1955 - Compozitorul George Enescu a murit în exil la Paris (n. 1881).

[altmariusclassic2]

https://historia.ro/sectiune/calendar/calendar-4-mai-1955-george-en...

George Enescu a părăsit România în toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte legat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru că se instaurase regimul comunist şi începuse să anticipeze dezastrul care va urma. Călătorise mult, stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au pus în gardă.

Faţa necunoscută a vieţii lui Enescu

Pentru Enescu, Parisul a fost totuşi un exil, un loc în care s-a dus forţat de nişte împrejurări. Timpul i s-a scurs dând lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând conferinţe, concertând.

„S-a adaptat la viaţa franţuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă. Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi al dorului de patrie. Prietenii spun ca avea des crize de melancolie. Locuia cu Măruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai inchiriase şi o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara", povesteşte muzicologul Viorel Cosma, cel care a scris nu mai puţin de 14 cărţi despre George Enescu, într-un interviu acordat revistei Formula As.

Proiectul care a acaparat timp de un sfert de veac întreaga forţă creatoare a maestrului George Enescu este opera „Oedip". Din 1906 şi până în seara zilei de 10 martie 1936, când a avut loc premiera pe scena Operei Garnier din Paris, Enescu s-a simţit, după cum mărturisea în amintirile sale, „un biet om pradă chinurilor îndurate odinioară de martiri".

Puţini ştiu că marele compozitor a avut un copil din flori, a fost înşelat de soţie şi a murit în mizerie, într-o cameră de hotel din Paris. În casa părinţilor săi din Dorohoi, Enescu a cunoscut o tânără menajeră, o femeie simplă, dar care l-a iubit foarte mult şi cu care a avut o fetiţă, a mai povestit Cosma. Elena Dinu, fiica lui Enescu, a devenit mai târziu croitoreasă la Opera Naţională din Bucureşti, a mai spus muzicologul. Maruca Cantacuzino, soţia lui Enescu, a trebuit să accepte existenţa copilului din flori şi faptul că marele compozitor îi trimitea fetei bani din Paris, unde s-a mutat în 1946.

Oficialităţile şi lumea muzicală au ştiut despre copilul neligitim al lui Enescu, precum şi despre faptul că acesta a murit în mizerie, într-un hotel din Paris, din cauza extravaganţelor soţiei sale.

Bolnav, cânta de dragul soţiei

O altă carte despre viaţa lui Enescu, „Destăinuri despre George Enescu" (Minerva, 1996), este scrisă de Ilie Kogălniceanu, descendent al lui Mihail Kogălniceanu.

Cărţile lui Viorel Cosma şi Ilie Kogălniceanu, care a trăit în preajma compozitorului, arată că Enescu a murit în mizerie, că Măruca îl obligă să cânte şi să dea lecţii pentru a câştiga bani, chiar şi când era foarte bolnav. Viorel Cosma a povestit că pentru Enescu era important să-i facă întotdeauna pe voie Mărucăi, „cea care a rămas pentru el şi pentru alţii o prinţesă autentică: „La princesse aimee!".

„Cântăreţ de curte"

Ilie Kogălniceanu povesteşte în „Destăinuiri despre George Enescu" că muzicianul a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, prinţesa Maruca Cantacuzino, în jurul anului 1907, dar legătura lor a început prin anul 1914. Ea era căsătorită cu Mihai Cantacuzino, împreună cu care avea doi copii. Enescu cânta deseori în prezenţa soţului Mărucăi la seratele mondene din casele ei. „Enescu acceptase, n-avea încotro, poziţia de cântăreţ de curte în casa Mărucăi", scrie Kogalniceanu.

În 1928, soţul Mărucăi a murit într-un accident de maşină. Ea va păstra numele soţului şi nu va renunţa la titlul de prinţesă după căsătoria cu Enescu din 1937. În perioada relaţiei cu Enescu, Maruca a avut şi o legătură cu filosoful Nae Ionescu, ce a durat şase ani. Enescu a suferit mult din cauza acestei situaţii.

George Enescu a trecut în eternitate în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la Paris, fiind înmormântat în cimitirul Pere Lachaise. Maria Cantacuzino i-a supravieţuit încă treisprezece ani, stingându-se din viaţă în Elveţia, în 1968.