De obicei, despre cineva aflat într-o situație extrem de dificilă, din care nu prea are ieșire, se spune că este între ciocan și nicovală. Dacă vorbim despre situația de astăzi a scriitorului de vocație de la noi, cel care scrie ascultând de regula fundamentală a creației literare, și anume criteriul estetic, atunci el e într-un impas încă și mai complicat, căci nu are de suportat doar asaltul a două forțe contrare, ci e prins între nicovală și mai multe ciocane sau baroase, fiecare vătămător în felul său. Pe de o parte, există invazia de neoprit a autorilor de maculatură, cei care, lipsiți de o minimă înțelegere a ceea ce înseamnă literatura adevărată, poluează spațiul literar până la irespirabil. Pe de altă parte, are de înfruntat ofensiva arogantă a noilor veniți, adepții corectitudinii politice, tradusă în termeni literari prin abolirea normelor valorice și înlocuirea lor cu te miri ce alte moduri strâmbe de a judeca scrierea literară, prin discriminări pozitive, avantajând minoritățile, după gen, după sex, după vârstă, după comanda socială etc. Apoi, desigur, scriitorul autentic se lovește de indiferența publicului, care i-a întors spatele. E un public care suferă în proporție tot mai mare de analfabetism funcțional și care-și culege acum plăcerea din manifestări facile, nu din exerciții de cunoaștere intelectuală și nu prin frecventarea operelor literare de profunzime și rafinament, care oricum îi sunt inaccesibile. În fine, ar mai fi de amintit un element care încurcă și mai mult lucrurile: calitatea neliniștitor de modestă a clasei politice care ia deciziile, care fixează mersul societății. S-a tot repetat: dacă au ajuns în poziții-cheie niște oameni slab pregătiți, cu studii mai mult nefăcute decât făcute, uneori și cu doctorate plagiate, cetățenii nu pot avea așteptări, gradul de încredere al populației în astfel de conducători e în mod normal extrem de redus. Astfel de lideri și când au bunăvoință nu vor lua măsuri decât după tiparul lor de înțelegere, adică, în mod fatal, limitate. Lipsiți de viziune, ei vor privi arta, creația, superficial, clișeizat, ca pe un apendice căruia în sinea lor nu-i văd utilitatea. Așa încât, oriîncotro ar privi, scriitorii de vocație nu zăresc decât ziduri, nicio ieșire nu se întrezărește. Atunci, cum totuși de continuă să scrie cărți viabile? Poate o fac dincolo de orice speranță, o fac pur și simplu fiindcă nu pot altfel, e singurul lor mod de a rămâne vii. (Cronicar)
Cât trăiesc scriitorii. O confesiune
Nichita Stănescu a încetat din viață la doar 50 de ani. Marin Preda a închis ochii la 58 de ani. Rebreanu n-a trăit decât 59 de ani. Marin Sorescu avea, când a murit, 60 de ani. Iar dacă mă gândesc la scriitorii din generația mea, Mariana Marin, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Mircea Nedelciu, toți au plecat dintre noi foarte devreme, fără să fi atins pragul vârstei de 60 de ani. De aceea îmi zic că biologia joacă un rol foarte însemnat în destinul unui scriitor. Cât de lung e firul vieții. Cât timp a rezervat pronia pentru fiecare. Eu, recunosc, am avut șansă. Toate cărțile de care mă simt reprezentat le-am scris după vârsta de 60 de ani. (Nu știu dacă sunt cărți într-adevăr valoroase, nu eu sunt în măsură să apreciez lucrul acesta, dar, repet, sunt cărți care mă reprezintă!) Din anul 2014, a început cel mai bun deceniu al meu. De atunci și până acum, am scris și am publicat romanul Punct și de la capăt (2014), antologiile de versuri (cu poeme rescrise, regândite) Papirus și Ploaia trivalentă (2015), romanul Ploaia de trei sute de zile (2017), volumul de poeme Elegia timpului (2018), romanul În drum spre Ikaria (2019), edițiile revăzute/ rescrise ale romanelor Unde se odihnesc vulturii, Maratonul învinșilor și Cartograful puterii (2020-2021), volumul de versuri O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră (2021), antologia de versuri Plăcuțele din Medio Monte (în colaborare cu artistul plastic Mircea Bochiș, 2022) și, în fine, romanul Marea carte a uitării (2022). Dacă ar fi să caut o explicație pentru acest ritm accelerat al scrisului meu, ar fi probabil faptul că, în acest interval de timp, am renunțat la alte preocupări/ pasiuni, care-mi consumau o cantitate excesiv de mare de energie vitală, și literatura a devenit pentru mine forma de viață cea mai înaltă și mai îmbogățitoare. Oricum, e de observat că nu există o regulă a evoluției unui scriitor. Sunt oameni care-și ating maximumul creativ foarte repede, dintr-odată, iar apoi se sting, și există alții, cazuri rare, care mai târziu, neașteptat, ajung la expresia lor culminantă. Din a doua categorie face parte, neîndoios, un coleg de generație, Mircea Mihăieș, care după 60 de ani a dat cărțile sale impunătoare, cele care l-au impus ca mare critic și eseist. Întorcându-ne la numele de la început, e firesc să ne întrebăm care ar fi fost oare dimensiunea creatoare a acestor scriitori, dacă ar fi trăit mai mult. Ne putem gândi că literatura română a pierdut câteva opere extraordinare. Erau toate premisele. (Gabriel Chifu)
Reviste literare – Apostrof (nr. 5)
Am răsfoit numărul 5 al revistei APOSTROF, curioși să vedem cum s-a realizat tranziția de la vechea la noua conducere. Și am constatat că schimbarea s-a produs firesc, fără vreun hiatus, fără ezitări. Revista arată la fel, adică bine, și-a păstrat structura, și-a păstrat și colaboratorii. Singura modificare pe care o observă cititorul, fie și unul care urmărește frecvent lunarul clujean, este că acum editorialul este semnat de Ion Vartic. Actualul redactor-șef al revistei, în textul Radu Cosașu și tații lui, îl evocă pe admirabilul prozator la despărțirea de acesta: „Destinul lui Radu Cosașu rămâne acela de a fi un «fiu» până la capăt. De aici și adorația lui pentru «Tatăl-nostru-cel-din rafturi-de-cărți», care i se revelă mereu sub alte și alte întrupări: Stendhal, «Tolstoievski», Malraux, Nabokov, Camil ș.a. Manifestând «o mare teamă de a strivi nuanțele», neputând, cu alte cuvinte, să-și extirpe calitățile înnăscut analitice, în ciuda dorinței sale de a părea tranșant, naratorul își dezvăluie rădăcinile burgheze ale intelectualității sale moștenite.“ Sub genericul In memoriam, revista marchează importanța scriitorului dispărut prin două pagini de aprecieri critice, intitulate Critica despre Cosașu. Dosarul, consacrat Cercului Literar de la Sibiu, de la a cărui înființare s-au împlinit 80 de ani, este coordonat tot de Ion Vartic, autorul articolului În jurul Manifestului Cercului Literar. Alături de el, mai semnează Ștefăniță Regman (Componența Cercului Literar) și Dan Gulea (Confruntări permanente). Sunt publicate și două epistole către Radu Stanca, una a lui Cornel Regman și alta a lui Eugen Todoran. Dosarul e completat cu poeme de Dumitru Chioaru, Balada Cercului Literar, și Emil Hurezeanu, Addenda la nimic. Al doilea Dosar îi este dedicat lui Shakespeare și propune un fragment din volumul Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi. Alte rubrici de interes din sumar: Jurnalul de cărți de Ion Bogdan Lefter (care scrie despre anglo-americanistica la Timișoara, Oradea și Baia Mare) și Sub lupa memoriei, de Vladimir Tismăneanu; acesta, sub titlul Amurgul leninismului, îl evocă pe Matei Călinescu: „La puțin peste treizeci de ani de la acele evenimente, Matei Călinescu rămâne, din punctul meu de vedere, un reper cultural și uman fundamental pentru înțelegerea atât a istoriei prezente, cât și a valorilor trecutului distrus, ocultat și alterat sub comunism.“ E de notat că revista din Cluj își păstrează aceeași cotă valorică remarcabilă, prin care s-a afirmat. (Cronicar)
Editura Cartea Românească, ale cărei noutăți editoriale se lasă de obicei foarte mult așteptate, ne propune în aceste zile două titluri noi, apărute în colecția Cartea Românească de Proză. E vorba despre romanul Generalii, al unui prozator multipremiat, Dan Stanca. Noua sa creație prozastică e însoțită de aprecierile Taniei Radu: „Dan Stanca este unul dintre cei mai puternici romancieri de după 1990, iar reticența clasamentelor care nu-l includ decât rareori nu are decât explicații conjuncturale. El își asumă fără frustrări condiția și frecventează înadins «marginile» vieții literare, cu precizarea că e vorba de margini suspendate la mare înălțime, cornișe impracticabile pentru cei mai mulți. Ele procură simultan beția înălțimii și vertijul căderii, dar mai ales sporesc enorm anvergura viziunilor și trimit materia derizorie a prezentului la dimensiunea cuvenită de reperele – ei, da – cosmice.“ Celălalt roman e o scriere masivă, 560 de pagini, se intitulează Trei femei, cu mine, patru și e scris de Hanna Bota. Cartea beneficiază de recomandarea lui Răzvan Voncu, cronicarul literar al revistei noastre și primul cititor al romanului: „Proza Hannei Bota are în comun cu cea mai veche, a marilor noștri moraliști clasici (Galaction, Agârbiceanu), arta de a înfățișa cazuri morale, fără a ține discursuri moralizatoare, iar cu cea a așa-zișilor «minimaliști» contemporani, știința de a nu se pierde în digresiuni și detalii inutile. Față de aceștia din urmă însă, romanul Hannei Bota prezintă o diferență fundamentală: are o poveste importantă de transmis, are ceva de spus și nu e doar un pretext pentru a epata publicul diletant.“
Un volum de poeme noi, și elegant ca înfățișare, și frumos prin conținut, și consistent prin dimensiuni (276 de pagini!), publică Varujan Vosganian la Editura Art, cu titlul Neîndemânatic de viu. Reproducem aici, ca o invitație la lectura întregului, un poem în care reflexivitatea se împletește cu spiritul ludic: „Îmi trăiesc viața într-un singur fel/ dar o pot povesti în numeroase feluri/ aleg cuvântul-cheie și apăs «căutare»/ cuvântul-cheie vine în salturi ca o lăcustă/ tastez «privire» și viața mea se transformă / într-o istorie a privirii/ tastez «durere» și viața mea e un șir de dureri/ scriu fericire/ și lăcusta saltă la cer/ rareori mai atinge pământul// cuvântul-cheie saltă ca o lăcustă prin timp/ ca și cum trec râul de pe o piatră pe alta/ alerg și strig: «ajută-mă, Doamne,/ să ajung cât mai repede/ la celălalt mal!»/ fără să știu că El, în bunătatea Lui, își amestecă pașii dinadins cu ai mei/ să mi-i zădărnicească».“
Editura Corint Fiction ne prilejuiește reîntâlnirea cu proza unui mare scriitor, Milorad Pavić, publicând Teatru de hârtie, subintitulat roman-antologie sau povestire universală contemporană. Traducerea din limba sârbă i-o datorăm doamnei Mariana Ștefănescu, o remarcabilă cunoscătoare a literaturii sârbe și, cu precădere, a celei scrise de autorul Dicționarului khazar. Despre această construcție epică a sa, Milorad Pavić aduce precizări prețioase: „În acest roman, în această specifică antologie a povestirii universale contemporane, așadar într-un roman-antologie, cititorul va găsi treizeci și opt de povestiri, precum și date biobibliografice despre scriitorii acestor texte, care sunt tot treizeci și opt, fiindcă din fiecare literatură a fost ales doar un reprezentant. Toți acești scriitori și referințele lor sunt rodul închipuirii, iar toate cele treizeci și opt de povestiri sunt scrise de Milorad Pavić.“ De menționat, între cele treizeci și opt de texte, există și o povestire românească, Epistolar de dragoste, de Ion Opulescu (!). Lectură plăcută! (Cronicar)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius