Cristian Pătrășconiu: Când erați copil, ce ați vrut să vă faceți când veți fi mare?
Andrei Pleșu: N-o să credeți, dar copilăria mea n-a fost un bun context pentru proiecte. Am avut o copilărie de navetist. După ce a terminat Facultatea de Medicină, tatăl meu a tot fost mutat din loc în loc de-a lungul timpului, iar când eram în clasa a treia primară, a fost repartizat într-un sat (Bozioru Rîu), unde încă nu exista școală. Și atunci, am fost trimis la București și am locuit la diverse rude, dispuse să mă preia. Deci nici în București nu am avut un domiciliu constant. Exista, de altfel, încă din prima copilărie, un balans între periferia orașului (Dudești-Cioplea), de unde veneau cei din familia mamei mele, și centrul orașului (Brezoianu-Cișmigiu), unde locuiau cei din familia tatălui meu. După reinstalarea mea în capitală, adică după vârsta de 9 ani, am schimbat mai multe adrese și gazde binevoitoare, frați, surori și mătuși ale părinților. Alături de părinți, am fost doar la Sinaia (unde am făcut clasa întâi primară), și apoi, până la mijlocul clasei a treia, la Pârscov, un sat de pe valea Buzăului (unde, am aflat mai târziu, se născuse Vasile Voiculescu). În rest, îmi „vizitam“ părinții doar în vacanțe… În acest context atât de „dinamic“, n-aveam timp de „proiecte“ pe termen lung. Aveam doar probleme de acomodare, de adaptare la frecventele schimbări de amplasament… Nu vreau să dau acestui „traseu“ o tentă dramatică, pentru că mă integram cu oarecare resemnare în atmosfera seriei de „acasă“ pe care o tot traversam… Trebuie să spun, totuși, privind retrospectiv, că în viața mea zilnică, a apărut o constantă încă din cursul primar, și anume lectura și scrisul. Asta și pentru că în casa tatălui meu, cât am stat lângă el, dar și în multe din casele în care am mai stat la București, existau biblioteci bogate și ispititoare. (În paranteză fie spus, am impresia că piesa de mobilier numită „bibliotecă“ nu mai are în apartamentele și casele contemporane prezența, prestigiul, relieful de altădată). Ei bine, am avut noroc să fiu înconjurat de cărți, am citit și am început să scriu de foarte tânăr, din perioada școlii primare. Eram provocat, prin clasa a IV-a, și de un coleg, Ștefan Brăgărea, care scria și el, mai ales versuri. Am rămas, până azi, în legătură.
Totuși, un „proiect“ s-a conturat, destul de insistent, încă din liceu. Am intrat la cercul de teatru din „Palatul Pionierilor“ și am simțit tentația actoriei. Am jucat în piese puse în scenă la palat, dar și la Teatrul Giulești (azi „Odeon“), am recitat versuri și am jucat în scenete de tot soiul la radio și televiziune, ceea ce m-a determinat, la sfârșitul liceului, să aleg, ca meserie, actoria. M-am pregătit, sub îndrumarea marelui Constantin Codrescu, am dat examen de admitere la facultatea de profil și am reușit. Dar, chiar atunci, a apărut o lege (gândită pentru proaspăt bacalaureata Zoe Ceaușescu), care îngăduia celor care absolviseră liceul cu nota maximă să intre la orice facultate vor, fără examen. Eram și eu „premiant“, și m-am lăsat sedus de noua șansă: m-am înscris la Facultatea de Istoria Artei, ceea ce a constituit „demarajul“ carierei mele de istoric și critic de artă…
Cărțile, biblioteca – pot să fie considerate marea întâlnire a vieții dumneavoastră?
O întâlnire importantă, desigur, dar țin să-i adaug încă una, substanțială: șansa de a fi copilărit în lumea satului. Eu sunt un susținător (fără șanse…) al ideii lui Simion Mehedinți, marele nostru ministru al Învățământului, care spunea că toate școlile primare ar trebui să fie la țară. Ca să învețe, de mici, copiii, ce e aia iarbă, ce e ăla ogor, ce e aia gâscă, ce e aia capră și așa mai departe. Ambianța rurală este un excelent început de integrare în lumea creată, în peisajul originar.
Nu e sigur că veșnicia s-a născut la sat, dar normalitatea s-a născut la sat…
Așa e. Aș adăuga, cu titlu anecdotic, că la școala din Pârscov am primit și alte simpatice provocări. Dansam la serbările de sfârșit de an și asumam toate tipurile de joacă ale colegilor mei. Sunt mândru și acum că, elev în clasa a doua, am câștigat o diplomă de campion la guie.
Guie? Ce e aceasta?
O variantă rurală de „golf“. Țurcă i se mai spunea. Am fost, așadar, campion la țurcă. Am și acum diploma care certifică performanța mea.
Ați făcut și alte sporturi, sunt convins. Circulă despre dumneavoastră legenda că ați făcut box…
Da, am făcut înot mai întâi, cam până în clasa a 7-a, la bazinul din Floreasca. Dar am făcut și box la un moment dat, când tatăl meu a vrut să mă știe pregătit pentru eventuale agresiuni de conjunctură. Adică să învăț să mă bat. M-a trimis la un club de box, am făcut acolo antrenamente regulate, până când, într-o bună zi, după un meci, am venit acasă cu vânătăi și tăică-meu mi-a spus: „Știi ce? Mai bine te bat eu decât să te bată alții“. Așa s-a terminat episodul meu de boxeur, dar am rămas, pînă azi, un „competent“ spectator al încăierărilor din ring.
Revenind la întâlnirile majore: dar bătrânii dumneavoastră extraordinari? „Când vorbim de bătrânețe, primul meu gând e legat de bătrânii mei“ – așa ați spus cândva…
Da, am avut șansa – o șansă a generației din care fac parte – de a apuca să întâlnesc reprezentanți de relief, încă activi, ai generațiilor anterioare. Dar am avut noroc și în familie, și în imediata vecinătate, să pot face o adevărată „colecție“. Dl Noica, de câte ori vedea cum „achiziționez“ încă un „bătrân“, îmi spunea: parcă faci insectar.
Am avut întâi în familie câteva personaje marcante. O vreme, la București, când eram încă în cursul elementar, dormeam în aceeași cameră cu un unchi al meu, unchiul Vlad (Niculescu), frate cu una dintre bunicile mele, profesor de franceză la Liceul Spiru Haret, unde eram și eu elev. În fiecare seară, adormeam însoțit de glasul lui: îmi citea pasaje din Corneille și din Racine. El mi-a pus în mână și textele unui mare istoric și critic literar francez de care s-a cam uitat: Émile Faguet. Mai aveam și un alt unchi, tot din aceeași familie, unchiul Mircea, care a făcut de două ori pușcărie în anii 1950-1960 și care a rămas pentru mine un reper de atitudine și de temperament. Apoi – e și răspunsul previzibil la întrebarea despre „marea“ întâlnire a vieții – a fost Constantin Noica: o decisivă întâlnire formativă, o mare șansă la care nu sperasem, pentru că nu îmi imaginam personajul. Dar, alături de el, o întreagă generație – începând cu marii mei profesori de la Istoria și Teoria Artei (Eugen Schileru, Ion Frunzetti, Edgar Papu, Dan Hăulică), cu câțiva mari istorici de artă de la Institutul de Istoria Artei unde am lucrat imediat după facultate (Teodor Enescu, Remus Niculescu, Sorin Ulea, Amelia Pavel, Mircea Popescu, Emil Lăzărescu, Theodora Voinescu) și, de neuitat, șansa dialogului cu Alexandru Paleologu, sau cu Nicu Steinhardt). Esențială, de asemenea, a fost o întreagă zonă de tatonări religioase. Am avut-o colegă de liceu pe Floriana Avramescu, care era de o inteligență și de o cultură cu totul deasupra vârstei și împrejurărilor: era fiica lui Marcel (Mihai) Avramescu, evreu convertit la ortodoxie și devenit preot, cu o viață extrem de interesantă și de iradiantă. Am avut norocul să îl întâlnesc tot prin ea pe Benedict Ghiuș, un mare monah și un mare teolog. Mai apoi, am continuat să caut și să dialoghez și cu alte figuri ale aceleiași lumi: Părintele Făgețeanu, Părintele Ilie Cleopa, Ioan de la Rohia, Părintele Papacioc.
De asemenea, la București, Părintele Galeriu. Târzie, dar decisivă, a fost și întîlnirea cu Părintele Andrei Scrima. Pe lângă toți aceștia, nu pot să nu amintesc și oameni din zona artelor și a eseisticii. Corneliu Baba, de pildă, a fost o întâlnire esențială pentru mine. Și, deși pare mai puțin previzibil, Ion Ianoși, cu care eram vecin la adresa mea din București. Sigur, vorbim, mereu, despre „bătrâni“, pentru că ei sunt, prin definiție, modele, repere, stârnitori de emulație și admirație, calități esențiale pentru evoluția unui tânăr. Dar au fost, în preajma mea, și tineri cu efect „destinal“. Întâlnirea mea („regizată“ de Constantin Noica) cu Gabriel Liiceanu, dar și conviețuirea cu Horia Bernea, cu Sorin Dumitrescu, cu Marin Tarangul, cu Florin Ciubotariu, cu Șerban Gabrea, cu Sorin Vieru, cu Victor Ieronim Stoichiță, cu Andrei Cornea toate au fost întâlniri importante și care au jucat un rol major în alcătuirea mea interioară.
Îi căutați dumneavoastră pe „bătrânii“ extraordinari?
Nu aș risca să spun că trebuie să stai mereu la pândă și să cauți, insomniac, repere, cu un fel de instinct vânătoresc. Dar, trebuie să fi disponibil. Când ei apar, trebuie să îi percepi și să îi asumi. Pentru că, uneori, ei apar, ca să zic așa, în mod providențial – pur și simplu, se întâmplă să îi întâlnești. Dar e un fapt că trebuie să fii disponibil, să ai și nevoia unei întâlniri de anvergura și de eficiența asta, iar când ți se dăruie o asemenea întâlnire, să știi să o primești și să o integrezi în formația ta. Chiar când nu cauți, trebuie să aștepți!
Ce vârstă simțiți că aveți? Câți ani simțiți că aveți?
Am alternativ, sau simultan, toate vârstele. Ca tot omul, zic eu. Când ai doi ani și faci drăcii de copil răzgâiat, când ai o sută și abia te târăști. În orice caz, viața este o suită de vârste care vin asupra ta și pentru care nu ești întotdeauna pregătit…Traversăm o provocatoare, uneori seducătoare, policromie…
Dacă – să ne imaginăm – ați fi putut să alegeți țara în care să vă fi născut, care anume v-ar fi plăcut să fie aceasta?
Nu cunosc decât o singură doctrină pe lume, care pretinde că poți să îți alegi dinainte țara unde te naști, ba chiar și părinții. E vorba de teoria extrem de orientală a metempsihozei, a reîncarnării. Cazi pe gânduri, în ajunul nașterii, și spui: ia să vedem unde să mă duc eu, ca să îmi continui destinul așa cum trebuie. Nu cred în varianta asta, nu am „experimentat“ plauzibilitatea ei, dar, în ce mă privește, sunt liniștit. Pentru mine, problema nu e asta, ci să îmi asum locul unde în mod providențial, ca să zic așa, m-am născut. De vreme ce m-am născut aici, trebuie să fac în așa fel, încât să am o întâlnire fecundă cu locul nașterii mele, să fiu util acelui loc, să nu îl fac de râs, fără însă să am discursuri de slavă deșartă, de mândrie națională. Nu poți să fi mândru de ceva ce nu ai ales tu. Dar poți să faci în așa fel încât să fii util comunității și spațiului care ți s-a dăruit.
Să asumi locul în care te-ai născut! Dar să fii și fericit? Cum să fii fericit în România?
Răspunsul meu prompt și jucăuș ar fi: în România, poți să fii fericit în ciuda faptului! Sigur, există multe feluri de fericire; fericirea însăși e o noțiune extrem de pestriță. Oamenii cei mai nefericiți pe care i-am cunoscut în viața mea au fost cei care aveau ca preocupare constantă obținerea pro priei fericiri. A avea fericirea personală ca scop este o garanție a eșecului. În orice caz, fericirea ca temă de viață și ca obiectiv de viață nu duce, după experiența și după gustul meu, decât la o nevindecabilă, melancolică sau furioasă, insatisfacție…
Fără antrenori de fericire, fără oameni care ne predau fericire!
Exact. Mai bine fără ei! Fericirea nu se obține prin rețetă. Dacă ar exista o asemenea rețetă, am asista la o planetă de oameni fericiți. Ceea ce ar fi de o plictiseală enormă.
Dar cultura e o formă de fericire, e o formă de salvare? O cale spre înțelepciune?
Dacă îți face plăcere să te ocupi de cultură, ea e un conținut de viață posibil și benefic. Pe de altă parte, dacă o tratezi ca pe un exercițiu de fericire, ca pe un drum spre euforie sau spre înțelepciunea ultimă, cred că investești într-o utopie. Am cunoscut, inevitabil, mulți oameni de cultură: unii fericiți, alții nefericiți, unii foarte coerenți moralmente, alții – dimpotrivă. Concluzia ar fi că, în sine, cultura nu este dătătoare de virtuți suplimentare. Este o pasiune posibilă, este o cale posibilă de investiție a timpului și a căutărilor tale, dar ideea că, dacă ai cultură, deții și înțelepciune, și moralitate, și pedagogie supremă, ei bine, ideea aceasta este o iluzie. Cultura e bună ca mijloc spre altceva decât ea. A spus-o cândva Mircea Eliade: cultura e cerul cel mai înalt pe care îl putem avea, ca oameni obișnuiți. Ea poate fi o cale eficientă pentru a atinge ceruri mai înalte: e un bun intermediar. Dar atât, un intermediar, nu un obiectiv sieși suficient. A o idolatriza e a cădea în fudulie de parvenit, în vanitate arogantă.
Ați fost în „paradisul culturii“? Sau formula aceasta e o metaforă, frumoasă, tușantă, dar nu mai puțin o metaforă…
Paradisul este, ca să zic așa, o metaforă romantică. Totul poate fi un paradis. Și o masă bună poate fi un paradis. Poate fi un paradis și o domnișoară atrăgătoare. Poate fi un paradis și un copil minunat pe care ți l-a dat Dumnezeu. Și, da, și cultura poate fi o formă de paradis. Adică, un spațiu al satisfacției și al recompensei. Totuși, cultura nu trebuie tratată ca un rai mistic. Sau ca o roză promisiune de eternitate. Cultura este o foarte utilă angajare, un instrument care poate duce la multe lucruri și care poate aduce multe bucurii, dar, de „paradis“, nu aș vorbi…
Dacă însă, până la un punct, acceptăm această metaforă, când ați fost alungat din paradisul culturii?
Nu știu nici când am fost „invitat“. M-am orientat singur, cum vă spuneam, spre carte, spre lectură, spre unii oameni de o anvergură culturală ieșită din comun. Și, deocamdată, nu știu să fi fost alungat din acest spațiu. Doar că nu am pariat, monahal, pe acest concept. Paradisul și cultura sunt două „experiențe“ diferite. Nu neapărat contradictorii, dar nici neapărat echivalente.
Legat de ideea aceasta a salvării, a culturii ca formă de salvare și nu numai a culturii: care e „trusa dvs. de salvare“? Nucleul ei – partea hard –și „centura auxiliară. După ce v-ați orientat și după ce vă orientați acum?
Am înțeles, la timp cred, că modul cel mai eficient de a avansa înăuntrul propriei biografii – de a avansa din punct de vedere spiritual – este să rămâi mereu orientat spre orizontul întrebării. Căutarea e modul meu de a funcționa. Nu îmi plac nici cei care cred și spun că au găsit și, deci, nu mai trebuie să caute, nici cei care, negăsind, spun că, de vreme ce ei nu au găsit, nu există obiectul căutării lor. Fertilă rămâne, orice-ar fi, căutarea. Și sunt și pasaje, în textele sacre, care spun că, fără prezența neîntreruptă a interogației, fără tatonare nepotolită, nu poți să găsești o soluție. Iisus însuși spune în mod explicit: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Ei bine, mulți teologi cred că el a spus doar „sunt Adevărul“ și că viața e pusă între paranteze, iar calea se termină deîndată ce te-ai instalat în răspuns. Eu spun că astea trei trebuie să fie permanent laolaltă. Îmi aduc aminte de o vorbă a Părintelui Scrima – unul dintre marii mei bătrâni, întâlnirea mea cu el a fost esențială – care spunea cam așa: mai bine îți cauți prieteni și parteneri cu care să bâjbâi în același întuneric decât prieteni și parteneri care sunt deja instalați. A fi instalat este cel mai mare viciu spiritual. Adică a te socoti plasat definitiv, în punctul optim, așa încât nu mai ai nimic de făcut. Suficiența „găsirii“ te împiedică să cauți febril sensul. Sensul vieții tale, al lumii, al credinței, al rostului tău pământesc, care e acela de a sluji, de a fi util, de a face bine înăuntrul și în jurul tău. Fără o constantă dinamică a căutării, a interogativității, lucrurile se termină în moțăială…
De ce nu ați stat mai mult în funcții publice/ politice? Nu vă cert, desigur. Oricum, ați fost certat cu asupra de măsură și pentru că v-ați implicat în politică, și pentru că nu v-ați implicat destul sau pentru că ați refuzat să o mai faceți. Ca în bancul celebru cândva – cu iepurașul și șapca…
Eu nu mă pot identifica cu vocația politicului, deși nu disprețuiesc politica. Dimpotrivă; mi se pare o activitate esențială pentru comunitate. Iar după schimbarea din 1989, am socotit că, dacă ți se oferă ocazia să faci ceva util, a refuza este o formă de abandon, de lene și de egoism. Or, mi s-a oferit, pe neașteptate, o asemenea ocazie. N-am ajuns, de altfel, niciodată, prin voință proprie, în vreuna din pozițiile căpătate conjunctural. Nu le-am țintit, nici măcar nu mi le-am imaginat… Și, de altfel, cam după maximum doi ani pentru fiecare dintre „sarcinile“ încredințate, m-am retras voluntar. Nu mă puteam identifica, pe viață, cu o carieră politic-administrativă. Pe de altă parte, așa cum ați menționat deja, așa cum unii mă laudă că am acceptat, alții îmi spun să stau dracului între cărțile mele și să nu mă mai tot bag unde nu-mi fierbe oala. Oricum, dacă te amesteci, „greșești“ ca intelectual: „turnul de fildeș“ nu e compatibil cu agitația publică… Admit, pe de altă parte, că nu sunt de acord nici cu ideea că „adevăratul“ intelectual trebuie să fie mereu angajat politic. Sigur, au existat, în România modernă, mari intelectuali cu vocație civică. Dar au existat încă și mai mulți, care au rămas spectatori, sau, în cel mai bun caz, simpli comentaori ai împrejurărilor comunitare. Nu-i poți reproșa lui Blaga că n-a fost membru de partid… Artiștii sunt de tot felul, intelectualii sunt de tot felul; unii au înzestrări pentru viața comunitară, pentru gândirea de tip politic, iar alții nu au și nici nu îi interesează. E ceva firesc. A transforma adeziunea sau implicarea politică într-o virtute obligatorie pentru intelectuali este o formă de elitism prost înțeles. Și tema aceasta, a elitismului, e o temă sensibilă la noi în țară. Suntem o țară care are, în mod spontan, un discurs antielitist: să se mai termine cu ăștia din turnul lor de fildeș! În schimb, ne plac parastasurile. După ce ăia buni, pe care nu i-am prea apreciat când erau în viață, dispar, suntem foarte mândri să le onorăm osemintele.
Toți – sau foarte mulți – devin, după moarte, Maeștri!
Exact.
E o școală bună, pentru un intelectual, politica? Sau: când e o școală bună, utilă și când devine ea una toxică?
Eu zic că e o școală bună, e o experiență de viață, de oameni și de istorie care merită asumată, dacă ți se oferă ocazia. Poate fi și o școală proastă, dacă devine pentru cel care o asumă un instrument de promovare a propriei persoane. Politica include un mare risc de orgoliu și de apetit social și material. Dar dacă e doar o ocazie de a întâlni oameni, situații și de a lua decizii salvatoare (sau riscante) legate de comunitatea pe care o reprezinți, atunci politica este o experiență utilă, interesantă, utilă, care merită asumată când vine către tine. Dacă e doar carieră sau ambâț, atunci e doar pierdere de vreme; iar pentru comunitate, un eșec.
Vorbeați mai înainte de tema sensibilă a elitismului. Pe ce puneți mai bine accentul: pe elită/ elite sau pe elitism? Pe care dintre acestea două e de pariat?
Pe elită, categoric. Să facem puțină etimologie. „Elită“ vine de la un verb latin care înseamnă „a alege“. Când spui „îmi plac vinurile alese“, spui „îmi plac vinurile de elită“. Când spui „mâncăruri alese“ înseamnă același lucru. Există o elită a comuntății sătești, există una a muncitorilor. Elita nu înseamnă doar academicieni și boieri („ai minții“, sau ai averii). Orice angajare de viață poate deveni aleasă, adică dublată de talent și performanță. Cine crede că elita înseamnă doar o mână de privilegiați fără merit, înțelege greșit termenul. Trebuie să vrei ca în orice domeniu, în absolut orice domeniu, să faci o treabă de elită; asta nu înseamnă o treabă țâfnoasă, de mare boss, ci înseamnă o treabă la fel de aleasă cum sunt vinurile bune.
Frumusețea uitată a vieții este acum, sub tot felul de asalturi toxice – și mai adânc, și mai abitir uitată?
La întrebarea asta nu pot să fac abstracție și de răspunsul fatal al vârstei. Pe măsură ce îmbătrânești, sigur, ai și unele satisfacții, dar, în general, există o mulțime de frumuseți ale vieții care tind să fie uitate și asta doare uneori. Sau, în orice caz, te face melancolic. Pe de altă parte, eu simt că viața contemporană nu trece printr-o firească evoluție – în sensul în care trecerea de la o generație la alta a însemnat, dintotdeauna, o schimbare, uneori o schimbare importantă. Ne confruntăm, mai curând, am tot spus-o, cu o adevărată mutație. Se întâmplă ceva în spațiul omenescului și al conviețuirii care nu are precedent și la care va trebui să ne acomodăm. Acceptând sau neacceptând toate anexele acestei mutații.
E o mutație care are efecte și asupra frumuseții, asupra ideii de frumusețe…
Sigur că da. Frumusețea a fost întotdeauna o „țintă de lux“ și, în același timp, un concept destul de elastic. Altceva era frumusețea pentru un grec, altceva pentru un pictor baroc sau contemporan. Frumusețea nu este o icoană de neclintit. Până și icoanele au istoria frumuseții lor, implicând subtile diferențe stilistice. Frumos poate să fie și un obiect discutabil. Iar arta modernă a cochetat cu această idee, din dorința de a scoate frumosul de sub pompoasa lui definiție „tradițională“.
Frumusețea e în sine sau e în / sau vine cu ajutorul ochiului care o privește?
Fără a fi percepută, ea nu există. A vorbi despre frumusețe în sine, de o frumusețe care traversează fantomatic lumea și nimeni nu se prinde că e vorba despre frumusețe, e o idee care nu are prea multe de spus. Frumusețea are obligatoriu un consumator, include pe cineva care o percepe. Altfel, este o satisfacție solitară și ineficientă.
De ce nu e demodat, de ce nu e niciodată demodat să vorbim despre îngeri, sau despre parabolele lui Isus?
Răspunsul simplu, din punctul meu de vedere, este că aparținem culturii europene. Iar cultura europeană, fără teologia europeană, fără pictura religioasă europeană, fără Bizanț, fără Evul Mediu (care nu a fost „întunecat“), fără marii analiști ai textelor sacre, nu există. Dacă scoatem acest imens capitol din cultura europeană, ne alegem cu „Revoluție industrială“ și asta e tot. Or, cultura europeană este, esențialmente, secole de-a rândul, milenii de-a rândul, populată, ilustrată, de această tematică. Și merită, chiar merită să îți așezi căutarea de care vorbeam mai devreme și pe drumul care are așa ceva drept orizont.
Religia face sau pune ordine. Pune și ordine. Când e dificil să suportăm această ordine?
În general, când ți se sugerează, sau când ți se impune, o regulă sau un anumit tip de comportament ori chiar un anumit tip de gândire, nu e ușor să te acomodezi surâzând. Ordinea pe care o face religia implică efort, încercări, momente de nereușită, dar căutarea rămâne întotdeauna soluția cea mai bună din punctul meu de vedere. Când mă deranjează sau chiar mă irită un anumit tip de discurs teologic este atunci când simt în el un simplu protocol dogmatic, când simt în el o previzibilă suficiență duhovnicească și când certitudinea e, ca să păstrez limbajul teologic, „o slavă deșartă“. Certitudinea e un fel de a suspenda ceea ce spunem că este, pentru mine, esența unei vieți – și anume, interogativitatea. Căutarea. Dacă ai certitudini, te culci. Și mă mai deranjează uneori, nu numai pe mine, un anumit tip de abuz instituțional din partea unei comunități care ar trebui să cultive, alături de exigența ascultării, și exigența libertății. Fără acestea două combinate, apar mari tulburări…
Cărțile sau viața – ce alegeți?
Viața nu o alegi; ți se dă.
Viața în afara cărților, viața „pură“, așa zicând…
Da. Viața ți se dă și tu îi adaugi un conținut și o direcție. Eu unul i-am adăugat cărțile – pentru că așa mi s-a întâmplat. Nu cred însă în mântuirea prin lectură, dar nu cred nici că simpla lectură te duce la limanul existențial suprem. Trebuie să știi să trăiești cărțile, și să citești viața.
Vizualul sau nevăzutul?
Aici mă atingeți în meserie. Eu cu asta mă ocup. Am combinat ca istoric de artă – și asta face orice istoric și critic de artă –, așadar, am combinat arta, adică vizualul, cu comentariile, cu alte cuvinte, cu transformarea ei în cuvânt, care nu se vede, trebuie citit. E o mare deosebire între critica literară și critica de artă. Critica literară preia limbajul vorbit sau scris și îl traduce tot în limbaj scris sau vorbit; prin urmare, ea rămâne în același teritoriu lingvistic. Criticul de artă trebuie să mute o limbă într-alta. Limba ochiului în limba cuvântului. E un exercițiu complet diferit de cel al criticului literar.
Omul nou. Vă temeți de el? / De ce fel de om nou să nu ne temem, ba chiar să îl căutăm?
Eu sunt, în principiu, bucuros să mă împrietenesc cu oameni noi, cu condiția ca și ei să aibă chef să se împrietenească cu mine. Uneori, omul nou e cineva care nu are în față decât propria lui imagine și propria lui contemporaneitate. Mie îmi plac „oamenii noi“ care nu seamănă prea mult unii cu alții, sau cu timpul lor
Ce v-ați fi făcut fără umor?
….M-aș fi plictisit. Și pe dumneavoastră.
Ce e destinul pentru dumneavoastră?
Dacă vă povestesc cartea mea Despre destin scrisă împreună cu Gabriel Liiceanu, o să vă plictisesc. Ca să expediez repede această complicată întrebare: destinul este logica vieții proprii. Eu, unul, am nevoie, ca să trăiesc orice, să simt care e coerența a ceea ce trăiesc, care e harta și sensul a ceea ce trăiesc. De unde vine, încotro mă duce, ce e de făcut cu această înzestrare care e viața proprie. Eu cred, de altfel, că nu există om fără destin. Unii spun – destinul e ceva nobil, nu toți oamenii pot avea un destin. Nu cred asta. Dimpotrivă. Orice om, și cel mai simplu, are un destin. A, că nu își pune problema destinului, asta e altceva. Dar destin are.
Cum este bunicul Andrei Pleșu? Ce ne-ați putea spune despre el?
Aici îmi vine să vă spun simplu: întrebați pe nepoții și pe nepoatele mele. Dar adaug ceva ce simt și despre care am și scris cândva: nevoia de iubire pe care o are un copil se justifică altfel în cazul iubirii bunicilor și al iubirii părinților. Părinții au o iubire puțin mai pragmatică; trebuie să fie atenți la educație, la comportarea copilului, să îl formeze și să privească în perspectivă ce va deveni el. Iubirea bunicilor e mai gratuită, mai dezinteresată. Din cauza asta, într-un anumit sens, e mai totală. Bunicul nu se raportează la nepoți preocupat foarte mult dacă vor deveni doctori, ingineri sau scriitori. Bunicul e îndrăgostit de nepoți și de nepoate ca de un miracol al existenței lui. Ca de un dar nu neapărat meritat. Ca de o redescoperire a bucuriei de a te juca. Bunicul e (trebuie să fie) o întruchipare tîrzie, recuperată, a lui homo ludens…
Așa cum e și bunicul Andrei Pleșu, nu?
Da. Sper că îmi iese. (râde)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius