Mizerii locale (și nu numai)
Conducerii Uniunii Scriitorilor din România i-a fost adresat un Memoriu din partea Filialei Sud-Est (Galați-Brăila) în care i se solicită „medierea unui conflict inițiat și propagat violent în spațiul public de către domnul Andrei Velea“, „membru al Uniunii Scriitorilor“, aflat nu pentru prima oară la originea unor atacuri contra președintei nou-alese a Filialei și contra președintelui nou-ales al Uniunii. Memoriului îi sunt atașate mai multe postări ale lui Andrei Velea și ale celor câtorva persoane care îi împărtășesc opiniile, niciunul scriitor sau membru al Uniunii. În mod normal, ceea ce scrie Andrei Velea nu merită niciun răspuns: atacuri la persoană, injurii, neadevăruri. Ireproductibile. Cu atât mai puțin merită atenție tovarășii săi întru frustrare. Mizeriile cu pricina au survenit după ce Florina Zaharia a organizat ediția a doua a Festivalului Internațional de Poezie „Port la Dunăre“, care s-a bucurat de un mare succes, ca și cea dintâi. Conducerea Uniunii își manifestă solidaritatea cu președinta Filialei și cu aceia dintre membrii ei care i-au stat alături, acum un an și astăzi, și respinge calomniile lui Andrei Velea, solicitând totodată Comisiei de Onoare și Demnități a Uniunii să-l invite spre a-și explica atitudinea și, la rigoare, să propună măsurile cerute de Statut. (N.M.)
„La urma urmei, din câte adevăruri se compune un om?“
Versul din titlu mi l-a reamintit un serial al lui Constantin Bostan din „Convorbiri literare“ 7/2023, ajuns la al VIII-lea episod. Versul îi aparține lui Geo Dumitrescu. Autorul serialului s-a numărat printre participanții fără voie la ceea ce el însuși numește Epopeea Bicazului. Suntem în anul de grație 1953. PMR a declanșat, după modelul PCUS, vânătoarea de vrăjitoare, înscenând procese și pronunțând sentințe cu închisoarea contra elementelor considerate ostile, pentru a fi pus la cale sabotarea unora dintre primele mari șantiere ale noii orânduiri, Canalul Dunăre-Marea Neagră și Barajul de la Bicaz. Jurnaliști, reporteri, scriitori au participat la edificarea simbolică a mărețelor construcții prin articole elogioase, adevărate imnuri de slavă. Despre deținuții politici siliți să muncească pe șantiere și despre inginerii care au condus la început lucrările și care au fost ei înșiși condamnați ulterior, reportajele nu suflau, bineînțeles, niciun cuvânt. În 1953, a fost publicată o culegere conținând asemenea reportaje mincinoase, intitulată Șantierele luminii (comuniștii aveau, se pare, aplecare spre ironia involuntară, căci ideologia lor excludea antifraza: comuna Valea Neagră, unde tatăl meu a lucrat la Canal în 1953, a fost rebotezată mai târziu Lumina!). Culegerea se compunea din reportaje semnate de Victor Vântu, Alecu Ivan Ghilia, Eusebiu Camilar și, cu voia PMR, ultimul pe listă, Geo Dumitrescu. Unele dintre aceste reportaje sunt (ne)curate denunțuri, urmate, foarte probabil, după spusele lui Constantin Bostan, de condamnarea celor dați în vileag. Autorul serialului citează câteva pasaje din reportajele lui Geo Dumitrescu. Vă scutesc de lectura lor. Exclus din PMR în anul următor, reporterul și poetul intră într-un con de umbră politic și literar, revenind pe scena literară în 1963, cu volumul Aventuri lirice, pe care l-am comentat într-o cronică în „Contemporanul“. Despre Șantierele luminii nu auzisem. De altfel, nu cred ca vreunul din criticii generației noastre, care l-au adorat pe Geo Dumitrescu, să fi auzit. Colegii de generație ai poetului au păstrat, ei, secretul. Mai târziu, am descoperit articolele lui Geo Dumitrescu din presa acelorași ani blestemați, cum ar fi „Almanahul literar“ de la Cluj. Nu însă și reportajele reluate în volumul din 1963, publicat sub titlul Bicazul: ieri, azi, mâine. În care tonul encomiastic și propagandistic era același ca în 1953. Îmi vine greu să explic de ce nu știam nimic. În anii care au urmat, am citit câteva interviuri ale lui Geo Dumitrescu a căror sinceritate a stârnit vâlvă. Poeziile lui au intrat în manuale. Datorită valorii lor literare, dar și eticii atribuite mesajelor. Oare ce părere ne-am fi făcut noi, tinerii critici de atunci, dacă am fi avut cunoștință de reportajele cu pricina? Și cum i-am fi interpretat poetului întrebarea din versul care dă titlul notei de față? Amintirile lui Constantin Bostan ne oferă un prilej de reflecție foarte serios. Nouă, celor de la R.l., în mod special: în noiembrie, se împlinesc 55 de ani de la apariția României literare, creația, în fond, a lui Geo Dumitrescu. (N.M.)
Neștiința de carte, ieri și azi
Aflu de la televizor că o mamă și-a intoxicat cei șase copii minori dându-le într-o singură zi doza de antibiotice pentru o lună. Presupun că e vorba de o femeie relativ tânără, dată fiind vârsta copiilor. Ceea ce e surprinzător e că femeia este analfabetă. Altă știre ne trimite la o situație, nu cu totul nouă, din poliție: au fost descoperite carnete de conducere emise pe numele unor indivizi analfabeți. În alte cazuri din ultima vreme, nici ele foarte rare, neștiința de carte privește îndeosebi femei în vârstă din mediul rural. Mai rar, bărbați. De regulă, din medii de romi. N-au lipsit niciodată măsurile pentru reducerea abandonului școlar. Se pare însă că fără deplin succes. În 1948, numărul neștiutorilor de carte din România era, dacă bine îmi amintesc, în jur de 47% din populația țării. Primele guverne comuniste au inițiat o campanie națională destinată alfabetizării. Asta se petrecea la începutul anilor 1950. Mama mea, deși profesoară de franceză, n-a fost scutită de sarcina de a-i învăța să citească și să scrie în limba română pe tinerii proveniți îndeobște de la țară și care urmau să se angajeze la oraș. A fost impresionată, contrar naivelor așteptări ale dascălului din ea, de ignoranța desăvârșită a elevilor ei de la aceste cursuri serale. La cea mai simplă întrebare preliminară, astăzi am numi-o testare, tinerii cu pricina răspundeau stereotip: „oo, nuu!“ Adică, „habar n-am“.
Ce s-a ales de campania cu pricina, nu știu cu exactitate. Constat, totuși, că, șaizeci de ani mai târziu, în România postcomunistă continuă să existe neștiutori de carte. Asta nu înseamnă că alfabetizarea de masă din primii ani de comunism n-a dat niciun rezultat și că analfabeții de ieri sunt analfabeții de azi. Cauzele neștiinței de carte de astăzi sunt mult mai recente și ne întorc, încă o dată, la școala actuală. Înainte de 1989, am însoțit-o pe soția mea, profesoară, la o anchetă socială, în cartierul nostru, aflat atunci la periferia Capitalei, menită să identifice copiii care urmau să fie școlarizați în anul acela. Experiența a fost stupefiantă. În majoritatea cazurilor, am fost întâmpinați de bunicii copiilor, părinții fiind plecați la muncă. Am și acum în fața ochilor o femeie în vârstă care spăla rufe în curte, în timp ce bătrânul ei soț tăia lemne. S-au oprit o clipă de la treabă și s-au uitat unul la altul. Femeia a fost cea care a întrebat: „Câți ani are ăla micu?“ Bătrânul a dat din umeri. Nici vorbă de certificat de naștere. Nici urmă de ăla micu sau de frații lui, ca să-i întrebi și pe ei.
După 1989, am încercat de câteva ori să aflu de ce nu există o evidență a cazurilor de abandon școlar. Mi s-a răspuns că mulți părinți sunt de negăsit. Din nou, mai cu seamă, cei din medii defavorizate. Am aflat că există, în schimb, o evidență privitoare la familiile care primesc alocație pentru copii. Atunci de ce nu sunt confruntate cele două liste și de ce alocația nu e condiționată de școlarizare? Am propus eu însumi în Parlament un proiect de lege prin care alocația să fie condiționată de școlarizare și chiar de numărul de absențe nemotivate ale elevilor. Proiectul a fost votat în legislatura următoare, din care eu n-am mai făcut parte, dar a fost destul de repede abandonat la presiunea unităților școlare, care n-au dorit să-și complice contabilitatea.
Rezultatul? Am început însemnările de față cu un exemplu aparent minor. Mai bine zis, care n-ar fi de natură să ne alarmeze dacă nu ar exista altele cu mult mai grave. Acum câtva timp, un primar n-a fost în stare să aștearnă pe hârtie un răspuns la o reclamație, pe care i-l solicitase poliția. Greșelile de exprimare și de ortografie ale unor parlamentari nu mai miră pe nimeni. Și nu sunt contabilizate la capitolul neștiință de carte. S-a găsit o formulă îndulcită: analfabetism funcțional. Cu alte cuvinte, incapacitatea de a se folosi de știința de carte, câtă este, în viața profesională. Cum însă te poți folosi de ceva ce nu știi? Din orice perspectivă am privi lucrurile, neștiutorul de carte tot analfabet se cheamă că este. (N.M.)
Patologie literară
Din „Convorbiri literare“, iunie 2023, spicuim o poezie semnată Calistrat Robu: „Urletul urletul țâșnește/ în văgăuna timpului/ privești neputicioasă/ fără să-ți stârnească sentimentele/ lovești cu disperarea lui baierele lumii/ nici nu tresare/ eu… strigătul… Lupul Alb/ mă rostogolesc pe lespezi la picioarele tale/ dar nu tresari și nici nu privești/ niciun răspuns.“ În același loc, Toamna cu programe soft de Simona Șerban: „mama avea degetele făcute în zi de sărbătoare/ se oprea la fiecare pulsație/ a existenței mele/ îmi cârpea cu alegații și metafore/ timpul/ să scoată lujeri din pământul gras/ al pântecului/ să își deschidă verbul porțile/ spre râul unde își spală/ foamea/ cerșetorii.“
În „Litere“, 6/2023, încă un caz, după alte două semnalate anterior, de poezie bolnavă: „Sunt înger, Doamne, însă, cu sângele încins/ Vuind vioi prin carne să-mi netezească drumuri/ Căci viperele vinei mai blânde m-au încins,/ Strângându-mă risipei spre-a emana parfumuri// În sărbătoarea lumii, când spre cuvânt, agil/ M-arunc cu toată forța de meteor prin stele,/ Să ning numai lumină prin ochii de copil,/ Iar cerurile minții cu versuri să mă spele// Cu tot albastrul care în gheara lui m-a prins/ Lăsându-mi înflorirea să scuture splendoare,/ Căci iată cum prin lucruri eu trec un foc aprins,/ Cu ghilotina păcii, să mistui ce-i teroare,// S-ajung în universul de glorii, să-l ating/ Acum, când pentru mine doar timpul e calibru/ Din Edenul de miere o parte s-o preling/ Prin cumpăna iubirii s-o țin în echilibru.“ (Horea Turiac, Echilibrul iubirii.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius