Și în fasciculele acestui an, și în cele două pentru anul următor, atrage atenția cantitatea uriașă de prenumeranți pe care editorul îi așează după localitatea de reședință. De la Craiova apar de pildă (nu mai citez toate formulele de reverență care preced numele): profesorii Gr. Pleșoianu și Stanciu Căpățineanu, Gheorghe Bengescu, Gheorghe Oteteleșanu, Grigorie Oteteleșanu, Gh. Macescu, Grigore Lecean, Ioan Vlădăianu, „cavaler Ioan Solomon, comendant catanelor românești“, „marele hatman și caimacan al Craiovii dl. Constantin Ghica“, Const. Brăiloiu, Constantin Oteteleșanu, Const. Brebovanu, Crăciun Ioanovici, Const. Vasiliu, N. Glogoveanu, N. Brăiloiu, N. Rusănescu, Nicolae Emanuil, P. Carapancea, adică douăzeci de abonați numai aici, fără cei din jur, de la Slatina, Cerneți ș.a., dar cu un Nicolae Băleanu de la Paris, un Gh. Florescu de la „London“, „român născut în Banat“, Gheorghe S. Schina, director al Nazionalbank din Viena, cu 5 exemplare și profesorul Bartolomeu Kopitar tot de acolo etc. În total, în cele patru fascicule din anii 1829-1830 pot fi înregistrați, după o socoteală aproximativă, spre o mie de abonați. Este cu totul imposibil, cred, că o asemenea publicație care ar fi vândut în jur de o mie de exemplare să nu supraviețuiască, dacă nu să prospere chiar. Există două posibile explicații ale acestui al doilea eșec: atât de multe și de diverse localități nu puteau fi investigate direct, ci prin interpuși, cel mai probabil profesori, învățători și alte persoane binevoitoare. Chiar dacă nu luăm în calcul excesul de zel posibil al unora, tot nu rezultă o obligație fermă pe un asemenea lanț, și probabil mulți n-au mai cumpărat revista odată „abonată“. O a doua variantă, de care trebuie ținut seamă oricum, având în vedere dispersia abonaților, ar fi că „ferlegherul“ n-a putut asigura trimiterea exemplarelor cerute în locuri unde ajungea mai greu, în Transilvania de pildă, în Banat, ca să nu mai vorbim de locuri mai îndepărtate. Fapt este că, după cele două exemplare din 1829 și celelalte din 1830, publicația încetează iarăși vreme de 14 ani, până în 1834 când se reiau și primele patru fascicule.
Indiferent de aceste accidente, Biblioteca românească a circulat în principate și a lăsat urme importante în publicistica și spiritul public. Două mi se par a fi principalele direcții de acțiune: apelul permanent la trecutul nostru istoric, la originea romană care ne înnobilează și ne obligă, și apoi modalitățile prin care se încearcă, tocmai prin trezirea mândriei naționale, afirmarea răspunderilor pe care toți românii și mai ales boierimea le au față de țărani, față de cei oropsiți, care duc povara economică și a războaielor, fiind însă tratați într-o manieră inadmisibilă. Subiectul era sensibil și putea fi tratat numai de cineva cu ascendentul și cu autoritatea necesare. O face în fascicula a treia tânărul avocat român din Buda, Emanuil Gojdu, într-o Cuvântare de rugăciune a nației romanești cătră străluciții boieri a Țării Romanești și a Moldaviei, întocmită de Emanuel Gojdu, jurat a Ungariei la Tabla cr(ăiască) advocat, într-o pledoarie pusă sub semnul unui citat din Eneida: „Amorul Patriei va învinge“. Constatând că „geme sufletul neamului nostru într-un întunerec înfiorătoriu“, Gojdu își justifică intervenția prin dorința de a sprijini dezvoltarea limbii materne „cu drept doritul scop național“ pentru că cultura este calea către ridicare, cum ne arată drumul făcut de celelalte națiuni născute din romani: „când toți ceilalți credincioși fii a lor, adecă frâncii, italianii și spanii floresc, numai noi românii pre care Roma în cel mai călduros al său sân ne-au purtat, carii cei mai deaproape a Mamei noastre Roma următori sântem, numai noi, zic, să gemem în desele mărăcini a întunerecului?“ Această trezire spre cultură trebuie să aibă ca scop final ridicarea nației cu totul, căci datoria marilor și bogaților boieri, spune el, este de a ridica poporul: „ Marile noastre suflete, măriților și spre multe puternicilor boieri, voi, vestiților următori a marilor strămoși romani, nobilele voastre cătră Patrie și cătră Nație inimi, de mii de ori arătata și spre facere de bine aplecata voastră firească simțire, și naționala deosebita iubire – aceasta una încă e nădejdea scăpării Neamului de perire. De nu te vei îndura, iubită Nație, spre tine singură, te îngropi însuși prin neascultătoarea ta de rugăciune inimă.“ Este chiar o datorie a lor, spune Gojdu, să ajute această ridicare cu puțin din marea lor bogăție, „ar cere ca voi, vrednicilor patrioți boieri, de după credincioasa cătră dânsa fiiască iubire, să faceți o micuță jărtvă carea dulcei voastre mame adecă Nației din marile averi a da puteți; încă și acea cu dreptul se poftește, arătându-vă fiii mulțămitori naționalei voastre limbi, cu carea toată lumea vă laudă și vă mărește, să ajutați scrierea și tipărirea cărților în limba Patrioticească, să le cetiți cu bucurie și să le faceți cunoscute dulcei voastre nație; pre învățații Neamului să-i patroniți și favorisindu-i să-i scutiți, întinzându-le mână de ajutoriu și dându-le ocazie (prilej) ca plăcutele a sudorilor sale făcături să le dea spre folositoare gustare neamului său“, cum zice el „spre binele de obște… și ca umezitul cu sudorile Neamului pom mai curând să înflorească“.
Indiferent de pledoaria lui Gojdu, care este evident o inițiativă personală a marelui patriot (căci nu Carcalechi putea să-i ceară să scrie un asemenea text), biblioteca cultivă cu oarecare discreție dar fără ezitare o abordare mai omenească a relațiilor cu țărănimea, cu pălmașii care sunt la bunul plac al oricărui slujbaș abuziv, cum se vede dintr-o suită de întrebări și răspunsuri, Dialog între doi tineri romanești, tocmai pentru a putea da explicații acuzatoare la întrebările aparent naive. Dialogul începe cu generalități („Pământul acestor Prințipaturi este din fire roditoriu și bogat de toate producturile: frumsețea locului pot zice că este Italia cea mică“) și ajunge la caracterizări ale boierilor și țăranilor unde, printre elemente de circumstanță, se spun și adevăruri dureroase: „Nobilii sau boierii sânt din fire măreți, iubitori de străini… fisiognomia iroicească, ci iubitori de luxus: iară țăranii sau plugarii sânt foarte supuși și apăsați de zapcii.“ Iar la întrebarea firescă i se răspunde: „Zapcii sânt acei slujbași cei ce se trimit de cătră stăpânire spre strângerea birului (dajdea) de la țărani și neavând țăranul a plăti birul, îl căznesc cu bătaia până când își vinde bietul țăran tot ce are“.
Cealaltă direcție demnă de menționat este aceea istorică pentru care se pare că responsabil este Damaschin Bojâncă, nu numai cu informații, anunțuri și „arătări hronologice“ din acest spațiu, ci mai ales pentru încercarea de a oferi cititorului neștiutor (suntem cu mai bine de zece ani înainte de apariția publicațiilor istorice ale lui Kogălniceanu și Bălcescu) figuri de mari domnitori români din trecut, Dimitrie Cantemir, Radu Șerban (urmașul și continuatorul domniei lui Mihai Viteazul) și mai ales Mihai Viteazul, pe care îl portretizează într-un tablou care inaugurează o tradiție: Vestitele fapte și perirea lui Mihai Viteazul, principul Țării Rumânești, pe scurt deduse de D.Bojâncă, din care prima parte apare în fasc.III din 1830. Așa cum s-a arătat1, scrierea lui Damaschin Bojâncă urmează îndeaproape, concentrând dar adăugând și comentarii favorabile lui Mihai, textul lui Johann Christian Engel din Geschichte der Moldau und Valachey.
În mod surprinzător, deși gazetele epocii încep să acorde atenție chestiunilor de istorie națională, ele nu remarcă și nu comentează nici apariția Bibliotecii românești din 1829-1830 și nici problemele atinse aici: cu atât mai surprinzător, cu cât Biblioteca românească, fasc.4, conține o referire amplă la „Albina românească“ și la Asachi. Astfel, în Dialog între doi tineri romanești, schimbul de întrebări și răspunsuri care facilitează redacției formularea unor informații diverse, se anunță că despre progresele literelor în Moldova „poți ceti în «Albina românească», ca să te încredințezi mai bine. Întrebare: Cine dă această „Albină» afară? Răspuns: D. Comes Gheorghie Asachi, un prea învățat. Întrebare: Și de acesta am auzit că ar fi un poet prea mare? Răspuns: Cetește „Albina“ și vei vedea“, iar mai departe se vorbește de mănăstirea „unde s-au tipărit Istoria Moldaviei de vestitul și nemuritoriul Cantemir“. Ce e drept, faptul că după încetarea noii serii a Bibliotecii românești și după studiile de la Oradea și apoi Pesta, istoricul este chemat de Asachi la Iași poate arăta că acesta a cunoscut și n-a fost insensibil la publicațiile lui Damaschin Bojâncă și în general la activitatea Bibliotecii; odată ajuns aici, bănățeanul va adopta și forma de-regionalizată a numelui său, Bojincă.
_______________________________________
1 Vezi Damaschin Bojincă, Scrieri, studiu introductiv, selecție de texte și note de Nicolae Bocșan, Timișoara, 1978, p. 59 și urm.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius