Omul evanghelic – între oglinzi paralele. Interviu cu Dănuț Mănăstireanu și Dorin Dobrincu

[Convergențe - Lumina]

INTERVIURI

REVISTA CONVERGENȚE

https://convergente.ro/omul-evanghelic-interviu-cu-danut-manastirea...

În octombrie 2018, a fost publicată la editura Polirom o carte-eveniment pentru evanghelicii din România: Omul evanghelic. Rodul unui proiect care s-a întins pe mai bine de un deceniu, volumul de 800 de pagini conține 19 contribuții, împărțite în 5 părți, realizate de 19 autori. Cei doi coordonatori – un teolog (Dănuț Mănăstireanu) și un istoric (Dorin Dobrincu) – au avut bunăvoința să răspundă la câteva întrebări înainte ca tomul să fi ieșit de sub tipar. Interviul este o pregustare pentru publicul care încă n-a ajuns să răsfoiască volumul, dar și o privire în „bucătăria secretă” a realizării lui. (T.S.)

…cu empatie și spirit critic, dar fără alunecări encomiastice sau abordări distructive

RC: De aproape un deceniu se tot aude, în răstimpuri, că urmează să apară această carte, dar la un moment dat părea un proiect „încremenit”. Să urcăm puțin către „preistoria” volumului. Cum s-a născut ideea? De unde, de la cine sau de la ce a pornit? Cum au fost aleși autorii? Cum s-a cristalizat cuprinsul?

DM: Așa cum explică introducerea cărții, ideea acestui proiect s-a născut în cadrul unui grup de universitari evanghelici din Iași, care s-au constituit în anul 2005 într-o mică asociație numită Societatea Academică a Românilor Evanghelici (SARE). Un an mai târziu, domnul Dorin Dobrincu, celălalt editor al volumului, și cu mine am prezentat acestui grup proiectul despre care vorbim aici și, după ce el a fost îmbrățișat, în mod entuziast aș spune, am trecut împreună la identificarea unor potențiali autori, domeniile de analiză fiind identificate deja în proiect.

Dintru început ne-am orientat către oameni care aveau expertiză clară în domeniile în care erau solicitați să contribuie la realizarea proiectului. Deși nu ne-am propus în mod explicit acest lucru, în final am realizat că toți autorii implicați au doctorate în domeniile în care scriu sau în discipline conexe.

Dat fiind că noi, editorii, nu aveam calificări care să acopere toate domeniile abordate, am decis să folosim un sistem de peer review, pentru a ne asigura că publicăm doar texte care corespund unor standarde academice decente. Dacă am reușit sau nu, asta vor decide cititorii. De asemenea, am dorit să implicăm în proiect atât bărbați, cât și femei. Din păcate, din diverse motive, independente de noi, acest lucru nu ne-a reușit, ceea ce, pentru mine, ca teolog cu convingeri feministe, este o mare dezamăgire.

O altă dimensiune importantă a proiectului a fost aceea a diversității confesionale a autorilor. Am dorit să existe reprezentanți ai tuturor confesiunilor evanghelice din România – baptiști, creștini după Evanghelie și penticostali, dar și specialiști din afara mediului evanghelic, care sunt însă buni cunoscători ai acestuia, pentru a oferi mai multă obiectivitate efortului nostru. (NB: prin „evanghelici”, în acest context, nu ne referim la comunitățile luterane). Subliniez aici, și sper că lucrul acesta va fi evident din lectura cărții, scopul nostru a fost acela de a prezenta cu empatie și spirit critic, dar fără alunecări encomiastice sau abordări distructive, luminile și umbrele unei comunități minoritare care este prea puțin cunoscută, nu doar pentru că ea însăși nu a fost capabilă să se prezinte celorlalți într-o lumină adecvată și lămuritoare, ci și pentru că adesea a fost marginalizată în mod intenționat, nu numai de ansamblul societății românești, ci și de comunitatea academică.

…ideea acestui proiect s-a născut în cadrul unui grup de universitari evanghelici din Iași, care s-au constituit în anul 2005 într-o mică asociație numită Societatea Academică a Românilor Evanghelici. (D.M.)

În privința temelor abordate, am dorit să ne concentrăm asupra elementelor definitorii pentru identitatea, destul de fluidă de altfel, cel puțin în această perioadă, a evanghelicilor români. De aceea, dincolo de abordarea istorică și de definirea identității, abordăm teme centrale pentru imaginarul evanghelic, precum importanța Bibliei, rolul teologiei, importanța convertirii, dinamica socio-geografică, arhitectura, literatura, muzica și altele asemenea. Multe alte teme au rămas netratate în cartea noastră, dar poate vom reveni asupra acestui aspect în cadrul interviului. Chiar și în aceste condiții, lucrarea are un număr impresionant de pagini, și adăugarea unor noi texte ar fi însemnat apariția ei în două volume, și o nouă amânare a publicării.

Și fiindcă am ajuns în acest punct, cu care ai și început, cel al întârzierii apariției cărții, la peste doisprezece ani de la nașterea ideii, prefer să rămân eliptic și să răspund citând ceea ce am scris, împreună cu Dorin, în Introducere: „Din diverse pricini, mai mult sau mai puțin obiective, finalizarea acestui proiect a durat mult peste așteptările inițiale.” Deci, mai bine mai târziu, decât niciodată.

DD: Proiectul a pornit din nevoia de a acoperi un gol informațional, reconstitutiv și interpretativ cu privire la comunitățile evanghelice românești. Pe de o parte mediul intelectual din România părea mai deschis spre cercetări de acest gen, pe de alta exista deja un corp de cercetători capabil să asume teme variate privind comunitățile evanghelice românești. Intenția coordonatorilor – a subsemnatului și a domnului Dănuț Mănăstireanu – a fost de la bun început realizarea unei analize cu instrumente științifice asupra protestanților români, în mod expres a celor evanghelici, dacă nu puțin cunoscuți în orice caz văzuți prin lentile cel mai adesea deformatoare.
Intenția noastră a fost să ne ocupăm de evanghelicii români, adică de protestanții care se autoidentifică și se recunosc astfel. I-am inclus aici pe baptiști, creștini după Evanghelie, penticostali și creștini după Scriptură. Ne-am propus să acoperim direcțiile mari, specifice ale vieții acestor comunități, de aceea am încercat să identificăm oamenii care puteau să-și asume realizarea unor studii în această privință. Voiam să avem teme despre istoria, identitatea, teologia, textele sacre (Scriptura) utilizate de aceste comunități, sistemul hermeneutic, literatura, muzica, arhitectura, comunitățile etnice și altele. Am găsit cercetători în interiorul comunităților evanghelice sau în afara acestora, criteriul determinant fiind competența. Nu a fost o acțiune simplă. Unii dintre cei contactați de noi au declinat invitația din motive personale, de program încărcat, de lipsa de disponibilitate de a face echipă cu alții etc.

Conversionismul, activismul, biblicismul și crucicentrismul

În privința existenței reale a «omului evanghelic», dezbaterea nu a fost încă tranșată, și volumul nostru se dorește a fi, între altele, o contribuție înspre clarificarea acestei chestiuni… (D.M.)

 

RC: Îmi aduc aminte că, tot la Polirom, apărea la cumpăna dintre milenii o colecție de „oameni” (volume dedicate „omului medieval”, „omului bizantin”, „omului egiptean” etc.). Se oferea cititorului posibilitatea de a privi o epocă prin lentila a zece tipologii semnificative. În Omul evanghelic alta e structura cărții, dar tot o privire spre interior se dorește. Există un „om evanghelic” sau discutăm despre mai multe tipologii? Putem schița un „portret robot”? Sunt urmărite trăsăturile comune, unificatoare ale unui om generic sau sunt discutați (și) oameni mai concreți în acțiuni?

DM: Seria de cărți despre care vorbești este cea care ne-a dat ideea titlului generic al volumului nostru. Dar asemănările se opresc aici. După cum este evident din cuprinsul cărții noastre, nu urmărim aici niște tipologii anume. Lucrăm așadar într-o paradigmă complet diferită.

În privința existenței reale a „omului evanghelic”, dezbaterea nu a fost încă tranșată, și volumul nostru se dorește a fi, între altele, o contribuție înspre clarificarea acestei chestiuni. Eu cred că putem vorbi în mod legitim despre existența unui „om evanghelic” (altfel nu acceptam să editez acest volum), chiar dacă această etichetă este o abstracție, desemnând mai degrabă o medie statistică și descrierea unei realități fluide, aflată în continuă schimbare. Bunul meu prieten Otniel Bunaciu se îndoiește însă de utilitatea acestui termen, el preferând, mai degrabă, etichetele confesionale, precum cea de „baptist”, de la care el însuși se reclamă – însă și această etichetă reprezintă o abstracție, o medie statistică, dată fiind marea diversitate de identități baptiste care există în prezent în lume. Remarc totodată că Oti însuși folosește foarte des eticheta „evanghelic”, ceea ce dovedește că protestul lui este mai degrabă unul retoric.

În modesta mea contribuție la acest volum, am încercat să creionez un „portret robot” al evanghelicului român, sintetizat în douăsprezece caracteristici, pornind de la clasicul „cadrilater de priorități care reprezintă baza evanghelismului”, așa cum este el formulat de David Bebbington. În textul meu m-am concentrat pe imaginea generică și pe identitatea dinamică a evanghelicului roman. Celelalte texte din volum aduc însă în discuție evenimente, persoane, instituții și acțiuni care decurg din sau care se reclamă de la această identitate. Prin intermediul acestora, cititorii vor putea evalua ei înșiși dacă portretul generic pe care l-am conturat acolo este unul adecvat sau dacă acesta ar trebui nuanțat ori modificat. Este foarte probabil ca portretul pe care l-am creionat în urma studiilor noastre să nu fie neapărat unul care să ne flateze. Tocmai de aceea unul dintre primele texte din volum se ocupă de criza identitară cu care se confruntă evanghelicii români. Există însă în cadrul identității evanghelice românești elemente extrem de valoroase, pe care membrii acestei comunități eclesiale pot construi un viitor consistent și cu impact durabil în societatea românească. Pentru aceasta, este important însă ca ei să nu rateze, din nepăsare ori din lipsă de discernământ, o serie de oportunități unice, pe care acest moment istoric le aduce înaintea noastră, așa cum încerc să argumentez în partea finală a studiului meu.

 Este foarte probabil ca portretul pe care l-am creionat în urma studiilor noastre să nu fie neapărat unul care să ne flateze. (D.M.)

DD: Dacă nu ar fi existat un , nici o carte cu acest nume nu și-ar fi avut rostul. Cel puțin nu una care să utilizeze instrumentarul științific de sondare a unei diversități de teme. S-au propus diverse tipologii pentru desemnarea a ceea ce este un evanghelic, fie de către teologi, spre exemplu John Scott, Richard Turnbull, Alistair McGrath sau Kevin J. Vanhoozer, fie de către istorici, precum George Marsden, Mark Noll ori David W. Bebbington. Probabil cea mai cunoscută și mai influentă este taxonomia propusă de Bebbington. Potrivit acestui autor, evanghelismul ar avea patru caracteristici: conversionismul, activismul, biblicismul și crucicentrismul. În cazul celei dintâi caracteristici este vorba despre necesitatea convertirii, în cea de-a doua de proclamarea Evangheliei, în cea de-a treia despre locul Bibliei ca sursă a revelației, cu trimitere la vechiul concept protestant Sola Scriptura, iar în cea de-a patra despre centralitatea jertfei ispășitoare a lui Isus Cristos în rezolvarea problemei păcatului. Evident, orice definiție are menirea de a ne ajuta să înțelegem și să transmitem o cunoaștere altminteri nu ușor de cuprins în cuvinte.

Unii dintre autorii care au contribuții în acest volum au urmărit mai ales liniile mari ale temelor avute în vedere, alții au făcut, și prin natura subiectelor, o combinație de macro-analiză cu menționarea unora dintre personajele care au avut diferite roluri pe scenele confesionale, în viața publică în sens mai larg, iar uneori au fost conturate biografii ale unor oameni care au marcat mediul evanghelic.

Evanghelicii au fost multă vreme prezenți în mentalul colectiv ca străini, „sectanți”, „rătăciți”

RC: În mentalul colectiv, rămân mai cu seamă „eroii” și evenimentele determinante ale istoriei. Probabil că nu e neapărat corect și just, dar există reflexul de a evalua țări, grupări, culturi, continente prin prisma a ceea ce au dat societății, umanității. Prin ce rămâne „omul evanghelic” în istoria națională „mare”? Ce au dat evanghelicii români societății românești? Ce personalități de anvergură a produs acest mediu? Sau ce rămâne după aproximativ 150 de ani de istorie?

DM: Întrebarea legată de contribuția unei anume comunități, minoritare în acest caz, la ansamblul societății este, cred eu, legitimă. În analiza acesteia este însă necesar să observăm faptul că trebuie să luăm în considerare nu doar responsabilitatea minorității, ci și pe aceea a majorității. Dacă contribuția unei anume minorități în ansamblul societății este una minoră, așa cum este, din nefericire, cazul comunității evanghelice din România, aceasta se poate datora nu doar slăbiciunilor acelei minorități, ci și, de exemplu, atitudinii intolerante a societății în ansamblul ei față de alteritate. De această chestiune, a „invizibilității minorității evanghelice în societatea românească”, se ocupă politologul Daniel Barbu în studiul său din acest volum.

În privința personalităților evanghelice de anvergură în spațiul românesc, aș vrea să menționez doar un simplu exemplu. Vă amintiți, sper, senzația pe care a stârnit-o în 2006 faptul că Richard Wurmbrand a condus detașat, multă vreme, clasamentul emisiunii TV „Mari români”. Din păcate, acesta este un caz singular și cu greu ar putea fi urma de altele. Iosif Țon, cel de al doilea „mare român evanghelic”, în opinia mea, cu greu se poate compara cu Wurmbrand în sensul notorietății publice. Și, în ambele cazuri vorbim despre personalități religioase. În afara acestui domeniu, oferta publică evanghelică este absolut minimală.

DD: Evanghelicii au apărut târziu în spațiul de astăzi al României, strict cronologic în deceniul șase al secolului al XIX-lea, constituirea unor comunități solide și extinderea necesitând mult timp. Dincolo de alcătuirea statală de astăzi, nu trebuie să uităm că realitățile geopolitice au cunoscut schimbări semnificative în ultimul veac și jumătate, în special în prima parte a acestuia. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de fapt până la Primul Război Mondial, România a fost o țară care se reducea la teritoriile extracarpatice, cele care constituiseră noua structură politică la 1859-1862, prin unirea Valahiei cu Moldova, la care în 1878 a fost alipită Dobrogea. Evanghelicii de aici au fost până aproape de Marele Război și puțini, și aproape închiși în restrânse ghetouri etnice. Au fost mai degrabă tolerați cât au rămas în „găoace”, iar când au început să facă prozeliți între români au fost supuși unei represiuni care într-un fel le-a anticipat pe cele din perioadele următoarele. În Transilvania, în sens larg, și în Bucovina, care au făcut parte din Austro-Ungaria până în 1918, evanghelicii au cunoscut o mai mare varietate etnică, îndeosebi între maghiari, români și germani. În momentul intrării lor în componența Regatului României, în special în apropierea graniței de vest ei erau constituiți în comunități bine închegate. Dincolo de Prut, în Basarabia, gubernie a Imperiului Rus, evanghelicii au fost puțini înainte de Primul Război Mondial, limitați mai degrabă la anumite grupuri germanofone și rusofone.

…într-un mediu mai degrabă ostil, în care evanghelicii au fost preocupați cvasiexclusiv de chestiunile spirituale și de supraviețuirea comunitară, influența lor asupra societății românești a fost mai degrabă redusă. (D.D.)

Acestea au fost „bazele” pe care în perioada interbelică a avut loc structurarea și extinderea comunităților evanghelice. Contextul statal era schimbat, toate aceste teritorii fiind incluse în ceea ce s-a numit în epocă, convențional, România Mare. Problemele pentru evanghelici au fost legate de discriminarea prin legislație, persecutarea de către instituțiile statului și de către structurile religioase hegemonice, cu episoade de o atrocitate incredibilă. La toate acestea s-au adăugat caracterul popular al confesiunilor evanghelice, preponderent rural, autoizolarea credincioșilor, ieșirea din lume înțeleasă adesea într-un sens literal. Perioada comunistă a schimbat unele din aceste realități; altele însă au rămas în linii mari asemănătoare până în 1989.

În aceste condiții, într-un mediu mai degrabă ostil, în care evanghelicii au fost preocupați cvasiexclusiv de chestiunile spirituale și de supraviețuirea comunitară, influența lor asupra societății românești a fost mai degrabă redusă. În plus, numărul lor relativ redus și prezența mai ales în mediile populare și în rural nu au oferit cadrul propice pentru apariția multor personalități care să atragă atenția. Am putea depista câteva, desigur, dar nu știu dacă ele ar trece neapărat „votul” popular; oricum, excepțiile nu ar face decât să întărească regula. Evanghelicii au fost multă vreme prezenți în mentalul colectiv ca străini, „sectanți”, „rătăciți”, oameni nefrecventabili, prea diferiți de etosul local, așa cum fusese el conturat îndeosebi de statul-națiune în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea. Mă tem că percepția nu s-a schimbat fundamental în ansamblul României, deși există diferențe zonale ușor de observat. Stigmatul a fost resimțit acut de indivizi și comunități. În general teritoriile mixte din punct de vedere etno-cultural, inclusiv religios, îi integrează mai ușor, mai eficient și, cred, cu folos pe evanghelici. Influența evanghelicilor în acele comunități pare să fie la nivelul unei etici asumate și practicate, al unei anume coerențe comunitare, iar în plus la stabilirea unor relații de tip modern cu cei diferiți din punct de vedere etnic și religios.

RC: S-a urmărit o reprezentare proporțională a ponderii fiecărui cult din cele patru incluse ori s-a optat pentru importanța personajelor, evenimentelor și temelor semnificative, independent de aspectul demografic?

DM: Ceea ce ne-a interesat cu preponderență în acest proiect a fost comunitatea evanghelică românească în ansamblul ei, nu o anume formă de political correctness denominațional. Am încercat, pe cât este omenește posibil, să includem în analiza noastră documentele, personajele și evenimentele semnificative, fără a acorda vreo atenție proporționalității. Cele trei confesiuni evanghelice principale (de fapt sunt patru, dacă numărăm separat, așa cum se cuvine, Biserica Evanghelică Română, așa-numiții „tudoriști”) au istorii radical diferite, și se deosebesc atât prin numărul membrilor, cât și prin dinamica teologică, eclesială și socială. Aplicarea unui criteriu de proporționalitate în această situație ar fi fost un act de nedreptate, adică exact opusul conceptului de corectitudine politică, cel puțin în sensul ideal, neideologic al acestui concept (sens care, cred eu, spre deosebire de conservatori, există și este extrem de important).

DD: Intenția noastră a fost să avem o succesiune de „fresce” ale evanghelicilor în timp, spațiu și pe temele urmărite de autori. Uneori contributorii au ales o tratare diferențiată pe cele patru confesiuni, din perspectiva subiectelor asumate, dar cel mai adesea a fost vorba de o abordare „integrată”. Au jucat un rol și ceea ce au produs confesiunile respective din punct de vedere faptic, oamenii care le-au reprezentat și, desigur, sursele disponibile pentru a reconstitui și analiza o realitate cu multe fațete.

Deplângem absența unor lideri vizionari

Dorința noastră a fost să înțelegem cât de cât trecutul acestor comunități, și să încercăm o cartografiere a prezentului, pentru a putea trasa posibile linii de dezvoltare în viitor. (D.M.)

RC: Ce avem, de fapt, în acest volum? O poză de moment? O radiografie a structurii interioare? O carte de vizită? Un reper identitar? O monografie? O istorie? O geografie a locurilor și oamenilor cu influență (se cunosc „focarele” evanghelice din diferite zone ale țării)?

DM: Un volum colectiv care acoperă o multitudine de subiecte nu este deloc ușor de caracterizat și, sincer să fiu, aș prefera să-i las pe cititori și pe critici să pună aceste etichete.

Dorința noastră a fost să înțelegem cât de cât trecutul acestor comunități, și să încercăm o cartografiere a prezentului, pentru a putea trasa posibile linii de dezvoltare în viitor. Desigur, nu pretindem să fim profeți;. istoria ne va surprinde mereu. Este însă important să ne uităm la provocările prezentului și să nu le ignorăm, căci felul în care ne vom raporta la ele ne va determina viitorul.

Ne-am ferit, cât am putut, de a pune diagnostice tranșante și de a sugera tratamente de tip panaceu la patologiile observate. Am încercat, de asemenea, să subliniem punctele forte ale acestor comunități, pe care ele și-ar putea construi impactul și contribuția la dezvoltarea societății românești, sperăm noi, într-o măsură mult mai mare decât au făcut-o până în prezent. În egală măsură însă, deplângem absența în prezent a unor lideri vizionari, precum cei care au făcut gloria acestei comunități (oricât de redusă și de provincială ar fi fost ea) în ultima jumătate a deceniului trecut, în condiții mult mai vitrege și mai complicate decât cele din prezent.

DD: În subtitlul cărții am precizat că este vorba de o explorare a comunităților protestante românești, titlul arătând că este vorba de evanghelici. Lucrarea se încadrează, desigur, în mai multe dintre clasificările sugerate în întrebările de mai sus. Componenta identitară este și ea prezentă atât prin originea sau afilierea coordonatorilor și a celor mai mulți autori, cât și prin încercarea de a argumenta importanța unei denumiri supra confesionale în acord cu postulatele esențiale ale acestor grupuri umane. Comunitățile evanghelice au apărut și au evoluat în timp și spațiu; de aceea componentele istorice și geografice, ca și structura lor demografică sunt importante și bine reprezentate în volum. Se poate spune și că aceasta lucrare este o carte de vizită, una care nu pleacă „de sus”, pentru că nu este o inițiativă „oficială”, ci una „de jos”, dinspre baza acestor comunități. Însă ea nu exprimă ceea ce ar vrea să audă unii sau alții, ci ceea ce autorii au surprins în urma unor cercetări cu instrumente specifice. Scopul nu era prezentarea felului în care ar trebui să fie aceste comunități, ci surprinderea secvențială a realităților trecute și prezente.

Izolaționism cultural – lumile închise dezvoltă diverse patologii

RC: Se vorbește despre „ghetoul evanghelic”. Dacă există, și mulți credem că da, prin ce se caracterizează? Ce aduce această carte celor din „ghetou”? Ce spune altora despre „ghetou”?

DM: Îți mărturisesc faptul că, deși unii dintre cei care citesc textele mele consideră că sunt exagerat de critic față de evanghelici, nu cred că am folosit vreodată acest termen pentru a desemna subcultura comunităților evanghelice, românești sau de aiurea. De fapt îmi displace foarte mult, pentru că îl consider depreciativ.

 Se poate spune și că aceasta lucrare este o carte de vizită, una care nu pleacă „de sus”, pentru că nu este o inițiativă „oficială”, ci una „de jos”, dinspre baza acestor comunități. (D.D.)

Fiecare comunitate umană, de oriunde ar fi, indiferent dacă este majoritară sau minoritară, își creează, în timp, propria subcultură, ca parte componentă a culturii naționale. La fel este cazul și cu evanghelicii români. Aceștia se caracterizează, la nivel ideatic, printr-un mod specific de a privi realitatea; în plan etic, printr-un set specific de valori, chiar dacă, mai întotdeauna există o discrepanță între valorile afirmate și cele trăite; în plan practic, prin anumite deprinderi comportamentale, mai mult sau mai puțin adecvate în raport cu timpul prezent; sau, în plan lingvistic, printr-un anume tip de limbaj și un jargon specific. Evident, cu aceasta nu încerc să epuizez lista caracteristicilor unei anume subculturi.

O caracteristică definitorie pentru evanghelicii români o reprezintă, cred eu, izolaționismul cultural al acestora. Este vorba de ceea ce H. Richard Niebuhr numește perspectiva „Cristos împotriva culturii”. Ea pornește de la observația, fundamentată biblic, că există o distincție între spațiul secular, condus după regulile „lumii” (care cel mai adesea face abstracție de realitatea transcendenței), și spațiul eclesial (care ar trebui să se conducă după legile împărăției lui Dumnezeu). Perspectiva de mai sus postulează o ruptură radicală între cele două realități, ceea ce, cred eu, este îndoielnic din perspectivă teologică, deoarece realitatea Căderii nu a obliterat complet imaginea lui Dumnezeu în ființa umană, și, ca atare, nu tot ceea ce este în „lume” este prin definiție rău. În egală măsură, din pricina căderii, nu tot ceea ce este în „biserică” este bun prin definiție. Privite teologic, lucrurile sunt de fapt mult mai complexe.

Opțiunea „Cristos împotriva culturii” a fost întotdeauna o soluție de avarie, care a asigurat supraviețuirea comunității creștine în perioade de opresiune, dar ea este complet inadecvată în perioade de libertate. De aceea, fără o schimbare de perspectivă, și fără înțelegerea faptului că există mai mult decât un singur mod legitim de raportare a creștinului la cultură, evanghelicii români nu vor putea avea un impact semnificativ în spațiul cultural românesc.

DD: Cum spuneam și mai sus, evanghelicii s-au autoizolat multă vreme, dar au și fost marginalizați, discriminați din punct de vedere social. Convingerile lor profunde i-au făcut uneori nu foarte interesați de trecutul lor. Era surprinzător să vezi aceasta la niște oameni care, prin intermediul Bibliei, știu „totul” despre ceea ce s-a întâmplat cu alte grupuri umane – cu triburi și popoare demult dispărute, cu evreii din Vechiul Testament, cu primii creștini, așa cum apar în Noul Testament, dar nu cunosc prea multe despre trecutul lor direct, mai degrabă recent în spațiul românesc. Nici prezentul nu pare să le stârnească evanghelicilor un interes prea mare, viața lor desfășurată preponderent în cadre religioase nelăsându-le prea mult timp de reflecție asupra „veacului acestuia”.

Spun un truism, dar nu este lipsit de importanță să o fac, și anume că în fapt comunitățile nu-și rafinează raportarea la alte comunități, la societate, la stat decât prin expunere și prin acceptarea dialogului. Lumile închise dezvoltă diverse patologii, care au efecte asupra propriilor membri. E ca și cum ai ține mereu închisă casa în care locuiești. Dacă nu aerisești, la un moment aerul devine greu de respirat, cu efecte asupra sănătății. Este important ca membrii comunităților evanghelice să știe de unde vin, care au fost problemele cu care s-au confruntat grupurile lor, care au fost dificultățile de creștere, interacțiunea între aceste denominații, dar și cu celelalte confesiuni creștine sau religii, cu statul, cu spațiul secular, ce se întâmplă cu ele acum, cu lumea în care până la urmă trăiesc, și pe care o pot influența mai mult sau mai puțin, respectiv de care pot fi – și de regulă sunt – influențate mai mult decât vor ele să accepte.

Lumile închise dezvoltă diverse patologii, care au efecte asupra propriilor membri. E ca și cum ai ține mereu închisă casa în care locuiești. Dacă nu aerisești, la un moment aerul devine greu de respirat, cu efecte asupra sănătății. (D.D.)

RC: Există, pe de o parte domenii foarte importante și dinamice, iar, pe de alta, aspecte problematice care nu sunt tratate independent: învățământul evanghelic atât instituțional, cât și informal; piața de carte evanghelică; antreprenoriatul și etica afacerilor; statutul femeii; limbajul și jargonul ș.a. Multe dintre acestea stârnesc pasiuni și lezează sensibilități. Sunt discutate implicit în alte capitole sau rămân teme pentru un viitor volum?

DM: Așa cum veți constata, sper, din lectura cărții, nu ne-am ferit de abordarea unor teme sensibile, atât pentru cei din interiorul comunităților noastre, cât și pentru cei din afara lor. Am încercat totuși să o facem cu seriozitate și responsabilitate. Și sper că am reușit. Fără îndoială, temele rămase în suspensie sunt tratate uneori tangențial în unele dintre textele noastre, dar pentru o abordare temeinică a acestora va fi nevoie de un volum separat, despre care am discutat deja între noi, dar a cărui pregătire, cu siguranță, nu va începe decât după ce vom fi avut un feedback temeinic la acest prim volum.

DD: Câteva dintre temele pe care le-am fi vrut abordate în texte autonome nu se regăsesc în volum, din motive care țin de lipsa autorilor dispuși să asume acest efort ori, spus de-a dreptul, de lipsa competențelor. Menționez aici teme ca etica, situația femeii, limbajul specific, artele, media etc. Aceste subiecte, eventual și altele, poate își vor găsi locul – și autorii – într-o nouă ediție a cărții. Sau poate le vin idei unor cercetători care vor investiga aceste teme în lucrări extinse.

Nu este în niciun caz un capăt de drum, ci mai degrabă un început

RC: Cum se raportează „omul evanghelic” la proiectele comune/comunitare? E această carte un mic/mare succes care confirmă/infirmă o tendință generală?

DM: Evanghelicii sunt preponderent ființe comunitare. Cu toate acestea, observăm la ei în ultimul sfert de veac o tot mai pronunțată înclinație spre individualism. Atâta vreme cât aceasta încearcă să creeze o contrapondere la tendința colectivistă cultivată cu obstinație de regimul comunist, și care continuă să existe în spațiul românesc, inclusiv cel evanghelic, avem de-a face cu un soi de reglaj social legitim. La fel, după aproape o jumătate de secol de lipsă de responsabilitate personală, ideea angajării personale și a responsabilității pentru propriile fapte și decizii este una salutară. Mi se pare însă că lucrurile nu se opresc aici, ci, odată cu adoptarea lipsită de discernământ, în societate, a unui soi de capitalism de jungla, fără reguli și fără scrupule, individualismul liberal de tip occidental, devine un flagel greu de stăpânit. Și, dacă din punct de vedere politic sau social acesta este un curent legitim, alături de altele în spațiul secular, el este totalmente incompatibil cu personalismul creștin, înrădăcinat în relația dinamică din sânul Sfintei Treimi, atunci când acesta se manifestă în spațiul religios și mai ales în cel eclesial.

Mă tem ca această tendință de fragmentare va continua, căci nu văd, cel puțin deocamdată, vreun semn că liderii se opinie ai evanghelicilor conștientizează miza acestei schimbări. Cred că fenomenul de mai sus este una dintre explicațiile posibile la întârzierea apariției cărții noastre, ca și la disoluția treptată a grupului de inițiativă în care s-a născut acest proiect.

Credințele se schimbă de regulă mai ușor decât comportamentul social sau cel puțin pentru anumite componente ale acestuia. (D.D.)

DD: Evanghelicii constituite comunități într-un mod sensibil diferit de alte grupuri religioase. Spre deosebire de bisericile care formează parohii, strict arondate teritorial, bisericile evanghelice alcătuiesc comunități, adunări pe principiul membralității, al liberei asocieri a celor care aderă la un crez anume și adoptă aceleași practici eclesiale, ori comportamentale. În teorie, asocierea lor liberă îi face pe evanghelici mai pregătiți pentru colaborarea în diverse acțiuni, de regulă în cele care au de-a face cu comunitatea lor sau cu misiunea creștină. Evident, contează foarte mult și bagajul, pasivul cultural al membrilor acestor comunități, care în multe cazuri nu este diferit de al majorității, ce nu se modifică prin simpla aderență la o biserică evanghelică. Credințele se schimbă de regulă mai ușor decât comportamentul social sau cel puțin pentru anumite componente ale acestuia. Pentru schimbările în cea din urmă direcție este nevoie de timp și stabilitate.

Nu aș face generalizări pornind de la această carte. Ea este rezultatul unei inițiative particulare, a unor oameni care au căutat și găsit susținere din partea altora. Nu este un proiect comunitar structurat, ci rodul liberei asocieri a unor persoane care au considerat că împărtășesc anumite valori și se raportează la spațiul comunitar și la societate într-un anume fel. În același timp, a fost un proiect dificil din mai multe puncte de vedere, legate de angajamentele diferite, concurente și solicitante ale unora dintre noi, de extinderea unor texte, implicit a cercetării, de căutarea unor soluții pentru acoperirea unor teme, de imprevizibilele relații interumane etc. În anumite perioade proiectul a și fost „înghețat”, dar nu abandonat. Însă nu aș insista prea mult asupra acestor chestiuni.

RC: Având în vedere că a durat atât de mult „nașterea” ei, nu și-a pierdut cartea din actualitate, în contextul dinamicii și iureșului schimbărilor care ne lovesc ca societate?

DM: Desigur, niște texte concepute și scrise, să zicem, în ultimii trei ani, ar fi arătat nuanțat altfel. Nu sunt sigur însă că ar fi fost mai bune. Atunci când discutăm despre fenomene sociale dinamice, distanțarea obiectivă de imediat și adoptarea unei perspective istorice, fie ea și pe termen scurt, sunt condiții necesare unei analize serioase a oricărui fenomen. Pe de altă parte, chiar dacă unele dintre textele din acest volum au fost scrise în urmă cu 7-8 ani, înainte de editarea finală a întregului am permis autorilor să opereze toate modificările și aducerile la zi pe care le-au socotit necesare.

Atunci când discutăm despre fenomene sociale dinamice, distanțarea obiectivă de imediat și adoptarea unei perspective istorice, fie ea și pe termen scurt, sunt condiții necesare unei analize serioase a oricărui fenomen. (D.M.)

DD: Acest proiect a fost unul ambițios încă din faza conceperii sale. Fără ocolișuri, rezultatul – cartea despre care discutăm – a fost gândit ca piesă de rezistență în evaluarea comunităților evanghelice din România. Totodată avem suficientă experiență ca să știm că orice lucrare trebuie să treacă proba timpului. În ceea ce mă privește, cred că prin contribuțiile care se regăsesc între coperțile sale – și sunt circa 800 de pagini –, acest volum nu se va „uza” prea repede. Unii dintre noi cel mai probabil vor dezvolta contribuțiile din această carte în volume personale. Ar fi cu siguranță un câștig și pentru lumea academică, dar și pentru comunitățile evanghelice. Dincolo de o anume apreciere populară, mai multă cunoaștere nu a dăunat niciodată nimănui. Dimpotrivă.

RC: Cine și de ce ar trebui să citească această carte?

DM: Așa cum am afirmat deja, cartea noastră se adresează în primul rând spațiului cultural și intelectual, inclusiv academic, din România, încercând să creioneze un portret la zi, dar ferm înrădăcinat istoric, al unei comunități religioase minoritare care este prea puțin cunoscută la noi.

Asta nu înseamnă însă că evanghelicii înșiși, mai ales cei care au pregătirea intelectuală și teologică necesară, nu vor avea de câștigat din lectura acestei cărți. Dimpotrivă.

Speranța noastră este că acest volum va deschide o multitudine de noi direcții de cercetare în școlile teologice ale evanghelicilor români. De asemenea, ne dorim ca pătura intelectuală în creștere în comunitățile noastre să găsească în volumul Omul evanghelic o serie de teme de reflecție cu privire la dinamica identitară a evanghelicilor și la felul în care această comunitate minoritară își poate găsi locul și își poate împlini menirea în ansamblul societății.

Dacă am reușit sau nu să realizăm aceste deziderate, vom ști mai precis undeva prin anul 2020.

DD: Omul evanghelic se adresează unui public divers. Volumul poate fi citit și de cercetătorii din varii discipline, și de membrii bisericilor evanghelice, și de cei care pur și simplu vor să înțeleagă ce este cu comunitățile protestante românești, cum au apărut ele, cum s-au dezvoltat, care au fost problemele lor în trecut, care sunt problemele lor actuale, prin ce s-au individualizat ele în peisajul religios, cultural și social al spațiului (preponderent) de limbă română. Nu este în niciun caz un capăt de drum, ci mai degrabă un început.

Dănuț Mănăstireanu este teolog anglican. Membru al Bordului Inițiativei Ortodoxe Lausanne, soţ (al unei singure soţii), tată (a doi copii mari, aflaţi la casele lor, în Scoția) şi bunic (pentru cinci nepoţi), cărora li se va alătura curând.

Dorin Dobrincu. Istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași. Domeniile principale de interes: istoria politică și socială a României contemporane, editarea surselor istoriei contemporane, istoria regională, cu privire specială asupra Moldovei, istoria comunităţilor protestante româneşti. Este redactor-șef al revistei Archiva Moldaviae.

A consemnat Teofil Stanciu.