La începutul secolului trecut, în preajma Primului Război Mondial, Nicolae Iorga a susţinut o serie de conferinţe sub egida Universităţii din Bucureşti. De la catedră, savantul a vorbit liber despre operele de căpătâi ale umanităţii. Remarcabil este faptul că Fericiţii Augustin şi Ieronim, sfinţi ai Bisericii creştine nedespărţite, sunt între primele nume pe care le aminteşte în demersul său.
Notele stenografice ale prelegerilor au fost prelucrate de autor şi publicate în cinci volume, între 1916 şi 1935, cu titlul: „Cărţi representative în viaţa omenirii”. Volumele au îmbogăţit numeroase biblioteci şi minţi luminate de cultură, cunoscând mai multe reeditări de-a lungul vremurilor. În momentul începerii ciclului de cursuri despre cărţile reprezentative, prima conflagraţie mondială începuse deja (profesorul face referire la „Războiul de astăzi” în frazele de debut ale primei sesiuni), însă România îşi păstra neutralitatea, frontul era departe, iar viaţa academică şi cea culturală a Bucureştiului erau înfloritoare.
O generaţie privilegiată de studenţi a putut audia în diferite amfiteatre conferinţele celui mai mare istoric român despre volumele ce fac parte din lectura obligatorie a unui intelectual. Ca punct de plecare, Nicolae Iorga nu alege un eveniment important, ci momentul spiritual de cotitură pentru istoria şi cultura lumii - creştinismul: „Evul mediu nu poate să înceapă la o dată, complexul de idei adânci, esenţiale, care înseamnă despărţirea de epoca romană, nefiind în stare să fie cuprins într-o cifră - căderea Romei sau oricare alta -, ci cu clipa aceea când în ordinea lucrurilor spirituale se petrece o foarte mare schimbare, când prin urmare cărţile care vor veni de acum înainte se vor deosebi fundamental, în ce priveşte esenţa lor, de cărţile scrise până atunci, când se observă o soluţie de continuitate, un progres în ce priveşte sinceritatea, umanitatea, vitalitatea ideilor şi fecunditatea lor, în ce priveşte dezvoltarea cugetării şi sentimentelor omeneşti.
Aceasta se datoreşte, cum ştie toată lumea, creştinismului”. Cu toate acestea, şirul operelor şi personalităţilor care le-au creat nu începe cu Sfânta Scriptură şi cu Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a pus început legii creştine a iubirii. Recunoscând că exegeza Sfintelor Evanghelii şi a epistolelor nou-testamentare acoperă toate nivelurile de cunoştinţe, de la povestioare pentru copii până la tratate de înal tă ţinută academică, profesorul „mână mai la adânc” şi alege în demersul său celălalt tezaur al Bisericii: Sfânta Tradiţie. Iar aici s-a oprit la Episcopul Augustin de Hipona, rodul unei minunate convertiri, nume care a preocupat în epoca modernă figuri de seamă ale cercetării istorice de prim rang. Alegerea Fericitului Augustin ca punct de plecare în parcurgerea cărţilor reprezentative ale omenirii nu trebuie să ne surprindă. Nicolae Iorga rămâne fidel demersului său şi tratează subiectele cu precădere din punctul de vedere al relaţiei autor-operă. Viaţa lui Augustin este prezentată lapidar, după cum mărturiseşte la finalul paragrafului: „Născut la Tagasta (Africa) la 13 mart 354, fiul unui burghez (municeps) sărac şi al Monicăi. Crescut pentru a juca un rol în lume, în profesiunile cele mai răspândite prin glorie şi câştig. După un şir de ani, care sunt consacraţi mai mult străbaterii ideilor filosofice, care ajung de la o bucată de vreme să se lupte în el, făcându-l să dorească ceva nou dincolo de dânsele, trece ca profesor de retorică la Roma. Este chemat, tot ca profesor de retorică, şi la Milan, unde se face creştin.
Ajunge episcop la 396 la Hippo Regius (Bône de astăzi, din Algeria). Acolo prezidează concilii şi joacă un rol foarte mare, din care nu cunoaştem decât partea descrisă de el. Moare la 28 august 430. Atâta în materie de biografie”. Familist convins, trăitor al unei poveşti de iubire remarcabile alături de Catinca, Nicolae Iorga tratează cu spirit critic pasajele autobiografice ale lui Augustin despre tată, mamă şi fiu. În ceea ce priveşte şcoala, îl încadrează în tabloul vremii: „Dacă ar vrea cineva să aibă o imagine crudă, dar reală, despre şcoala romană din epoca aceea, să o caute în cărţile lui Augustin”. Istoricul preia acuzele pe care scriitorul bisericesc le adresa învăţământului vremii şi realizează cât erau de actuale cincisprezece secole mai târziu: „În aceste condiţiuni, Augustin, care n-avea o familie, a urât-o pentru pedagogia ei formală, pentru îndoparea minţii cu lucruri vane, cu zădărnicii stilistice, cu cochetării retorice. Dar mai era încă un lucru care în şcoală-i era antipatic. Acest lucru era tendinţa generală a studiilor. Şi în epoca noastră se întâmplă lucruri care se aseamănă şi în acest domeniu foarte bine cu ce se petrecea atunci. Şcoala tindea să creeze oameni a căror viaţă să se desfăşoare cu cât mai puţin devotament, dar să procure cât mai multă notorietate, glorie şi cât mai bogate venituri sigure.
Copilul simţea că e îndemnat necontenit a-şi pune cu camătă banul sufletesc, de aramă grea, câştigat lesne pe băncile şcolii. Şi s-a făcut, spune el, fiindcă avea talentul de a vorbi, unul din cei mai căutaţi «negustori de vorbe». Cu câtă ură vorbeşte el contra gesticulatorilor, contra histrionilor retorici, aplaudaţi în zilele sale, dincolo de gestul sau de vorba cărora nu era nimic! Ce repulsivi îi sunt împletitorii şi despletitorii silogismelor de paradă!”
Deşi îi recunoaşte meritele în temeluirea culturii din seva căreia încă ne hrănim, Iorga nu pare a-l admira pe Augustin. Formarea sa intelectuală o consideră limitată (nu-i frecventa pe clasici, dimpotrivă, îi dispreţuia!), însă compensează din plin prin talentul oratoric greu de egalat.
Ieronim, „mai simpatic“ sub „o mulţime de raporturi“
Nu acelaşi lucru se poate spune despre numele ce-i stă alături în calendar: Fericitul Ieronim. Dintru început, recunoaşte că „o mulţime de raporturi” ni-l fac „mai simpatic” decât „figurile celorlalţi părinţi ai Bisericii creştine din veacurile al IV-lea şi al V-lea”. Cu biografia lui Ieronim nu mai e la fel de zgârcit: „Ieronim (născut în 346) e însă, în naţie, un dalmato-panonian, iar în ceea ce priveşte clasa, un viguros ţăran născut într-o localitate care nici nu se găseşte pe harta Imperiului Roman, Stridon, undeva între Panonia şi Dalmaţia, unde energia rămăsese nebiruită, trupeşte şi sufleteşte.
Vine curând în Roma. Niciodată un om mai lacom n-a primit într-o mai scurtă vreme atâta învăţătură. Ne-am putea întreba dacă mai era ceva de cules pe lângă tot ce secerase el. Lista de autori, care se dă de obicei pentru ca să-şi poată da seama cineva de cunoştinţele speciale ale unui cărturar, este absolut inutilă în cazul
lui. Pe toţi îi străbătuse; în toate sistemele filosofice era iniţiat”.
Patriot prin definiţie, istoricul român apreciază tocmai ataşamentul acestuia la simbolul Romei: „Vom zice, pentru a cuprinde toate într-un singur cuvânt, că Ieronim este cu mult mai roman decât ceilalţi. Mai roman, deşi nu s-a născut la Roma, deşi a trăit numai o mică parte din viaţa lui în capitala imperiului”. Când Roma cade sub vizigoţii lui Alaric (410), Augustin elaborează un discurs despre adevărata cetate eternă a lui Dumnezeu. Aflat în Ţara Sfântă, Ieronim plânge: „Până la sfârşit el rămâne roman şi tragedia vieţii lui a fost aceasta: îl durea inima de Roma depărtată şi nu lăsa Betleemul. Câtă deosebire între dânsul şi între Ovidiu care aici, la Tomis, regreta numai luxul şi destrăbălarea Romei, fără ocupaţie, pe când, în ocupaţia lui absorbantă, Ieronim regretă ceea ce dusese în sufletul lui din Roma.
Şi el poate spune că Roma este pedepsită pentru păcatele sale şi o spune, dar o spune plângând. Şi durerea lui pentru toate suferinţele Romei, jalea lui pentru steagurile Romei plecate totdeauna i-au sfâşiat inima în anii lui de bătrâneţă. Cele mai frumoase rânduri ale lui sunt cele consacrate acestei intime simţiri”. Diferenţele dintre Fericiţii Augustin şi Ieronim sunt evidenţiate prin prisma setei de cultură ce l-a animat pe Nicolae Iorga de-a lungul întregii vieţi: „Între el şi Augustin este o deosebire imensă. Augustin este un simplu învăţăcel, care primeşte întâmplător deosebitele lucruri ce contribuie la crearea puternicii sale intelectualităţi logice, ceea ce logica lui cere imperios pentru a-şi continua dezvoltarea seriilor, acel lucru îl prinde. E astfel un colecţionar, ori un lucrător care apucă dintre toate uneltele care-i stau la îndemână numai pe aceea care este destul de tăioasă, destul de sigură, destul de potrivită pentru ceea ce în momentul acela vrea să întreprindă, iar pe celelalte le lasă deoparte. Ieronim e altfel: el adună şi toate lucrurile care i-ar putea servi şi multe care nu i-au servit niciodată. I-au trebuit însă toate ca să se sprijine pe cea mai vastă bază de lectură convingerea sa că în păgânism nu este o lume nouă, un izvor recreator, nu este vrajba prin care poate cineva înnoi lumea. A citit pe toţi scriitorii latini şi din citirea aceasta i-au rămas simpatii chiar pentru aceia ale căror idei erau diametral opuse ideilor sale”.
Fericiţii Augustin şi Ieronim, în scrierile lui Nicolae Iorga La începutul secolului trecut, în preajma Primului Război Mondial, Nicolae Iorga a susţinut o serie de conferinţe sub egida Universităţii din Bucureşti. De la catedră, savantul a vorbit liber despre operele de căpătâi ale umanităţii. Remarcabil este faptul că Fericiţii Augustin şi Ieronim, sfinţi ai Bisericii creştine nedespărţite, sunt între primele nume pe care le aminteşte în demersul său.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius