Cineva observa că epidemia asta de plagiate politice este, de fapt, rezultatul unei mentalități, ca să zic așa, răspândite în – nu-i așa? – masele largi populare din țara noastră. Care, la rândul ei, adaug, nu este decât o ramură a concepției sociale despre proprietate. Socialismul, întemeietorul acesteia din urmă, este, prin urmare, și inițiatorul celei de mai sus. Căci, dacă tot ai pus mâna pe proprietățile altora, case, ogoare, fabrici și uzine, tablouri, covoare, așternuturi etc., atunci de ce să te mai formalizezi de proprietatea intelectuală, mai ales într-o lume în care intelectualii erau priviți chiorâș, atunci când nu li ajungeau direct în pușcării și lagăre. De ce, adică, să știe ăștia mai multe decât noi?… Cândva, la Cluj, se spune, scriitorul comunist Nagy Istvan l-a criticat aspru, veți vedea imediat pe cine, în ședința de debarcare de la conducerea revistei Steaua cam așa: „Asta tovariș Baconsky citește in franceză, in germană. Cine știe ce citește el acolo?”
Dar socialismul a insuflat o mentalitate, mai întâi prin exemplul său prost, pe care l-a dat decenii în șir, când profesionismul a fost înlocuit de dosar, când egalitatea între cetățeni n-a fost „pentru căței”, cum ar fi spus Grigore Alexandrescu. Al doilea, sau tot întâi, prin obligativitatea, instituită la un moment dat, ca secretarii județeni cu propaganda să predea la universități, acolo unde acestea existau. (Căci încă nu plouase cu legi favorabile pentru a le face să răsară, asemenea ciupercilor, ca-n zilele noastre.) Iar după ce tovarășii respectivi primeau ordinul de a face pe profesorii universitari, li se inculca și ideea că trebuie – nu-i așa? – să devină egali cu noii lor colegi. Și cum altfel decât luându-și un doctorat. Aici verbul se potrivește de minune, pentru că, dacă în alte cazuri, doctoratul îți e acordat de niște profesioniști, de data aia, activiștii și-l luau singuri, chiar dacă garantau pentru ei niște adevărați profesori universitari. Unora mai sus puși, sau sus de tot puși, mari savanți le scriau lucrările de doctorat și, pe urmă, fără ca doctoranzii să mai treacă și celelalte examene, de limbi străine etc., le și acordau diplomele. Vezi doctoratul în chimie al tovarășei Elena Ceaușescu. Dr. Doc.ing.
Or, o dată robinetul doctoratelor nemeritate deschis, era greu să-l mai închizi și nu era deloc greu să se meargă mai departe în acest protecționism, păgubos pentru toată lumea, în afară de noii doctori și de cei care-i făceau. Curgeau avantajele și pentru „doctori”, dar și pentru „creatorii” lor. Așa va fi apărut și mentalitatea despre învățământ ca simplă fabrică de diplome, licențe și doctorate. Iar copiatul la toate astea nu era decât o consecință a faptului că nici la etajele mai joase copiatul nu era ceva complet ieșit din comun. Trebuia – nu-i așa? – să obții nota de trecere, așadar de ce să nu faci tot ce era de făcut, inclusiv să copiezi? Pe la bacalaureatele de altădată, când profesorii se temeau să se vadă, din rezultatele loazelor pe care le „învățaseră”, cât de profesioniști erau ei înșiși, chiar aceștia îndemnau la copiat, ca să fie toată lumea mulțumită. Și uite-așa, examenele erau trecute de un mare procent de absolvenți de liceu, universitate, doctorat, iar profesorii se legitimau și ei astfel. Nu doar absolvenții primeau o diplomă, e drept una vizibilă, ci și profesorii, e drept, una invizibilă, dar de o valoare, pentru ei, poate chiar mai mare decât cea vizibilă.
Și iată cum lucrurile au tot mers înainte, cu premianții deveniți egali ai repetenților, iar asta convenea chiar regimului care-și proclama egalitatea și democratismul. Firește, așa cum îl puteau pricepe minți care n-aveau altă pregătire decât una mincinoasă, înscrisă pe diplome de doi bani. Sau mai mulți, cât se plătise pe ele.
Poate că epidemia de doctorate de-atunci a devenit pandemie și noi nu știam. Iar când aflăm nu ne vine să credem: „cum, chiar așa?!” Cu doctorate copiate sută la sută sau „doar” 30-40 la sută, se poate ajunge în fruntea țării și pot fi sfidați cei care și-au luat doctoratele muncind din greu și descoperind câte ceva nou în domeniul lor științific?!
Într-o povestire de Teodor Mazilu există următorul dialog: „– Poate fi omul atât de ticălos? – Da.”
Mai demult, înainte de Teodor Mazilu și de alții, cineva a scris: „Cu iaurt, cu gugoșele/ Te făcuși vornic, mișele!”, fără să bănuiască măcar cum vor evolua iaurtul și gugoșelele peste veacuri în patria lui. Iar în ceea ce privește copiatul, cei care o fac încă de pe băncile școlii e limpede cum vor continua, căci: „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. Sau, mai bine zis, „va deveni un bou”, și anume unul cu pretenția de a conduce turma, în care nu chiar toți sunt asemenea lui.
Și vai de doctorii adevărați, pe care lumea nouă îi va privi prin lentilele obișnuite să vadă numai impostori cu acest titlu.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius