După doi ani, mă aflu din nou la Câmpulung. Ca de obicei, nu-mi aduc cărți cu mine. Așa că mă uit prin biblioteca răspândită prin toată casa, în căutatea unui titlu care să mă atragă. Primul care îmi sare în ochi este ediția a doua, „revăzută și adăugită“, din 1996, a Epistolarului, consacrat corespondenței dintre comentatorii Jurnalului de la Păltiniș apărut, acesta, în 1983. În anii primei apariții, cele două cărți au constituit un eveniment excepțional. Un deceniu mai târziu, n-au stârnit decât un interes modic. Astăzi, nu mai par să facă parte din bagajul intelectual al noilor generații. Oare de ce nu mă mir? Recitind Epistolarul, nu pe nerăsuflate, deși aș putea spune și așa, dar cu creionul în mână, am redescoperit cartea absolut uluitoare care m-a tulburat teribil când aveam exact jumătatea vârstei de acum. Nu era, desigur, primul volum de corespondență pe care îl citeam, îmi trecuseră prin mână numeroase altele, românești sau străine, dar de puține ori un schimb de scrisori (spun bine) mi se păruse la fel de substanțial, nu, pur și simplu, sub raport intelectual și moral, doldora de idei profunde, instructive și deopotrivă încântătoare, ci ca un exemplu de dialog sincer, uneori nemilos, de o „blândețe sângeroasă“, cum spune Nicolae Steinhardt în scrisoarea lui. Pe toți corespondenții i-am citit și i-am cunoscut personal. Cu unii am fost prieten. Dar sunt și câțiva a căror adevărată întâlnire o datorez Epistolarului. E cazul lui Ion Ianoși, Mariana Șora, Marin Tarangul sau Sorin Vieru. Citiți-le scrisorile și vă veți convinge! Relectura actuală, norocoasă, dacă mă gândesc la starea de bine pe care mi-a provocat-o și pe care i-am mărturisit-o în regim de urgență lui Andrei Pleșu, din teama efemerității, n-o consider chiar întâmplătoare. De la primele scrisori, vine vorba despre Câmpulungul lui Noica și Paleologu, devenit și al meu, dacă îmi e îngăduit să spun, cu toată diferența de circumstanțe istorice și personale. Ziceam de starea de bine: ea nu exclude nostalgia, ba chiar tristețea. Cu greu am învins impulsul de a-mi strica buna dispoziție intelectuală prin câteva întrebări aproape inevitabile: de ce nu mai există astăzi dezbateri intelectuale, precum cele din Epistolar, cu atât mai mult cu cât condițiile de a le face publice sunt incomparabil mai permisive? și unde a dispărut toată această lume capabilă să se dueleze intelectual pentru idei cu adevărat importante? de ce nu mai suntem în stare de acel spirit de toleranță, împins uneori până la limita cruzimii, de care dau dovadă epistolierii reuniți în volum de către Gabriel Liiceanu? Ca să nu mai aduc în discuție eleganța (poate definitiv pierdută, dar deloc desuetă!) a limbii scrisorilor. Noi nu mai vorbim aceeași limbă, nici n-o mai scriem, noi n-avem stil în conversație, pentru că nu mai știm să conversăm. La urma urmelor, nu tot noi, suntem cei de ieri, care polemizau fără să se urască și se despărțeau, regăsindu-se? „În Epistolar, scrie Noica însuși în Epilog, toți se spintecă unii pe alții (îndurare pentru cel care a stârnit prea frumosul măcel, căci a căzut și el spintecat), dar în același timp toți supraviețuiesc, ca în mitologiile nordice.“ Cum să cred că această lume a dialogului intelectual a dispărut pentru totdeauna? Și că, în afara puținilor nostalgici ca mine, nimeni nu va mai aprecia lecția de superioară intelectualitate pe care ne-o oferă Epistolarul? Într-o scrisoare adresată lui Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu se întreabă dacă, peste timp, când nu se vor mai putea cântări „nici zgura, nici greutatea păcatelor“ lumești ale protagoniștilor, „Jurnalul va păși poate într-o lumină cuviincioasă“. După patruzeci de ani de la publicare, constat cu părere de rău că lumina cu pricina nu numai că nu este cuviincioasă, ci că este mai degrabă stinsă. Participanții la extraordinarul dialog nu mai trăiesc sau sunt prea bătrâni ca să mai depună mărturie. Iar urmașii lor au uitat demult cultul dialogului, rătăciți în polemici sterile, ca să nu spun mai mult. Gabriel Liiceanu definește dialogul drept „expresia întâlnirii tolerante și respectuoase între opțiuni diferite“. Întâlnire care pare să fi devenit imposibilă de la o vreme. Dincolo de bătălia filosofică propriu-zisă, pasionantă în sine, o temă secretă a scrisorilor este tocmai această insistentă afirmare a unei juste măsuri a unui adevărat dialog intelectual. Ar fi de precizat, totodată, că un dialog nu este o formă de adversitate, ci un parteneriat intelectual. Care pretinde însă conlocutori egali. Nu m-am numărat printre păltinișeni, înainte de orice, fiindcă formația mea este literară, nu filosofică, deși am avut relații de respect reciproc cu cei mai mulți, spre deosebire de apropiații lui Noica. Și mai este faptul că cei mai mulți dintre ei au manifestat constant o atitudine negativă față de critica literară („act pur de alexandrinism“, de la Noica citire) și au cântărit literatura cu unități de măsură mai potrivite pentru filosofie (a se vedea disputa dintre Liiceanu și Vieru). Dar am împărtășit toți aceleași valori și aceeași idee de cultură. Multe din ideile dialogului epistolar prilejuit de Jurnalul de la Păltiniș nu și-au pierdut interesul, ba chiar mi se par mai necesare decât oricând. La fel de necesară este și lecția de civilitate intelectuală pe care ne-o oferă Epistolarul.
Dacă regret ceva este că o astfel de lecție nu se mai predă la nicio facultate din România „educată“ de astăzi. Am nutrit cândva convingerea că mentalitatea individului și a societății moderne poate conta pe propriul background cultural la fel cum societățile tradiționale contau pe Biblie sau pe alte Cărți de Înțelepciune. Cu alte cuvinte, că este în folosul tuturor să învețe din lecțiile trecutului. Ei bine, am ajuns în punctul în care nu mai cred că suntem capabili să exploatăm cum se cuvine moștenirea trecutului. Nu mai găsim în noi puterea și rațiunea de a o face. Nu vorbesc despre mai tinerii noștri confrați, ci despre noi, cei pe care tinerii ne consideră bătrâni, cu articulațiile intelectuale înțepenite, și mă întreb, din nou, cum am reușit pe timpul comunismului să publicăm cărți precum Jurnalul de la Păltiniș sau Epistolarul, în care nimic, absolut nimic, n-avea cum să fie pe placul regimului, începând cu faptul că dezbaterea avea în vedere filosofia, disciplină care, dacă nu era marxistă, nu era deloc, și sfârșind cu un context ideologic represiv, cărți la care au contribuit personalități marcante, din toate „taberele“, într-o concordie, nu a opiniilor, ci a spiritului. Dacă atunci s-a putut, de ce astăzi nu se mai poate? Întrebare pe care n-o adresez tinerilor, ci nouă înșine. Se pare că ne despărțim tot mai des unii de alți și nici măcar din cauza unor nobile principii, precum altădată Noica de Goethe, Paleologu și Gabriel Liiceanu de Noica, ci din pricina unor mărunte și lumești neînțelegeri, care l-au făcut până și pe maestrul de ceremonii al Jurnalului de la Păltiniș și al Epistolarului să se despartă de mulți dintre vechii lui prieteni, de Mihnea Berindei, de mine și, cine ar fi crezut, de Andrei Pleșu.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius