Răsfoind publicațiile literare
Profit de faptul că Gabriel Chifu și-a luat o vacanță, ca să răsfoiesc în locul lui revistele literare sosite la redacție. Mai întâi, un consistent număr dublu, 7-8/2023, din „Neuma“. Actualitatea este reprezentată de Editorialul semnat ca de obicei de Andrea H. Hedeș și intitulat Dascăli și scriitori. E vorba, între altele, de statutul profesorului în societate. La rubrica lui lunară, Cursiv, Horia Gârbea se referă la Demnitatea și vanitatea care l-ar caracteriza deopotrivă pe scriitorul român contemporan. În legătură cu cea din urmă trăsătură, autorul artico lului scrie: „Cazul poetului, prozatorului, criticului etc. care ar trebui, nu zic slăvit, dar privit cu stimă de public și de autorități este rar. În rândurile autorilor se înghesuie marțafoii, unii cu bani, care-și permit să-i înghiontească pe cei autentici, și profită din plin tocmai de incompetența, blazarea, dezinteresul publicului ca să-și etaleze vanitatea de nimic justificată. Ei pretind să stea la masă cu zeii, vor privilegiile profesioniștilor și nu sunt decât, în cel mai bun caz, niște jalnici amatori. […] Vanitatea goală se combină cu autismul. Cohorte întregi de impostori în totală necunoștință de cauză față de mersul literaturii.“ Toate bune și frumoase în acest pamflet, nu cel dintâi pe temă publicat de Horia Gârbea. Sigur, autorul știe că vina pentru a stimula vanitatea marțafoilor revine deopotrivă criticilor literari și editorilor. Îmi închipui că, referindu-se la editori, îi are în vedere și pe redactorii publicațiilor. Așa se face că, citind cele de mai sus, m-am pomenit uitându-mă cu mai multă atenție peste numărul din vara aceasta. La rubrica Eveniment, patru reportaje de la tot atâtea lansări de carte patronate de Editura Neuma din cele douăsprezece apariții semnalate într-o pagină anterioară. În toate, maestrul de ceremonii este Horia Gârbea. N-am citit cărțile lansate. Doar puține nume îmi erau cunoscute. Numărul participanților era măricel, mai ales la Regalul poetic de la Sinaia, 80, dintre care 30 de „poeți din diferite zone ale țării“. Nu țin neapărat să fiu malițios, dar să nu existe printre prea numeroșii lansați sau publicați de „Neuma“ niciun marțafoi? Mă întreb, nu dau cu bâta.
Două numere, 7 și 8/2023, din „Apostrof“ reiau serialul lui Ion Vartic intitulat Ultima farsă a lui Petru Dumitriu. Punând cap la cap scene din romanele sau declarațiile scriitorului, mărturii din epocă, bunăoară, ale lui Pavel Țugui (în numeroase volume conținând documente prețioase pentru anii 1950, când autorul a fost Șeful Secției de Știință și Cultură a CC al PMR) sau acte de arhivă descoperite de Cristian Vasile, Ion Vartic compune un scenariu absolut surprinzător, bazat pe ideea permenentei atitudini de farsor a lui Petru Dumitriu în raportul cu oficialitățile culturale, în general, și cu Leonte Răutu, în special. Atitudine care a culminat cu portretul lui Răutu, sub numele Malvolio Leonte, „majordomul ideologiei jdanoviste“, victimă a unei ultime și teribile farse pe care i-a făcut-o Petru Dumitriu într-o scrisoare adresată lui Dej din R.F. Germană unde se refugiase în 1960. În numărul pe august, revista reproduce câteva scrisori, din cele 101, adresate de Blaga ultimei lui muze, Elena Daniello. Autorul materialului este Ilie Rad. Scrupulos ca întotdeauna, el însoțește textele de note foarte utile. Scrisorile confirmă platonica iubire a poetului pentru Elena. Am unele îndoieli cu privire la inteligența acestei femei cincuagenare, nu foarte frumoasă, de care s-a îndrăgostit Blaga la bătrânețe. O mărturisire a ei, publicată acum de Ilie Rad, cu o lună înainte de moartea poetului, este de o înduioșătoare naivitate: „Am avut marele privilegiu să cunosc un astru și să trăiesc în apropierea sufletului său mare și luminos…“ Când te gândești că tânărul Blaga se îndrăgostea de Cornelia Brediceanu, care l-a inițiat în poezia modernă germană!
În „Luceafărul de dimineață“ 8/2023, Linda Maria Baros confruntă versiunile în limbi europene, româna inclusiv, a termenului folosit de Kafka pentru metamorfoza lui Gregor Hamsa: Ungeziefer. Traducătorii au multe de învățat din confruntare. (N.M.)
Permisii pentru accidente
Că România se află pe primul loc în UE în privința accidentelor auto, știam de mult. Tot așa cum știam că poliția de circulație din diferite orașe emite permise pe bani. Mai nou, s-a descoperit că există numeroase rețele care fabrică, tot pe bani, mulți, permise false. Pe internet. La vedere. I-am auzit lăudându-se cu succesul lor. Reporterul TV care i-a contactat n-a transmis mai departe informația. Totul a rămas cum a fost. Ca și cum era perfect legal. Când, zi de zi, vedem accidente după accidente pe șosele, cu șoferi drogați sau băuți sau, pur și simplu, inconștienți, nu putem să nu ne întrebăm de ce autoritățile nu se sesizează. Cazuri tragice precum Vama Veche, cu victime, devin subiecte de proceduri judiciare fără sfârșit. Între timp, un alt drogat ucide trei tineri și rănește alți doi. Numai explozia de la Crevedia face ca noua tragedie să nu stea pe prima pagină a mass-mediei. Nu trece nicio zi, și o femeie beată intră cu mașina peste pietoni nevinovați. La Sibiu, un june drogat trebuie ținut în brațe ca să nu cadă după ce polițiștii l-au extras, cu chiu, cu vai din mașină. Și nimeni nu răspunde. Niciun polițist de la permise. Niciun agent de la circulație. În România, nu există risc mai mare decât circulația pe șosele sau pe calea ferată. Stați acasă, fraților, dacă nu vreți să muriți pe șoselele României! (N.M.)
Lanțul slăbiciunilor
N-am uitat că am mai intitulat un Editorial cu titlul „momentului“ lui Caragiale. Dar ce să fac, dacă nu găsesc un titlu mai potrivit? Nici măcar nu e vina mea: o împart cu geniul scriitorului și cu actualitatea expresiei. Am urmărit și eu, îngrozit și neputincios ca atâția alții, tragedia din Vama Veche. Cunosc destul de bine stațiunea, prin care am trecut aproape în fiecare vară, deși, de locuit, am locuit doar o dată sau de două ori, vreme de câteva zile, în Casa cu Olane, pe care regretatul Paul Miron și Elsa Lüder, soția lui, au construit-o în anii 1990. Nu m-am omorît niciodată după condițiile cam boeme de viață din Vamă, pe placul, în schimb, al multora dintre colegii mei, scriitori. Din 1989, după o scurtă perioadă plină de voie bună și de muzică bună, Vama a devenit nefrecventabilă pentru burghezi ca mine. S-a construit haotic, mai întâi de către „revoluționarii“ înzestrați cu terenuri prin lege sau de către cei cărora le fuseseră vândute terenurile. Noile vile arată, arhitectonic și urbanistic, mai rău decât oricare altele de pe litoral. Ca și noile pensiuni. Sute de mașini se înșiruie pe marginea străzii principale. Buticurile sunt neaspectoase. Restaurantele, dubioase. Aglomerația, zi și noapte, este de nedescris. Imensa plajă e plină de alge și de resturi menajere. La gura corturilor, care o împânzesc.
În aceste condiții, de ce, vară după vară, stațiunea devine tot mai populară? Toți știm de ce: pentru că Vama este raiul junilor corupți și drogați. Lanțul slăbiciunilor dat la iveală de evenimentele tragice de luna trecută dovedește mai clar decât orice probă că autoritățile – polițiști (de la circulație, omoruri, dispecerat, antidrog etc), procurori, judecători, avocați, miniștri, secretari de stat, chestori-șefi titulari, interimari sau detașați – erau la curent, și nu de ieri, de azi, cu situația din Vamă. Ca, de altfel, și părinții tinerilor care se droghează în văzul lumii. Oricine putea vedea mașinile luxoase care circulau cu viteză zi și noapte. Cine nu știa de petrecerile deșănțate, de prostituție, de rețelele de droguri? În definitiv, acesta era pentru cei mai mulți motivul pentru care o preferau restului stațiunilor. Cum ar fi putut să nu știe? Îmi vin în minte matrioșcele rusești care intră una în alta. Tot așa, de la mărimi la beneficiarii mărunți, de la decidenți la executanți, de la autorități la părinți, toți se înghesuie în aceeași oală, strâns legați cu otgoanele celor mai diferite interese și slăbiciuni. Șantajabili. Complici. Nu mă refer la actori, ci la roluri. Sunt convins că există numeroși actori sociali onești. Ar fi stupid să le negăm existența. Problema este a rolurilor pe care le joacă. Talentul nu le lipsește concetățenilor noștri, așa că destui dintre ei și-ar juca bine rolurile dacă regia spectacolului ar fi corectă. Din păcate, de cele mai multe ori, lucrurile nu stau așa. În acest fel a luat naștere lanțul slăbiciunilor, care se lungește cu fiecare tragedie, când descoperim noi verigi datorate intereselor, incompetenței, presiunilor sau, pur și simplu, orbului găinii de care suferă societatea noastră.
P.S. Dezastrul uman de la Crevedia ne oferă același vicios spectacol (rusesc!) al intrării păpușilor una într-alta, una mică într-una un pic mai mare și așa mai departe, până la cea atât de mare încât să le poată pune pe toate la adăpost de orice judecată. (N.M.)
Corespondență
Virgil Răzeșu – scuze pentru eroarea de nume! În rest, rămâne cum am vorbit.
Florin Dragoș Minculescu – mulțumesc pentru emoționantele informații referitoare la fostul meu student și redactor la Rl. Mă mai gândesc uneori la Mihai Minculescu și la prezența lui reconfortantă în redacție. Sarcina lui principală era să-i ducă acasă lui G. Ivașcu șpalturile, cum se numeau atunci, și să le aducă înapoi cu observațiile directorului. Scria rar, dar bine. Într-o împrejurare dramatică, după 1989, Mihai mi-a luat un interviu (l-am rugat să formuleze el însuși întrebările) pe care l-am publicat chiar în Rl, în care anunțam închiderea revistei din motive financiare. Întâmplarea a făcut să fie citit de Dinu Patriciu, care m-a sunat la telefon din nu mai știu ce insulă mediteraneană unde își petrecea vacanța și mi-a spus că el cheltuiește într-o noapte suma de care eu aveam nevoie pentru o lună de apariție a Rl. Și mi-a aranjat o întâlnire cu un sponsor, un prieten al lui, al cărui nume merită să-l readuc în atenție: Sorin Marin. Rl și-a datorat supraviețuirea ani buni după aceea interviului la care a colaborat Mihai Minculescu. Îl îndemn pe fiul dv. să continue să scrie. Deocamdată, „cronica“ lui e nepublicabilă.
Iancu Popescu – Micul Dicționar Ortoepic și Ortografic a apărut cu adevărat sub acest titlu în 1974 și este altceva decât Dicționarul greșelilor de limbă din 1982. Gramatica pentru toți a Mioarei Avram este ulterioară amândurora. (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius