Ochiul magic 35/2023

[altmariuspress]

Cronicar
România literară nr. 35/2023

Corespondență

https://romanialiterara.com/2023/08/ochiul-magic-35-2023/

Gabriela Liliana Rizoiu – nu s-a supărat pe noi, ca alții, că nu i-am publicat poeziile. „Oricum pentru mine ele înseamnă ceva, sunt emoții adevărate“, mărturisește autoarea. Din păcate, poezia dedicată tatălui, pe care ne-o trimite ca supliment, chiar dacă reflectă și ea o emoție adevărată, nu este poezie adevărată. Nu i-am face niciun bine autoarei, publicând-o. Nici citând finalul mesajului.

George Itoafa – nu mai trimiteți!

Victor Răzeșu – n-am nimic împotrivă dacă țineți cu orice chip să aveți altă părere decât mine în toate privințele. Dar nu e de ajuns să vă considerați corecte propriile păreri, spre deosebire de ale mele. E cazul să le și argumentați. Și să nu mă răstălmăciți. Cât privește faptul că publicarea articolului dv. Vreau și eu o rublă, în R.l., v-a făcut „să vă cruciți“ și „să credeți că l-ați prins pe Dumnezeu de picior“ și că, mai cu seamă, ați acceptat în cele din urmă onorariul, nu înseamnă neapărat că și noi găsim „cele vreo șapte-opt materiale“, inclusiv cel la care mă refer la început, pe care ni le-ați trimis ulterior, „la fel de interesante“. Unde vă dăm dreptate, este în observația cu care vă încheiați misiva: „Cu o floare…“ (N.M.)

Gheboasă și ai săi

S-au spus multe despre cum arată limba română actuală, vorbită sau scrisă. Am publicat eu însumi câteva articole pe această temă. Observațiile s-au referit, de obicei, la sărăcia vocabularului, la greșeli de gramatică sau de ortografie. Au apărut cărți în care toate acestea au fost examinate și chiar inventariate. Cea din urmă este Simfonia cetății (Editura Mega, 2023), datorată lui Liviu Franga, al cărei prim capitol se intitulează Suferințele limbii române. Există un aspect, poate cel mai supărător dintre toate, care a atras mai rar atenția, și anume vulgaritatea exprimării orale. Niciodată româna vorbită n-a fost mai murdară decât în ultimele decenii. Redus la un minimum absolut necesar unei minime comunicări, vocabularul este poluat nu numai de cuvinte și de expresii al căror sens vorbitorul nu-l cunoaște, lucru deseori remarcat, dar și de trivialități sau de obscenități greu de suportat. E vorba de limbajul urban, împrumutat din suburbii, folosit îndeosebi de tineri sau mai puțin tineri neșcoliți, ca și de femei, de altfel, cu alte cuvinte, de un argou mahalagesc și țigănesc, pe care îl regăsim la maneliști și la trapperi. Cazul Gheboasă (ce mai nume de artist!) a născut o discuție care era de multă vreme necesară. Doar că n-a fost legat de argoul cu pricina, ca fenomen general și alarmant de coborîre a limbii române vorbite la nivelul unui record istoric. Gheboasă și ai săi (am aflat cu această ocazie că sunt câtă frunză, câtă iarbă) pot fi, la rigoare, opriți de a mai da „concerte“ (deși nu e nicio muzică în textele care le ies pe gură), dar fenomenul ca atare nu va înceta să prospere. Ca toate bolile, acelea ale limbii, fie cronice, fie acute, sunt totdeauna epidemice. Într-o lume globalizată, pot fi curate pandemii. Țările își apără, de obicei, limba, unele, precum Franța, cu oarecare succes, mai ales sub raportul importurilor, altele, nu, cum e cazul României. Cum nu există, de pe vremea îndepărtată când eram eu însumi elev, ore de limba română la liceu, nu putem avea nicio pretenție ca oamenii să vorbească corect. Cât privește degradarea, urîțirea, trivialitatea, obscenitatea limbii vorbite de noile generații, preocuparea este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Nu cunosc niciun studiu, niciun raport, nicio semnalare de către unele foruri lingvistice, facultăți sau altele, privitoare la fenomenul cu pricina. Să zicem că mi-au scăpat mie, deși chestiunea mă frământă de mult, dar ce șanse vor fi fiind ca vorbitorilor de rând să li se fi atras atenția asupra gravității fenomenului, mai ales în condițiile în care școala nu pare să aibă idee de existența lui, iar tinerii sunt deja captivi? Nu-mi iese din minte imaginea unor fete de 15-16 ani, aflate în primul rând la Untold, repetând în cor textele abjecte ale lui Gheboasă, trepidând, în culmea extazului. M-am întrebat dacă părinții lor le-au văzut. Sau dacă le pasă. Abjecția textelor de acest fel creează dependență, ca și drogurile. Iar cu drogurile nu mai e de mult de glumit. În SUA, o nouă generație de droguri sintetice a dat naștere unor zombi: copii, tineri, clătinându-se pe picioare și căzând lați, lipiți de ziduri, cu capul în piept sau cu ochii morți, încremeniți în cele mai stranii poziții ale corpului, incapabili de reacție, fie și de durere. Nu câțiva, un întreg cartier, devenit tărâmul unei subumanități tăcute, în care nimeni nu comunică cu nimeni, fiindcă a fost părăsită până și de darul vorbirii. Asta ne dorim de la copiii și de la nepoții noștri? (N.M.)

Un cerc vicios

Pentru toate dificultățile prin care trecem, ne-am obișnuit să dăm vina când pe oameni, când pe sistem. Este clar de ce facem asta. Politicienii, parlamentari sau miniștri, primarii, directorii de companii care aparțin statului și, în general, bugetarii cu oarece răspunderi în statul român, oamenii, adică, sunt cei care alcătuiesc sistemul și îl pun în mișcare. Modul actual de selecție din România este cu totul contraperformant, indiferent de importanța funcției celor care sunt numiți sau votul, în cazul celor care sunt aleși. Omul potrivit la locul potrivit a devenit o expresie al cărei sens s-a pierdut în negura timpului. (În 1908, bunicul meu dinspre mamă, licențiat în Drept, care era subprefect în plasa Balș, s-a dus la șeful lui, cu care avea o relație îndepărtată de rudenie, să-l roage să-l mute la Rm. Vâlcea, unde își întâlnise viitoarea soție. „Nicule, dragă, dacă n-am fi rude, te-aș servi“, i-a spus înaltul funcționar și l-a dat afară din birou.) Mă mai uit și eu pe lista guvernelor și-i număr pe degetele de la o mână pe cei care au studiile necesare postului. În ce-i privește pe parlamentari, îmi ajunge să-i aud vorbind pe la televiziuni ca să-mi dau seama de priceperea lor într-un domeniu sau altul. Cu ani buni în urmă, am crezut că a pune pe listele de partid cântăreți de muzică populară sau de a alege în Comisia Juridică a Camerei un ins care declara, nesilit de nimeni, că a adormit după primele pagini ale primei cărți care i-a căzut (la propriu!) în mână (despre studii, ce să mai vorbim?), este o întâmplare nefericită. Astăzi, când numărul neaveniților este mult mai mare, îmi dau seama că era un fapt premonitoriu, care ar fi trebuit să ne alarmeze. În loc să-l luăm în serios, l-am pus pe seama lăcomiei de voturi a partidelor. El inaugura însă o eră istorică în viața statului român: era mediocrației. Și punea capăt erei meritocrației. Rezultatele le constatăm, practic neputincioși, astăzi.

Ce fel de sistem (politic, economic, social, medical, juridic, militar, școlar, cultural etc.) putea lua naștere din promovarea de sus până jos în statul român a unor mase de incompetenți, cu diplome dubioase sau, pur și simplu, fără studii, dacă nu plagiatori dovediți? Să ne mai mirăm că niciun sistem din niciun domeniu nu e funcțional? Că toate merg ca racul? Că ne paște un colaps general? Că societatea e fărâmițată în bucăți și în bucățele? Că o treime din cetățeni sunt la limita supraviețuirii și că alții au strâns averi colosale? Că se fură mai mult decât se produce și se cheltuiește mai mult decât se câștigă? În legătură cu ultima constatare, îmi vine să spun că, dacă românul ar fi la fel de priceput în cele bune precum este în cele rele, am fi în fruntea UE. În aceste condiții, sistemul nu e numai nefuncțional, ci și înțepenit de-a binelea. E ca un sac peticit la infinit, care ar trebui aruncat la gunoi și înlocuit cu unul nou. Schimbările promise și iar promise de cei care au puterea au devenit insuficiente chiar mai înainte de a fi puse în practică. E limpede că sistemul nu mai poate fi cârpit, ci trebuie înlocuit cu altul. Infrastructura însăși a statului român trebuie înlocuită. Nu recondiționată, renovată, ci demolată și construită din nou. Precum sacul din înțelepciunea populară.

Dar cine s-o facă? Incompetenții fuduli care au creat sistemul? Alții, produși și ei de același sistem? În acest punct, întrevedem adevăratul dezastru al lumii în care trăim: oamenii au dat naștere sistemului și sistemul și-a creat oamenii de care avea nevoie. Iată un cerc vicios din care, cel puțin eu, care nu sunt nici politician, nici economist, nici sociolog, nici futurolog, nu văd nicio ieșire. (N.M.) l

Antivacciniștii

„Țara asta nu mai poate fi prostită chiar așa“, declara joia trecută domnul Andrușceac, unul dintre liderii AUR, pe mai multe posturi de televiziune, cu ocazia protestului contra vaccinării obligatorii la care partidul condus de George Simion n-ar fi fost, vezi bine, organizator, ci doar asociat, chiar așa, din întâmplare. Asta, deși Simion e cel care-i invitase la protest pe antivacciniști și care, după o scurtă trecere pe la locul manifestației, se făcuse nevăzut, când protestul se dovedise fără obiect. Lăsându-și ortacii să-i ceară demisiá (chiar așa!) Ministrului Sănătății. Uite că țara asta chiar poate fi prostită, domnule Andrușceac, doar că nu noi o prostim, ci AUR, chiar așa, prin vocea lui Simion.

De fapt, nu despre alba-neagra declarațiilor pe care o joacă dintotdeauna șeful AUR vreau să vorbesc, ci despre reaprinderea focului antivaccinist după mai bine de un an și jumătate. E adevărat că unele televiziuni au tot suflat între timp în jar, ba acuzându-i pe guvernanți că au făcut bani buni de pe urma vaccinurilor, ba că vaccinarea a avut mai multe victime decât însănătoșiți, ba că vaccinul n-a fost testat suficient. Au reapărut și tenorii antivaccinării, printre care unii neîndoiți, iar alții, mai abili, prefăcându-se îndoiți de rezultatele vaccinării. În ochii acestora, nu contează că toate, absolut toate, statisticile din lume au arătat că, după uriașa operație de vaccinare, din o sută de bolnavi s-au vindecat optzeci și din o sută de vindecați, optzeci erau vaccinați. Cu alte cuvinte, că vaccinul a fost cât se poate de eficient. Ca să nu mai spun că, mai de curând, protestul se referă și la vaccinarea celor mici, care a eradicat de câteva bune decenii și în toată lumea civilizată bolile copilăriei. Boli pe care generația mea le-a făcut pe toate. Refuzul evidenței este, în cel mai bun caz, o dovadă de prostie. În cel mai rău, se datorează unor interese, politice, pecuniare și mai știu eu de ce fel. În ce constă forța prostiei, știa bine Lăpușneanu din nuvela lui Negruzzi: proști, dar mulți. Oameni simpli, neinformați cum trebuie, dar și oameni cu școală și, printre ei, medici. Auzindu-i cum își susțin cauza, cum caută noduri în papură, sau, mai grav, cum apelează la cea mai impură demagogie (chipurile, vaccinarea ar încălca drepturile omului!), nu pot să nu mă întreb ce sau cine îi mână pe ei în luptă. Ferească-mă Domnul de nenorocirea de a deveni adeptul vreunei teorii a conspirației! Dar cum să nu-mi treacă prin cap ideea că proștii cu pricina nu sunt proști pe cont propriu, ci că ei sunt victime (nu de tot inocente!) ale unei manipulări? Mă mai liniștește de o atare posibilitate vechea mea convingere că, în ciuda numeroaselor acțiuni drăcești cu care ne confruntăm într-o viață de om, dracul nu există. Cu siguranță, nu el e sufletul prostiei. Unde n-ar da Domnul ca dracul să existe: am avea contra prostiei soluția exorcismului. (N.M.)

Rebut

„Feed-Back“ la drumul mare

„Revista de experiment literar“ „Feed-Back“ apare de 20 de ani sub direcția lui Daniel Corbu. Nu e clar în ce constă „experimentul“. „Feed-Back“ este o revistă oarecare, în care sînt adunate haotic diferite „materiale“: poezie, proză, recenzii, articole de istorie. Poezia din revistă, ne referim la nr. 7-8/2023, cu 222 de pagini, este în general foarte proastă, pînă la aberantă: „niciodată nu m-am plimbat/ de unul singur prin viaţă/ îmi iubeam umbrele/ chiar şi pe acelea care se holbau/ la nimicurile mele ieftine/ purtate cavalereşte“. Textul este intitulat cu onestitate : Niște nimicuri. Altă poetă reușește să ritmeze și să rimeze chinuit primele patru versuri : „Eu sunt chipul tău cel gol,/ Doamne, binecuvântare-ai nins,/ Pe pământ sunt simplu om/ Și sub el, tot lut eu mi-s“. Apoi cere pace și își continuă elucubrațiile fără ritm.

Acestea ar fi, vorba poetului de mai sus, nimicuri. Dar modul de alcătuire al revistei este lipsit de onestitate. Apar poezii ale unor autori străini, luate probabil din volume, fără indicarea acestui lucru și fără menționarea traducătorilor. Apar și alte texte edite, pagini întregi, uneori fără indicarea sursei. Sînt și materiale ale unor autori dispăruți la care nu se indică faptul că ei nu mai sînt în viață și nici dacă textele sînt inedite. Sau, cum e mai probabil, furate pur și simplu. Apar texte de Salvador Dalí fără nicio indicație în privința sursei și traducătorului. Culmea e atinsă la pagina 192, sub genericul „promo libris“. Este prezentată coperta unui volum de Ioan Matei însoțită de o notă semnată Alex Ștefănescu. Un cititor neprevenit va crede că prozatorul a editat recent un nou volum și cunoscutul critic a încredințat revistei „Feed-Back“ o mică recenzie. Fals ! Este un volum din 2013, deci vechi de 10 ani, iar textul prezentării este copiat pur și simplu de pe coperta lui, mai mult ca sigur fără acordul celui ce l-a semnat. Cîndva apărea o revistă intitulată „Infractorul“. Cum nu mai apare, propunem ca „Feed-Back“ să-i preia titlul, care se potrivește procedurilor sale.