Este un fapt cunoscut şi recunoscut: Milan Kundera face parte din istoria literaturii cehe din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. După ce s-a impus în viaţa literară cu poemele juvenile Monologuri (Monology, 1957), s-a mutat de la Brno (unde tatăl său, muzicianul Ludvík Kundera, era rectorul Academiei de Muzică) la Praga, iar acolo a devenit repede unul dintre reprezentanții de seamă ai noului curent reformist și anti-dogmatic în cultura cehă, alături de Václav Havel, Ludvík Vaculík, Josef Škvorecký, Ivan Klíma ș.a. Romanul său Gluma (Žert, 1967) a însemnat o revelație pentru publicul cititor din Cehoslovacia și o piatră de hotar în evoluția literaturii cehe postbelice. La fel de favorabil au fost primite atât povestirile sale bazate pe descoperirea absurdului în situații banale – Iubirile caraghioase (Směšné lásky, 1963-68), cât şi piesele de teatru cu evidentă critică a totalitarismului – Proprietari de chei (Majitelé klíčů, 1962) și Tâmpenia (Ptákovina, 1969).
La jumătatea anilor șaizeci, Kundera a devenit foarte popular prin declarațiile sale care cereau reforma democratică a regimului zis „socialist“, de exemplu la faimosul congres al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia, din iunie 1967; de fapt, de la aceste revendicări a pornit, ceva mai târziu, larga mișcare a societății cehoslovace, numită „Primăvara de la Praga“.
După ce încercarea de a instaura un „socialism cu față umană“ a fost sugrumată de tancurile sovietice, în august 1968, intelectualii reformiști nu aveau decât două posibilități: fie să emigreze (Josef Škvorecký, Jiří Kolář, Pavel Kohout, Pavel Tigrid, Věra Linhartová şi mulţi alţii), fie să rămână în țară, însă în calitate de persoane puse la index, date afară de la serviciu și cu interdicția de a publica (soluția pentru care a optat, printre alții, și Václav Havel, care în eseistica sa a formulat motivele acestei decizii).
Cazul lui Milan Kundera a fost ceva mai complicat. Inițial, el nu a vrut să emigreze, dar dat fiind că a fost persecutat și tracasat din ce în ce mai mult de poliția politică secretă (StB), până la urmă s-a simțit obligat să rămână în Franța, unde predase o vreme, la Universitatea de Rennes. După ce s-a stabilit la Paris, a mai continuat să scrie în limba cehă; romanele sale apăreau le editura de exil Sixty-Eight Publishers de la Toronto, iar curând au urmat și versiunile lor în limbi străine. De cel mai mare succes s-a bucurat romanul Insuportabila ușurătate a ființei (Nesnesitelná lehkost bytí, 1984), apărut până azi în 426 ediții în 44 de limbi. Regizorul american Philip Kaufman a realizat, în 1988, un film inspirat de această operă arhicunoscută, însă ecranizarea nu a fost primită prea favorabil, iar Kundera a declarat imediat că filmul nu are nimic comun cu romanul său, interzicând, cu această ocazie, să fie ecranizată orice altă lucrare a sa.
În romanul Cartea râsului și a uitării (Kniha smíchu a zapomnění, 1979) se poate găsi (spre finalul capitolului 11) un fragment extrem de emoționant, în care autorul descrie cu amărăciune senzațiile sale de scriitor de exil: „Jan avea prieteni ce-și părăsiseră, ca și el, vechea patrie, dăruindu-și tot timpul luptei pentru recâștigarea libertății. Între timp simțiseră cu toții că solidaritatea care-i lega de țară era doar o iluzie… (…) Cunoșteau toți acest sentiment, dar, în același timp, se fereau să-l cunoască și întorceau capul, de teamă să nu întrezărească frontiera și să nu alunece (…) de partea cealaltă, acolo unde limba poporului lor chinuit nu mai era decât un sunet neînsemnat ce aducea cu ciripitul păsărilor.“1
Deși scriitorul și-a dat seama de prea mica importanță a instrumentului său de lucru de până acum, a mai durat încă o vreme destul de îndelungată până a trecut definitiv la limba țării adoptive. Primul roman scris direct în franceză, Lentoarea (La Lenteur, 1995), este inspirat de diferențele între stilul de viată contemporan și cel al secolului XVIII. Urmează Identitatea (L’Identité, 1998), pe una dintre temele permanente ale autorului – căutarea identității umane în lumea modernă – și câțiva ani după aceea Ignoranța (L’Ignorance, 2003). După părerea mea, și nu numai a mea, romanul acesta este unul dintre cele mai bune texte kunderiene, cu o valoare universală. Pornind de la mitul lui Ulise care încearcă să regăsească vechea lui Ithaca, scriitorul surprinde, într-un fel captivant, mai toate ipostazele exilului, dar și imposibilitatea unei întoarceri fericite la vatră. Pentru compatrioții mei, romanul are o atractivitate în plus, și anume felul în care autorul descrie critic, dar cu precizie, caracterul național al cehilor. În 2014 a urmat al patrulea roman scris în franceză, Sărbătoarea neînsemnatății (La fête de l’insignifiance, 2014), primit însă de publicul cititor din lume cu mai puțină încântare, probabil din cauza faptului că în loc de o narațiune cu personaje viabile avem de a face cu un eseu filozofic dedicat temei „neînsemnatății“ în politică și în erotică.
În tot acest răstimp, care au fost posibilitățile cititorilor cehi să facă cunoștință cu noile opere ale scriitorului ceh devenit „european“ (așa cum se autodefinește el într-unul din puținele interviuri acordate)? Posibilitățile au fost practic nule, în cazul când cititorul ceh nu știa vreo limbă de circulație internațională și nu făcea rost de cărți din străinătate. Îmi amintesc că discutam cu colegii mei români despre Ignoranța2, însă nu puteam să fac același lucru cu prietenii din Cehia. Atitudinea lui Kundera a fost clară și aparent absolut logică: el ar fi vrut să traducă (sau mai bine spus: să rescrie) el însuși prozele sale franțuzești. Editura cehă Atlantis din Brno, singura îndreptățită să-l publice pe Kundera, nu avea voie decât să editeze operele lui scrise în cehă, într-o ordine stabilită de autor.
Timpul însă trecea, iar versiunile cehești întărziau să apară. Scriitorul nu revenea în Cehia decât foarte rar (și incognito), nu acorda interviuri, nu explica deciziile sale. Din fericire, până la urmă, în relațiile acestea destul de reci a apărut un moment favorabil: în 2019, ambasadorul Republicii Cehe în Franța, dl Petr Drulák, i-a înapoiat lui Kundera cetățenia cehă, anulată cândva în urma emigrării. Lucrurile au început să se reașeze și pe tărâmul literar: Kundera și-a ales o renumită traducătoare pentru tălmăcirea romanelor sale franțuzești în limba cehă. Este vorba de d-na Anna Kareninová, care i-a tradus cu succes în cehă pe L.-F. Céline, G. Apollinaire, R. Char, Marguerite Duras și pe alți prozatori și poeți francezi, iar în 2021 a primit titlul „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres“ pentru promovarea literaturii franceze. În sfârșit, publicul cititor ceh are la dispoziție romanele Svátek bezvýznamnosti (La fête de l’insignifiance, Atlantis, Brno 2020) şi Nevědění (L’Ignorance, Atlantis, Brno 2021).
Se poate afirma că, în ultima vreme, interesul pentru scriitorul Kundera, în țara sa de origine, este în permanentă creștere. În presa literară au apărut o mulțime de cronici, în marea majoritate foarte favorabile. Pe de altă parte, a apărut și o lucrare iconoclastică: o biografie a lui Kundera scrisă de un prozator ceh exilat în SUA, Jan Novák, care a ținut să-l caracterizeze nu prin prisma operei sale literare, ci pe baza unor evenimente biografice după care celebrul scriitor ar fi fost, până la plecarea sa în exil, nu un reformator, ci un tactician prudent cu convingeri socialiste, și chiar un denunțător.3 În lucrarea lui Novák, episoadele din viața lui Kundera sunt strict selectate, iar acelea care nu se potrivesc cu viziunea autorului sunt trecute în tăcere. Cu puţine excepţii, această biografie a fost respinsă de critica literară tocmai din cauza caracterului său părtinitor şi neobiectiv.
Să ne oprim însă la un alt portret al marelui conaţional. Anul trecut a avut premiera un film documentar în care regizorul Miloslav Šmídmajer a încercat să-l prezinte pe scriitor fără ca acesta să fi spus vreun cuvânt. Protagonistul filmului Milan Kundera: Od Žertu k Bezvýznamnosti (M. K.: De la Gluma până la Neînsemnătate) este un student (fictiv), doritor să obţină un interviu de la Kundera pentru lucrarea sa de masterat. Dat fiind că este imposibil să intre în contact direct cu scriitorul, se întâlneşte cu o pleiadă de prieteni, cunoştinţe, critici şi filozofi de la care află, pas cu pas, cum este „adevăratul“ Kundera. Până la urmă, la un moment dat se aude și vocea scriitorului care citește pentru televiziunea franceză unele pasaje dintr-un eseu, cu privire la ideea sa că importantă este nu persoana autorului, ci opera lui propriu-zisă. „Visez o lume în care scriitorii ar fi constrânși prin lege să țină în secret identitatea sa și să folosească un pseudonim. Aceasta ar aduce trei mari avantaje: limitarea radicală a grafomaniei, scăderea agresivității în mediul literar și imposibilitatea de a interpreta opera literară pe baza biografiei.“4
De mai multe decenii, Milan Kundera este citit și îndrăgit de sute de mii sau chiar de milioane de cititori din toate colțurile lumii, fiind în același timp analizat și interpretat de un număr impresionant de critici literari și filozofi. De la o vreme ne punem o întrebare, cred că îndreptățită: de ce acest scriitor francez de origine cehă și de renume mondial nu a primit, până acum, Premiul Nobel pentru Literatură? Spre marea noastră părere de rău, nu l-a primit nici în 2022, anul în care a împlinit 93 de ani.
____________________
1 Milan Kundera, Cartea rîsului şi a uitării, Traducere de Mariana Vorona, Ed. Univers, Bucureşti 1998, p. 204-205.
2 Milan Kundera, Ignoranţa, Traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, Bucureşti 2006.
3 Jan Novák: Kundera: Český život a doba (Kundera: Viaţa şi vremea cehă), Argo a Paseka, Praha a Litomyšl 2020.
4 Citat după articolul lui Petr Zídek: Dokument o Milanu Kunderovi slouží spisovatelovu dílu (Documentul despre M. K. slujeşte operei sale), în: „Café“, suplimentul ziarului „Právo“, Praha 21.10.2021
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius