mintea deschisă și granițe convenabile.
Paradis, 10 000 î. Hr.
Populația globală: poate 5 milioane1
Populația nomadă: majoritatea lor
A fost odată ca niciodată, pe vremea când noi toți eram vânători și culegători. Cei dintâi care s-au lăsat de vânătoare și de cules au făcut-o acum nu mai mult de 12 000 de ani, perioadă ce reprezintă nu mai mult de un punct în cronologia umană. Pe atunci hrana exista din abundență, iar noi, cei care o mănâncam, eram puțini la număr. Vechiul Testament al Bibliei și Sura 2 din Coran, Al Baqara (Sura Vacii), îl prezintă ca pe un timp de mare fericire și de perfectă nevinovăție petrecut într-o grădină, Grădina Raiului, Edenul.
Există multe traduceri ale cuvântului Eden, dar toate trimit în aceeași direcție, de la sumerianul edin, cu sensul de „câmpie“ ori „stepă“, până la cuvântul aramaic care înseamnă „bine udat“ și echivalentul ebraic pentru „plăcere“. Una peste alta, ele sugerează că Edenul era o stepă bogată în ape, unde hrana exista din abundență, primejdiile erau puține și oamenii nu aveau nevoie să muncească. Un loc al plăcerii. Însă locul exact al acestei grădini a plăcerii rămâne în discuție. Cartea Facerii îl plasează „în Eden, spre răsărit“. Aici se găseau „tot soiul de pomi plăcuți la vedere și buni la mâncare, precum și Pomul Vieții în mijlocul raiului și Pomul cunoștinței binelui și răului“2. Apa care uda grădina era „împărțită în patru brațe“ sau râuri. Naratorul Facerii numește două dintre râuri ca fiind Tigrul și Eufratul, prin urmare se poate ca Grădina Edenului să se fi aflat undeva în Câmpia Mesopotamiei, actualmente în sudul Irakului. Istoricul roman Josephus Flavius a decis că celelalte două brațe erau Gangele și Nilul, ceea ce lărgește gama de posibilități geografice. Este posibil ca Edenul să se fi aflat în zonele înalte din Armenia, pe podișul iranian sau în regiunea înaltă Shangri-La din Pakistan.
Ideea că am pierdut o grădină pe care trebuie să ne străduim să o recuperăm ne duce cu gândul la vremurile noastre și la dispariția florei și faunei, la criza climatică și dezastrul ecologic. Dar este o neliniște veche de când lumea, ale cărei ecouri se fac auzite peste tot și în toate epocile, de la grădina mitică hindusă Nandankanan la grădina greacă antică a Hesperidelor și pairi-daeza persană. Acest termen persan se traduce literal „zid înconjurător“ sau „cărămidă“, sensul fiind acela de „grădină împrejmuită cu zid“, un parc închis, de unde provine grecescul paradeisos și paradisul nostru, o altă grădină după care tânjim. Fără îndoială că există o versiune și mai veche. Dar indiferent de originile cuvântului – și fără să aibă vreo importanță dacă cineva dintre noi a gustat fructul oprit într-o grădină numită Eden –, această străveche poveste ne spune că, la un moment dat, eram înconjurați de „tot soiul de pomi buni la mâncare“, că eram vânători sau culegători trăind pe seama dărniciei naturii, care ne punea la dispoziție tot ce aveam nevoie pentru a supraviețui. Ideea de Eden și paradis este seducătoare deoarece promite tihnă, inocență și abundență, iar probabil versiunea pământeană nu era deloc rea.
Unii antropologi i-au numit pe vânătorii-culegători timpurii „societatea abundentă originară“. Faptele sunt în continuare mult discutate, dar par cu adevărat convingătoare. Antropologul american Marshall Sahlins a calculat că majoritatea vânătorilor-culegători dedicau în jur de douăzeci de ore pe săptămână ca să se hrănească, ceea ce însemna că „în rest, oamenii nu prea știau cu ce să-și umple timpul“. Poate foloseau acel răgaz să râdă, să iubească, să cânte și să danseze. Criticii au subliniat neajunsurile produse de deficitele de mâncare sezoniere, de boli și de conflicte. Dar chiar și în aceste condiții și ținând seama și de timpul cerut pentru gătitul mâncării și de curățatul de după aceea, vânătorul-culegător mediu consuma semnificativ mai puțin timp ca să-și asigure traiul decât lucrătorul urban mediu din secolul XXI. Mai mult decât atât, spre deosebire de cei care suportă zilnic orele de vârf din orașe, mediul de lucru în aer condiționat și hipermarketuri, vânătorii-culegători aveau prilejul să trăiască și să muncească pe un pământ pe care îl înțelegeau, pe care îl descopereau plin de amintiri, de spirit și de sens.
Indiferent cât de plăcută a fost viața în „Edenul“ vânătorului-culegător timpuriu, ea a fost lovită de o furtună, de o înlănțuire perfectă de circumstanțe, al cărei dramatism a sporit în virtutea curiozității și ispitei omenești. În povestea Facerii, lui Adam și Evei li se spune că se pot hrăni din tot ce poftesc, dar sub niciun motiv să nu se atingă de fructele sacre ale Pomului Vieții și ale Pomului cunoașterii Binelui și Răului. În momentul când, inevitabil, cedează tentației, sunt alungați, spre a nu se întoarce acolo niciodată.
Este o poveste frumoasă, dar se întâmplă să reflecte și un moment din istorie când populațiile au crescut, eveniment poate suprapus cu o schimbare a climei, iar vânătoarea și culesul au devenit mai puțin atrăgătoare sau mai puțin viabile decât agricultura. Acestea sunt o parte din elementele care au modelat povestea unui loc numit Dealul Ulciorului.
Trecutul este imprevizibil
Dacă utilizați telefon mobil sau computer, dacă navigați pe internet ori pescuiți în social media, purtați jeanși sau costum, ascultați Dolly Parton, Beatles, Eminem sau Adele, atunci vă numărați printre oamenii din lume care, conștient ori nu, folosesc idei sau invenții americane și britanice, cântă melodiile lor ori adoptă codurile lor vestimentare. Într-un mod asemănător, europenii secolului al XIV-lea au adoptat deprinderile sau au fost influențați de ideile celor mai puternici oameni din lume, care erau nomazi. Dar ce s-a petrecut cu ei?
Hanii mongoli exercitau o putere formidabilă când și-au construit imperiul eurasiatic și au stimulat și au controlat căile de legătură dintre China și India cu Mediterana. Însă abordarea lor diplomatică soft power a avut o și mai mare influență și o semnificație durabilă. Au reușit prin pro movarea piețelor deschise și a comerțului global să obțină rezultatele firești ale stăruitoarelor mișcări și migrații nomade. Ei au redistribuit capital pentru a crea noi afaceri și pentru a le dezvolta pe cele existente. Și au apărat libertatea de conș tiință și democrația specifică, limitată. Cu toate astea, până în secolul al XVII-lea, mongolii, în special, și nomazii, în general, dispăruseră din perspectiva europeană. Termenul nomad era atât de puțin folosit în secolul al XVIII-lea, încât nici nu a fost considerat vrednic să fie inclus în cel dintâi dicționar englez. Ce s-a petrecut între dominația mongolă și Epoca Rațiunii? Cum au dispărut nomazii? Ce anume a făcut irelevant fenomenul nomadismului?
Am urmărit realizările unora dintre cele mai mari imperii și înfloririle culturale cunoscute de lume și știm că imperiile nomade reprezintă mai mult decât corturi și cirezi, ziduri dărâmate și piramide de capete. Le-am parcurs traiectoria dominației militare de-a lungul a două mii de ani, de la vechea Sciție și Xiongnu până la mongoli, și știm că nu a existat nimic nemeritat în cuceririle lor, că acționau în vederea împlinirii unei viziuni poruncite pe cale divină. Știm că, dincolo de îndemânările lor militare, nomazii puneau mare preț pe rolul lor în lumea naturală, chiar și numai pentru necesitatea de a-și hrăni animalele. Poate datorită acestui fapt, venerau forțele naturale care, în credința lor, modelau lumea. Le adresau rugăciuni, le aduceau jertfe, le recunoșteau rolul esențial pentru prosperitatea lor.
Știm că fiecare dintre versiunile noastre proprii de istorie se apleacă spre realizările și împlinirea viziunilor personale. Indiferent dacă ne aflăm în China sau în Statele Unite, în Marea Britanie, Uniunea Europeană sau altundeva în lume, istoria care ne este predată în școală omite o mare parte din istoria omenirii. Dar suntem la o vârstă și într-o epocă în care o parte din ceea ce fusese îndepărtat este refăcut, de la domesticirea calului și inventarea căruței și carului până la crearea sistemului poștal și a căilor comerciale transasiatice, de la evoluția structurilor sociale ale nomazilor până la susținerea libertăților individuale. Încercați să vă imaginați lumea dacă îi excludem din ea pe nomazi și pe toți cei care trăiesc fără să-și facă griji. În lipsa lor, ar trebui să urmăm o cale mult mai dificilă ca să înțelegem ce înseamnă să fii om și care este locul nostru în lumea naturală. Dar are vreo importanță? Oare acei nomazi nu-și trăiseră traiul și rămăseseră fără soluții?
Ibn Khaldun considera că roata norocului, și nu o scară, reprezintă simbolul potrivit pentru o lume în care creșterea și decăderea națiunilor și imperiilor nu face decât să reflecte ciclurile cerești ale soarelui, ale lunii și stelelor, ciclul sezonier pământesc al mugurelui, al frunzei, al inflorescenței și al ofilirii, ciclul menstrual al femeii, ciclul de migrare al animalelor și ciclul omenesc corespunzător, de la naștere la moarte. Imperiile se ridicau pe roata lui Ibn Khaldun deoarece asabiyya îndrepta energia nomadă spre liderii carismatici. Imperiile se prăbușeau pe măsură ce roata își începea mersul descendent, urmașii înte meie torilor imperiali lăsându-se moleșiți de viața citadină sedentară, iar acea energie (asabiyya) a lor seca. Privind înapoi la ultimele două mii de ani, marele învățat a înțeles că a fi mai aproape de acea stare inițială de neaglomerare, de liberă gândire și mișcare, trăind în armonie cu ciclurile naturale, le permitea popoarelor nomade realizări extraordinare. Le mai permitea să îi învingă pe cei așezați. Dar nu și-a imaginat însă că acel ciclu se va sfârși, că timpul circular avea să se oprească.
Punctul de vedere al lui Ibn Khaldun, că lumea nu avea neapărat să devină mai bună în timp, părea cândva o banalitate. Era acceptat pe scară largă deoarece se potrivea foarte bine cu convingerea că lucrurile merg cu adevărat în cerc, că orice urcare duce spre o coborâre, orice progres conduce spre un regres. Această ipoteză a fost pusă la îndoială doar în secolele ce au urmat după Ibn Khaldun. Dar înainte de a cerceta sfârșitul dominării nomade și epoca revoluției științifice, trebuie să examinăm ridicarea a trei puteri nomade din ruinele imperiului lui Timur, care au supraviețuit până în vremurile moderne.
Omenirea a iubit lenea, 1753
Populația globală: cca 750 milioane
Populația nomadă: număr necunoscut
Pentru a înțelege unde avea să ducă tot controlul asupra naturii, să sărim peste mai mult de un secol și să traversăm Atlanticul în Lumea Nouă, în New England, Noua Anglie, în tot mai prosperul oraș Philadelphia, acasă la Benjamin Franklin, pe Market Street. Fiul unui fabricant de lumânări și săpun, după începuturile sale de tipograf și jurnalist, Franklin a ajuns să împlinească ceea ce identificăm cu toții ca fiind visul american. Grație talentului, norocului și muncii neîncetate a câștigat suficient de pe urma activităților sale diverse pentru a fi liber să hotărască singur cum să-și petreacă timpul. Ar fi putut să se consacre înotului, sportul său preferat, sau să se apuce de golf, noua preocupare din Lumea Nouă. Ar fi putut să se instaleze într-un șezlong pe terasă ca să se relaxeze, să citească și poate și să scrie câte ceva. Însă „hărnicia“ era una dintre cele treisprezece virtuți pe care le respectase mereu, fără să-și îngăduie să irosească timpul. Dincolo de interesele sale de afaceri, a întemeiat o bibliotecă publică, serviciul de pompieri din Philadelphia, primul spital pentru săraci din coloniile americane, American Philosophical Society, și un colegiu care avea să devină apoi cunoscuta Universitate din Pennsylvania. De asemenea, a efectuat vreme de mulți ani experimente în domeniul electricității și a inventat paratrăsnetul și o baterie pentru stocarea energiei electrice. La vârsta de 47 de ani a ajuns însă într-un soi de impas, odată cu preocuparea sa pentru pribegia omenească.
În primăvara acelui an, 1753, Franklin i-a scris prietenului său Peter Collinson, comerciant londonez, care vindea postav și alte articole în coloniile americane și care îi asigurase lui Franklin echipament pentru experimentele cu electricitatea. Franklin și-a prezentat în acea scrisoare părerile despre natura societății stabile, beneficiile muncii și atracția vieții de hoinar. Și, în același timp, a surprins esența problemei pe care mulți dintre cei așezați o aveau – și o au – cu nomazii.
Franklin era preocupat în primul rând de o conversație recentă cu un „tătar din Transilvania“, care se poate să fi fost unul dintre miile de nomazi turcici de la vest de Marea Neagră, venit să vadă ce era America și să înțeleagă ce putea ea să devină. Într-o zi, vizitatorul s-a întrebat de ce atâția oameni din lume „continuă să ducă o viață de pribegie și de nepăsare și refuză să trăiască în orașe și să cultive îndeletnicirile pe care le văd practicate de partea civilizată a omenirii“.
Înainte ca Franklin să-i poată răspunde, tătarul i-a propus propria sa explicație. În engleza lui stricată, a spus că „Dumnezeu făcut omul pentru paradis, făcut să trăiască leneș; omul mâniat Dumnezeu, Dumnezeu gonit omul din paradis și poftit să muncească; om nu iubit munca; vrut să meargă iarăși în paradis, vrut să trăiască leneș; așa că toată omenirea iubit lenea“. Francis Bacon ar fi fost de acord cu acest punct de vedere. La fel și Carl Linné (Linnaeus), renumitul botanist de dincolo de Atlantic, din Suedia, care susținea că nefericirea omului a început când și-a părăsit ținutul său inițial tropical, unde hrana exista din abundență și vânătorilor-culegători hoinari le mergea minunat. Însă, pentru Franklin, totul era o enigmă.Astfel a apărut și o dilemă. Pe de o parte, Franklin era adept ferm al afirmației lui Bacon că omenirea, și cu precădere oamenii sedentari, trebuie să se străduiască să-și recâștige stăpânirea asupra naturii. Aici se găsea implicit aspirația de a redobândi orice va fi fost pierdut prin căderea omului. Însă Franklin respingea și lenevia și, evident, dezaproba ideea că omul ar fi fost creat spre a fi inactiv. Propria sa etică a muncii avea să culmineze prin aceea că a devenit unul dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite și semnatar al Declarației americane de independență. Franklin era convins că ne-am născut pentru a fi activi și socotea că mergem în fiecare dimineață la muncă pentru a dobândi siguranța financiară, așa cum făcuse el – ceea ce numea descătușarea „de necesitatea grijii și a trudei“ –, sau pentru a ne alunga teama de sărăcie.
Dar cu cât Franklin scria mai mult, cu atât ieșeau la suprafață propriile sale îndoieli în privința bucuriilor și beneficiilor unei vieți așezate. Spre sfârșitul epistolei, se întreabă dacă nu cumva, cine știe, poate tătarul avea dreptate. Oare nu cumva suntem leneși din fire? Iar dacă acesta e adevărul, oare nu ne-ar fi mai bine dacă am duce o viață mai ușoară în mișcare, în sălbăticie, după cum preferau să o facă mulți nativi americani?
_____________________________________________
1 www.census.gov/data/tables/time-series/demo/international-programs/ historical-est-worldpop.html.
2 Facerea 2, 8-9.
(Volumul Nomazii. Hoinarii care ne-au modelat lumea este în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts, în Colecția Savoir-Vivre Imperial, în traducerea lui Mihai Moroiu.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius