Romanul Ion, interzis!
O doamnă avocat ne spunea deunăzi la televiziune că există pe rețelele de socializare numeroase procese literare. Recunosc că în primul moment m-am bucurat. M-am întrebat totuși de ce n-am aflat de existența lor măcar de la colegii mei care, spre deosebire de mine, își petrec o bună parte din timp pe internet. Credeam că generațiile noi nu se mai delectează cu procese literare. Și, în legătură cu asta, m-am întrebat cine să fie organizatorii? Scriitori, ca prin anii 1950, profesori, studenți, elevi? Împătimiți de lectură despre care n-a auzit decât doamna avocat? Când am înțeles despre ce e vorba, m-am lămurit: doamna cu pricina se referea la un proces de-adevăratelea, în care un roman era judecat de către un magistrat, proces soldat cu o condamnare reală, constând în interzicerea romanului de la lectură și în retragerea lui din bibliotecile publice. Motivarea sentinței este cel puțin ciudată: ce pot „învăța“ cititorii tineri de azi dintr-o carte în care se petrec tot felul de violențe domestice, ba chiar un omor cu premeditare. Din fericire, procesul se petrece în mediul virtual, ca și sentința. Doamna avocat nu știa, pur și simpu, că un proces literar este unul în care participanții își asumă rolul personajelor dintr-un roman sau dintr-o piesă de teatru, susținându-și fiecare partitura, confruntare, care nu e judiciară, ci strict literară, între concepții morale sau politice. Eroarea doamnei avocat a plecat de la descoperirea pe blogul prea-cunoscutului procuror Cristi Dănileț a unei liste de „acuzații“ la adresa romanului Ion al lui Liviu Rebreanu. O, nu de ordin literar, ci judiciar. Ați citit bine: infracțiuni care implică responsabilitatea penală a autorului, ceea ce conduce la excluderea romanului Ion din bibliografia școlară (de ce nu și din istoriile literaturii?), ca o carte incorectă politic. Din fericire, la noi, totul se petrece încă în mediul virtual. Reală este deocamdată numai incompetența literară a procurorului Cristi Dănileț. (N.M.)
Rugămintea adresată de Andrei Pleșu rușilor
Mă bucur să citesc un text nou datorat lui Andrei Pleșu, după atâtea, e drept, admirabile reluări. În „Dilema veche“ din 29 iunie-5 iulie, Andrei Pleșu le adresează rușilor o rugăminte deopotrivă patetică și ironică: „Lăsați-ne să vă admirăm! Lăsați-ne să ne tratăm singurătatea cu textele lui Berdiaev, Soloviov, Șestov și Florenski, lăsați-ne să cădem pe gânduri cu Dostoievski, să înțelegem lumea împreună cu Tolstoi, să ne lăsăm copleșiți de versurile lui Pușkin, de muzica lui Ceaikovski, a lui Mussorgski, a lui Rahmaninov, de verva înnoitoare a picturii lui Kandinski, de unicul iconar Rubliov, de Cehov și de Turgheniev, de Soljenițîn și de Bukovski, de Eisenstein, Tarkovski și Bodnarciuc. […] Pentru un european normal (atât cât mai există așa ceva), e halucinant să constate că nu portretele celor amintiți mai sus domină piața ca ilustrări perene ale spiritului rus, ci Lenin și Stalin, Brejnev și Elțîn, Putin, Medevedev, Prigojin…“ Fac și eu mea culpa, dragă Andrei, recunoscând că nici măcar portretul lui Ceaușescu n-a apărut de atâtea ori, în paginile R.L., înainte de 1989, ca acela al lui Putin în ultimul an și jumătate. (N.M.)
La mintea cocoșului
Existau pe vremuri pe mai multe posturi t.v. emisiuni de întrebări și răspunsuri dotate cu premii. Emisiunile cu pricina presupuneau cunoștințe, așa-zicând, enciclopedice. Am remarcat că participanții, cărora li se indica, presupun, o anumită bibliografie, se descurcau destul de bine în mai toate domeniile, deși de o mare diversitate, de la astronomie la muzică ușoară sau de la sport la geografie, mai puțin sau deloc, la ce credeți?, la literatură română. Mi-am amintit de acest lucru de câteva ori în ultimul timp, urmărind anumite talk-show-uri de la t.v. consacrate unor teme politice, sociale, economice sau militare. Am constatat că invitații știu despre ce vorbesc când se află pe domeniul lor de competență (îi exclud din discuție pe atotștiutorii care nu știu că n-au niciun domeniu de competență). Un exemplu admirabil ni-l oferă, de când a izbucnit războiul din Ucraina, ofițeri în rezervă sau specialiști militari. Există însă și în cazul de față un domeniu care face excepție, nu neapărat neașteptată, dar foarte dureroasă, mai cu seamă pentru mine, ca om de școală, cum mi-a plăcut să mă consider de când mă știu. E vorba de învățământ, desigur. Nu mă refer la cei, foarte mulți, pe care școala nu i-a învățat nimic. Nici la decidenții în materie sau la autorii noii legi. În legătură cu ei, nu-mi mai fac de mult iluzii. Mă refer la cei care, unii, profesori ei înșiși, alții, politicieni de toată mâna, răspund la interviuri pe tema școlii sau își lăfăie suficiența pe la televiziuni. Printre ei, vai, oameni pe care-i cunosc și-i apreciez. Și care își țin isonul unii altora cu o neînchipuită candoare intelectuală. Cei mai mulți nu sunt, pur și simplu, la curent cu situația reală. Chiar dacă au copii la școală. Sunt sensibili, în cel mai bun caz, la prețul tot mai mare al rechizitelor sau, mai nou, protestează contra controlului stării fizice a copiilor, sub cuvând că UE se folosește de ei ca de niște cobai. Consideră cântarul o modalitate de li se fura copiilor identitatea. Cititorii noștri știu câte articole am publicat pe tema școlii. Și câte scrisori primite de la profesori. Cititorii știu, de asemenea, că am adresat președintelui Iohannis o scrisoare deschisă în legătură cu „România educată“, cu mult înainte ca greva profesorilor să adauge expresiei, transformată în slogan, un mare semn de întrebare. Am participat, după ani buni de absență, la emisiuni t.v.. și am atras atenția asupra unui dezastru anunțat. Vorbesc în cunoștință de cauză. Am citit cu atenție proiectul de reformă și multe dintre intervențiile pe marginea lui. Am fost deseori în școli, de la primară la liceu. Am răsfoit multe din noile manuale de limba și literatura română de la gimnaziu. Nu spun toate acestea ca să-mi atribui cine știe ce merite. M-am simțit, pur și simplu, obligat moral. Acestea fiind zise, nu-mi vine să cred cât de profundă este ignoranța societății românești față de adevăratele dificultăți ale școlii. Las la o parte nepăsarea sau dezinteresul, pe care le constatăm și în alte domenii. Dar mi-e greu să trec cu vederea nepriceperea, cum să zic, flagrantă a atâtora. Chiar și a unora dintre dascăli. Nepricepere care se face remarcată printr-un soi de superficialitate. Cineva ne sugera deunăzi la t.v. să aliniem școala românească la aceea din Franța. Cunoscând ce se întâmplă în școala franceză, îndeosebi în universități, nu putem lua sugestia cu pricina decât ca pe o lozincă ironică. Am remarcat și altădată că probleme de fond ale școlii sunt ocultate de tot soiul de probleme secundare, dar care fac rating. Televiziunile au consacrat ore bune plagiatului, dar nu atât pentru că ar fi fost conștiente de gravitatea lui, cât pentru că printre plagiatori se află personalități politice importante. În schimb, n-au pus niciun minut în dezbatere sistemul școlar ca atare, aflat, după părerea multora, în stare critică. Proiectului de reformă, votat în mod sfidător chiar în zilele în care profesorii erau în grevă generală, i s-a reproșat că schimbă calendarul sau că introduce examene inutile, că una, că alta, dar nimeni n-a părut să observe că proiectul se bazează pe o concepție greșită, încercând să educe și să creeze competențe înainte de a instrui. Când eram elev, foloseam o expresie disprețuitoare la adresa unora dintre colegii noștri care nu înțelegeau nici cele mai simple lucruri: e la mintea cocoșului. Observații precum cele de mai sus, pe care le adresez de un an de zile decidenților în materie, sunt la mintea cocoșului. Cum să-ți imaginezi că îi poți educa pe tineri în spiritul respectului și al dragostei de valorile naționale și universale fără ca înainte să le prezinți și să le explici aceste valori? E la mintea cocoșului că nu poți face asta. (N.M.)
Patologie literară
În numărul pe mai al „Literelor“ târgoviștene, Iulian Filip invocă „relațiile de bună colegialitate“, de „prietenie pe distanță lungă“ din breasla scriitoricească, prezentând ca mostră „doar o selecție“ din versurile Aureliei Cojocaru, poetă din Basarabia. Reproducem prima parte din poezia intitulată de – ce – s – sus: „morțile stau în colțuri/ legate de patru mii de scaune tentaculate/ le cunosc și fără aceste mâini umede/ cu care mă mângâie/ pe umbră câteodată/ când (nu știu de ce)/ toate interogatoriile mele sfârșesc/ în ciocniri“. Câteva pagini mai departe, un grupaj de versuri semnate de Horea Turiac. Savian Mur calcă Prin țărâna ființării: „Descotorosit/ de lanțuri – / ura/ voluptatea/ cu care aspir;/ arse în cuptoare/ performante,/ din scrumul rezultat,/ închegarea/ unui talisman/ sublim“. Iar cu ocazia Zilei Internaționale a Poeziei, Constantin Voicu scrie: „Aceasta îmi este cartea,/ Cea cu care să mă-ngrop,/ Că în viață mi-a fost partea/ Potrivită pentru trop“.
Critica literară, deși dă mai multe semne de viață decât poezia, nu e neapărat mai sănătoasă. Mai ales, critica de întâmpinare, în ochii căreia, vorba unui corespondent al nostru, nu mai există cărți proaste. Ba chiar, aș zice eu, toate cărțile sunt absolut excepționale. Nemărginit fiind, entuziasmul comentatorilor de ocazie lasă textele comentate fără suflare (poetică). În „Scriptor“, 6-7/2023, Lucian Scurtu comentează într-o astfel de manieră o antologie postumă a poetului Ancelin Roseti: „…Până la urmă, [poetul] se dovedește a fi un îndrăgostit rezervat, rece […], dar când te așteptai mai puțin, jarul frisonului amoros și văpăile hedonice erup tumultuoase din hăurile tăinuite ale dezlănțuirilor pasionale, incinerând piroman duioșii, sentimente, sensibilități, frenezii, impulsionând la maximum vortexuri emoționale și fioruri cathartice“. (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius