O filosofie a educației de J. Maritain apare în colecția „Perpetuo” a Editurii Spandugino, colecție coordonată de Bogdan Tătaru-Cazaban și Miruna Tătaru-Cazaban. Acest volum este publicat în coeditare academică cu Editura Zeta Books.
În colecția „Perpetuo” a Editurii Spandugino au mai apărut: Nuccio Ordine, Utilitatea inutilului. Manifest, cu un eseu de Abraham Flexner, traducere de Vlad Russo (2020); George Bondor, Dansul măștilor. Nietzsche și filosofia interpretării (2020).; Marie-Claude Blais, Marcel Gauchet, Dominique Ottavi, A transmite, a învăța, traducere din limba franceză de Doina Jela (2019).; Céline Alvarez, Christophe André et al, Transmiterea. Despre ce ne aducem unii altora, traducere din limba franceză de Doina Jela (2018).
Un mare gânditor
Jacques MARITAIN (1882-1973), filosof de orientare neotomistă, personalitate de prim rang a lumii culturale franceze din prima jumătate a secolului al XX-lea, profesor la Columbia University și Princeton, ambasador al Franței la Sfântul Scaun (1945-1948), membru al delegației Franței la UNESCO (1948). La încheierea Conciliului Vatican II, primește simbolic din partea papei Paul VI mesajul adresat oamenilor de cultură. Însuflețind prietenii și convertiri celebre, a desfășurat împreună cu soția sa, Raïssa, o intensă activitate intelectuală și spirituală, opera lor completă fiind publicată într-o ediție comună în șaptesprezece volume la Academic Press Fribourg (Suisse) – Saint Paul Éditions Religieuses (Paris). Scrieri: La Philosophie bergsonienne: études critiques (1914), Antimoderne (1922), Primauté du spirituel (1927), De la philosophie chrétienne (1932), Humanisme intégral: problèmes temporels et spirituels d’une nouvelle chrétienté (1936; Umanismul integral. Probleme temporale și spirituale ale unei noi creștinătăți, Editura Ratio et Revelatio, 2019), Christianisme et Démocratie (1943), Court traité de l’existence et de l’existant (1947), Man and the State (1951; Omul și statul, Institutul European, 2008), Pour une philosophie de l’histoire (1959; Pentru o filosofie a istoriei, Editura Ratio et Revelatio, 2020), Le paysan de la Garonne: un vieux laïc s’interroge à propos du temps présent (1966).
Capitolul I
Scopurile educației
Natura umană și educația
Educația omului
Mulți dintre contemporanii noștri știu că există Omul primitiv, Omul occidental, Omul erei industriale, Omul burghez sau Omul proletar, dar se întreabă ce vrem să spunem atunci când vorbim despre om.
Sarcina educației nu este, evident, aceea de a plăsmui abstracțiunea platoniciană care este omul în sine, ci de a forma un copil anume, care aparține unei anumite națiuni, unui anumit mediu social, unui moment istoric dat. Totuși, înainte de a fi un copil al secolului al XX-lea, un copil din America sau din Europa, un copil foarte înzestrat sau un copil retardat, acest copil este un copil al omului. În ce mă privește, înainte de a fi un om civilizat – cel puțin așa sper – și un francez crescut în cercurile intelectuale de la Paris, sunt un om. Pe de altă parte, dacă este adevărat că prima noastră datorie, potrivit cuvântului profund care nu-i aparține lui Nietzsche, ci lui Pindar, este aceea de a deveni ceea ce suntem, nimic nu este mai important pentru fiecare dintre noi și, totodată, nimic nu este mai dificil decât să devenim oameni. Astfel, sarcina principală a educației este, înainte de toate, de a ajuta la dezvoltarea dinamică prin care omul se formează el însuși ca să fie om, altfel spus, de a-i pregăti pe copil și pe adolescent să se instruiască de-a lungul întregii vieți.
Nu vom uita, pe tot parcursul acestei cărți, că termenul de educație are trei sensuri diferite, deși se suprapun adesea, și se referă fie la orice proces, oricare ar fi el, prin care un om este format și condus spre împlinirea sa (educație în sensul cel mai larg), fie la opera de formare pe care adulții o înfăptuiesc pentru cei tineri, fie (în sensul cel mai strict) la sarcina specială a școlilor și a universităților.
În capitolul de față voi vorbi despre scopurile educației. Vom întâlni și vom examina, în cadrul acestei expuneri, câteva erori semnificative (în total șapte) cu privire la educație.
Omul nu este doar un animal prin natura sa, asemenea ursului sau ciocârliei. Este și un animal cultural, a cărui specie nu poate subzista decât prin dezvoltarea societății și a civilizației; este un animal istoric: de unde și multitudinea de tipuri culturale sau etico-istorice care diversifică omenirea; de unde, de asemenea, și importanța educației. Tocmai datorită faptului că este înzestrat cu o putere de cunoaștere nelimitată, care trebuie totuși să înainteze pas cu pas, omul nu poate progresa în propria sa viață, atât intelectual, cât și moral, decât dacă este ajutat de experiența colectivă pe care au acumulat-o și au păstrat-o generațiile precedente și de o transmitere constantă a cunoștințelor dobândite. Pentru a atinge această libertate prin care se determină pe sine și pentru care este făcut, el are nevoie de o disciplină și de o tradiție, care, luate împreună, vor cântări mult asupra lui și îl vor întări, astfel încât să fie capabil să lupte împotriva lor – ceea ce va îmbogăți chiar această tradiție –, iar tradiția îmbogățită va face posibile noi lupte și așa mai departe.
Prima eroare: ignorarea scopurilor
Educația este o artă, și anume una deosebit de dificilă. Totuși, ea aparține, prin natura ei, domeniului moralei și al înțelepciunii practice. Educația este o artă morală (sau mai degrabă o înțelepciune practică în care se întrupează o artă anume). Or, orice artă este un elan dinamic spre un obiect care trebuie realizat, cu alte cuvinte, spre scopul acesteia. Nu există artă fără finalitate; vitalitatea însăși a artei este energia cu care ea tinde spre scopul ei, fără să se oprească la niciun stadiu intermediar.
Observăm aici, încă de la început, cele două mari erori de care educația trebuie să se ferească. Prima eroare este uitarea sau ignorarea scopurilor. Dacă mijloacele sunt iubite și cultivate din iubire față de propria lor perfecțiune, și nu doar ca simple mijloace, ele încetează, în chiar această măsură, să mai conducă spre scopul lor și arta își pierde astfel virtutea sa practică; eficacitatea sa vitală este înlocuită de un proces de multiplicare la infinit, fiecare mijloc dezvoltându-se pentru el însuși și asumându-și un câmp din ce în ce mai întins. Această supremație a mijloacelor asupra scopurilor și prăbușirea ulterioară a oricărui plan garantat și a oricărei eficiențe reale par a fi principalul reproș care i se poate aduce educației contemporane. Mijloacele ei nu sunt rele. Dimpotrivă, sunt în general mai bune decât cele ale vechii pedagogii. Nefericirea constă în faptul că sunt atât de bune, încât pierdem din vedere scopul. De unde slăbiciunea surprinzătoare a educației actuale, slăbiciune care își are originea în atașamentul nostru față de perfecțiunea însăși a mijloacelor și metodelor noastre de educație și în neputința noastră de a supune aceste mijloace și metode scopului lor. Copilul este atât de bine testat și observat, nevoile sale sunt atât de bine detaliate, psihologia sa atât de clar decupată, metodele de a-i face pretutindeni ușor totul atât de perfecționate, încât scopul acestor ameliorări atât de demne de prețuire riscă să fie uitat sau ignorat. La fel, și medicina modernă este adesea falimentată de însăși excelența mijloacelor sale: de exemplu, atunci când un doctor examinează în laborator cu atâta perfecțiune și grijă reacțiile pacientului său, încât pierde din vedere vindecarea; în acest timp, bolnavul poate să moară, pentru că a fost prea bine îngrijit sau, mai degrabă, prea bine analizat. Perfecționarea științifică a mijloacelor și a metodelor pedagogice reprezintă în ea însăși un progres evident. Dar cu cât capătă mai multă importanță, cu atât cere o întărire paralelă a înțelepciunii practice și a elanului dinamic spre scopul care trebuie atins.
A doua eroare: idei greșite despre scop
A doua eroare generală nu constă într-o uitare a finalității, ci în idei false sau incomplete referitoare la natura însăși a scopului. Sarcina educației este în același timp mai mare, mai misterioasă și, într-un anumit sens, mai umilă decât își imaginează unii. Dacă scopul educației este acela de a-l ajuta și de a-l ghida pe copil spre împlinirea sa umană, educația nu poate scăpa problemelor și dificultăților filosofiei, pentru că presupune, prin natura ei, o filosofie a omului și dintru început este obligată să răspundă la întrebarea: „ce este omul?“, pe care o pune sfinxul filosofiei.
Ideea științifică și ideea filosofico-religioasă despre om
Aș vrea să atrag atenția aici că, la drept vorbind, există doar două clase sau categorii de noțiuni privitoare la om pe care le putem considera ca „oneste“ sau „loiale“, și anume: ideea pur științifică și ideea filosofico-religioasă despre om. Potrivit tipului său metodologic autentic, ideea științifică despre om, ca orice idee reformulată de știința strict experimentală, se debarasează pe cât posibil de orice conținut ontologic, astfel încât să poată fi în întregime verificabilă în experiența senzorială. În această privință, neopozitiviștii din școala de la Viena au complet dreptate. Ideea pur științifică despre om tinde doar să pună laolaltă datele măsurabile și observabile luate ca atare și este hotărâtă de la început să nu examineze lucruri precum ființa sau esența și să nu răspundă la întrebări precum: există suflet sau nu? Există, oare, spirit sau există doar materia? Trebuie să credem în libertate sau în determinism? În finalitate sau în hazard? În valori sau doar în fapte? – pentru că astfel de întrebări depășesc domeniul științei. Ideea pur științifică despre om este și trebuie să fie o idee fenomenalizată, fără referință la realitatea ultimă.
Dimpotrivă, ideea filosofico-religioasă despre om este o idee ontologică. Ea nu este pe deplin verificabilă în experiența simțurilor, deși posedă criterii și dovezi care îi sunt proprii; totodată, se referă la caracterele esențiale și intrinseci (deși nu sunt nici vizibile, nici tangibile) și la densitatea inteligibilă a acestei ființe numite om.
Or, este evident că ideea pur științifică despre om ne poate oferi informații inestimabile și mereu reînnoite în privința mijloacelor și a instrumentelor educației, dar nu poate oferi prin ea însăși nici primele fundamente, nici direcțiile primordiale ale educației, pentru că educația trebuie să cunoască mai întâi și în mod primordial ceea ce este omul, care este natura omului și ce scară de valori implică ea în mod esențial; însă ideea pur științifică despre om, dat fiind că ignoră „ființa ca atare“, nu cunoaște astfel de lucruri, ci doar ceea ce provine din ființa umană în domeniul observației senzoriale și al măsurii. Tinerii Petru, Paul sau Iacob, subiecți ai educației, nu sunt doar un ansamblu de fenomene fizice, biologice și psihologice a căror cunoaștere este, de altfel, cerută și din toate perspectivele necesară; ei sunt și copii ai oamenilor, iar acest termen de „om“ desemnează, pentru simțul comun al părinților, al educatorilor și al societății, același mister ontologic pe care îl reprezintă pentru cunoașterea rațională a filosofilor și a teologilor.
Trebuie să observăm aici că, dacă am încerca să întemeiem educația și să ducem la bun sfârșit opera ei doar pe baza ideii științifice despre om, nu am face decât să deformăm și chiar să falsificăm această idee: fiindcă am fi obligați, de fapt, să punem problema naturii și a destinului omului și ar trebui să accentuăm singura idee pe care o avem la dispoziție, adică ideea științifică, pentru a obține un răspuns la întrebarea noastră; și atunci am încerca, în mod contrar structurii tipice a acestei idei, să extragem din ea un fel de metafizică. Rezultatul, din punct de vedere logic, ar fi o metafizică bastardă, deghizată în știință și lipsită de orice lumină cu adevărat filosofică, iar din punct de vedere practic, un refuz sau o concepție eronată despre realitățile și chiar despre valorile în absența cărora educația își pierde orice semnificație umană sau devine dresajul unui animal în folosul statului.
Rezultă astfel că ideea completă, ideea integrală despre om, care este o condiție a educației, nu poate fi decât o idee filosofică și religioasă. O numesc „filosofică“ pentru că această idee are drept obiect natura sau esența omului; o numesc „religioasă“ din pricina stării existențiale a naturii umane în raport cu Dumnezeu și a darurilor speciale, a încercărilor și a vocației pe care le implică această stare.
Ideea creștină despre om
Ideea filosofică și religioasă despre om poate lua numeroase forme. Când afirm că educația omului, dacă vrem ca ea să fie întemeiată solid și complet, trebuie să se bazeze pe ideea creștină despre om, acest lucru se datorează faptului că socotesc că aceasta este adevărata idee despre om, și nu pentru că aș observa că civilizația noastră ar fi, de fapt, pătrunsă de această idee. Totuși, în pofida a tot, rezultă că omul civilizației noastre este omul creștin, mai mult sau mai puțin laicizat. De aceea noi putem propune această idee ca bază comună și să presupunem că este de natură să primească con simțământul conștiinței comune a țărilor noastre din civilizația occidentală, cu excepția spiritelor care aderă la concepții radical contrare, precum metafizica materialistă, pozitivismul sau existențialismul ateu (nu mă refer aici la ideologiile totalitare sau rasiste, care nu aparțin deloc lumii civilizate).
Acest fel de consimțământ comun este tot ceea ce putem aștepta în privința unei învățături de filosofie morală, oricare ar fi ea, pentru că niciuna nu poate pretinde, de fapt, să obțină asentimentul complet și universal al tuturor spiritelor – nu din cauza vreunei slăbiciuni inerente dovezilor obiective ale rațiunii, ci din cauza slăbiciunii inerente spiritului uman.
La drept vorbind, există între diferitele mari doctrine metafizice, în cazul în care recunosc demnitatea spiritului, și între diferitele forme de credințe creștine și chiar de credințe religioase în general, în cazul în care recunosc chemarea divină a omului, o comunitate analogică în privința atitudinilor practice și a acțiunii, care face posibilă o cooperare umană autentică. Într-o civilizație iudeo-greco-creștină ca a noastră, această comunitate analogică, de la formele de gândire religioase cele mai ortodoxe la formele de gândire doar umaniste, face cu putință ca o filosofie creștină a educației, dacă este bine întemeiată și dezvoltată rațional, să joace un rol inspirator de ansamblu, chiar și pentru cei care nu împărtășesc credința adepților ei. Să observăm, în treacăt, că însuși cuvântul ansamblu, pe care tocmai l-am folosit, pare mai degrabă un eufemism referitor la „filosofiile noastre moderne ale educației“, ale căror voci sunt dintre cele mai discordante.
La întrebarea noastră: „ce este omul?“, putem, așadar, să dăm ca răspuns ideea greacă, iudaică și creștină despre om: omul este un animal înzestrat cu rațiune, a cărui supremă demnitate rezidă în inteligență; omul este un individ liber în relație personală cu Dumnezeu, a cărui supremă „dreptate“ sau îndreptățire este aceea de a asculta în mod voluntar de legea lui Dumnezeu; omul este o creatură păcătoasă și rănită, chemată la viața divină și la libertatea harului, a cărei perfecțiune supremă constă în iubire.
(Volumul O filosofie a educației de Jacques Maritain apare în limba română la Spandugino & Zeta Books. Prefața cărții este semnată de Guy Avanzini, iar traducerea din limba franceză și postfața sunt realizate de Miruna Tătaru-Cazaban)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius