Lumile onirice, visate, una după alta, noapte de noapte, de oricare dintre noi, dispar definitiv și irevocabil în dimineața următoare. Trăinicia lor depinde de durata pe care le-o putem conferi, dar cum starea de veghe anulează tot, și aceste lumi dispar instantaneu… Așa s-ar petrece și cu universurile trecutului dacă nu le-am cerceta, dacă nu le-am reconstitui, dacă nu le-am frecventa mai mult sau mai puțin asiduu, dacă le-am lăsa cotropite definitiv de uitare, de umbra dezinteresului nostru… De aceea, o carte precum cea a Alexandrei Ciocârlie, Principi și scriitori în Roma antică readuce cu acuratețe și prospețime în atenție mediile saturate de complexitate ale Romei antice sub aspectul raporturilor dintre puternicii zilei și artiștii cuvântului.
O astfel de opțiune tematică bate, cu siguranță, către prezent: cum stau lucrurile astăzi în relația dintre putere și literat? Această întrebare a preocupat mereu, de la revoluția din 1989 încoace, pe cei care au căutat să înțeleagă în toată complexitatea și acuratețea sa puterea, forța de impact a scrisului. Unora li s-a reproșat proximitatea prea accentuată de centrele de decizie, de decidenți, altora că nu reușesc să se apropie suficient de ele. Problema se dovedește însă veche. Este tocmai ceea ce demonstrează cu iscusință Alexandra Ciocârlie, luând în discuție pe marii scriitori – poeți și prozatori – ai Romei antice și analizând pe baza surselor cum au decurs lucrurile între împărați și poeți, în principal. Seria de autori selectați îi include pe Cicero, Vergiliu, Horațiu, Properțiu, Ovidiu, Corneliu Gallus, Cremutius, Seneca, Lucan Petroniu, Pliniu cel Bătrân, Marțial, Iuvenal, Tacit și Pliniu cel Tânăr. Este vorba, fără îndoială, de crema moștenirii latine, cel puțin în majoritatea cazurilor. Altminteri, se găsesc printre ele și nume astăzi cvasinecunoscute, precum cele ale lui Corneliu Gallus și ale lui Cremutius, autori cenzurați de autoritatea publică – principele Augustus sau senatul roman –, a căror operă a dispărut definitiv în uitare, în pofida tentativelor urmașilor de a o salva prin reproducere.
Treptat, de la un caz la altul, se dezvăluie tipuri scriitoricești identificabile până astăzi: insul acomodant, cel care cu obstinație încearcă să se țină cât mai departe de putere și de discursul oficial, lingușitorul zelos și oponentul inconturnabil. Devine însă evident că în această ecuație – artist-putere – nu totul ține de o opțiune voluntară. Au existat cazuri de artiști cărora le-a venit peste mână să se alinieze la linia impusă (sau propusă) de sus, în virtutea a însuși tipului de vocație pe care îl ilustrau. În timp ce lui Ovidiu, poet al iubirii, elogiile la adresa puterii îi veneau în cascadă, impulsionate de disconfortul acut al exilatului, Properțiu s-a aliniat fără un succes pe măsură, în ultima parte a vieții, la cerințele patronului său cultural și, prin el, ale stăpânului politic al acestuia.
Ceea ce atrage atenția încă de la primele pagini este capacitatea Alexandrei Ciocârlie de a reînvia o lume de mult apusă cu angajamentele și pasiunile ei, cu personalitățile sale artistice fascinante, dar și oscilante, uneori, supuse mai mult sau mai puțin voinței atotputernicilor zilei. O știe face fără a etala în exces erudiția care a adus-o la o asemenea familiaritate cu materia tratată încât poveștile, strâns argumentate prin citate revelatorii, curg fluent și firesc, într-un stil transparent, fără elemente de retorică inutile. Cartea înșiruie studiile de caz din care se construiește întregul, fără vreun capitol de concluzii finale. Acestea rămân pe seama cititorului, căruia nu are cum să îi scape semnificația generală a comentariului auctorial. Alexandra Ciocârlie încearcă o reflecție de moralist detașat asupra unui material străvechi, reînviat veridic sub condeiul ei și redevenit, ca prin minune, nu doar actual, ci de-a dreptul peren prin valabilitatea lui universală de dincolo de contextele istorice bine circumscrise. După lectură, nu poți decât să fii de acord cu autoarea că „libera expresie a scriitorilor a fost îngrădită pe măsura întăririi puterii personale a suveranilor, fie ei răi sau buni“. La fel de valabilă se dovedește și o altă observație:„concentrarea autorității în mâinile unei singure persoane pare a implica restrângerea capacității intelectualilor de a se pronunța în chestiuni de interes public“.
Nu doar datorită frumuseții sale intrinsece, cercetarea despre Principi și scriitori în Roma antică merită un loc în rafturile celor mai exigenți cititori, căci registrele pe care se organizează narațiunea sunt mai multe, nu fără acute ecouri în lumea și în viața de astăzi.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius