Papa Francisc: Moment de reflecţie pentru începutul parcursului sinodal

[altmariustotal catolic]

(Aula Nouă a Sinodului, sâmbătă, 9 octombrie 2021)

Iubiţi fraţi şi surori,

Mulţumesc pentru că sunteţi aici, la deschiderea Sinodului. Aţi venit din atâtea locuri şi Biserici, purtând fiecare în inimă întrebări şi speranţe, şi sunt sigur că Duhul ne va conduce şi ne va da harul să mergem înainte împreună, să ne ascultăm reciproc şi să demarăm un discernământ în timpul nostru, devenind solidari cu trudele şi dorinţele omenirii. Reafirm că Sinodul nu este un parlament, că Sinodul nu este o investigaţie cu privire la opinii; Sinodul este un moment eclezial, iar protagonistul Sinodului este Duhul Sfânt. Dacă nu există Duhul Sfânt, nu va exista Sinod.

Să trăim acest Sinod în spiritul rugăciunii pe care Isus a adresat-o din inimă Tatălui pentru ai săi: "Ca toţi să fie una" (In 17,21). La asta suntem chemaţi: la unitatea, la comuniunea, la fraternitatea care se naşte din faptul de a ne simţi îmbrăţişaţi de unica iubire a lui Dumnezeu. Toţi, fără distincţii, şi noi păstorii în mod deosebit, aşa cum scria sfântul Ciprian: "Trebuie să menţinem şi să revendicăm cu fermitate această unitate, mai ales noi episcopii care prezidăm în Biserică, pentru a da dovadă că şi episcopatul însuşi este singur şi nedespărţit" (De Ecclesiae Catholicae Unitate, 5). De aceea, în unicul popor al lui Dumnezeu să mergem împreună, pentru a trăi experienţa unei Biserici care primeşte şi dăruieşte darul unităţii şi se deschide la glasul Duhului.

Cuvintele-cheie ale Sinodului sunt trei: comuniune, participare, misiune. Comuniune şi misiune sunt expresii teologice care desemnează misterul Bisericii şi pe care ne face bine să-l comemorăm. Conciliul al II-lea din Vatican a clarificat că această comuniune exprimă însăşi natura Bisericii şi, în acelaşi timp, a afirmat că Biserica a primit "misiunea de a vesti şi a instaura în toate neamurile împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu, şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei împărăţii pe pământ" (Lumen gentium, 5). Două cuvinte prin care Biserica imită şi contemplă viaţa Preasfintei Treimi, mister de comuniune ad intra şi izvor de misiune ad extra. După un timp de reflecţii doctrinale, teologice şi pastorale care au caracterizat receptarea Conciliului al II-lea din Vatican, Sfântul Paul al VI-lea a voit să condenseze tocmai aceste cuvinte - comuniune şi misiune - "liniile maestre, enunţate de Conciliu". De fapt, comemorând deschiderea lui, a afirmat că liniile generale au fost "comuniunea, prin urmare coeziunea şi plinătatea interioară, în har, în adevăr, în colaborare" (...) şi misiune, adică angajarea apostolică faţă de lumea contemporană" (Angelus, 11 octombrie 1970), care nu este prozelitism.

Încheind Sinodul din 1985, la douăzeci de ani de la încheierea adunării conciliare, şi Sfântul Ioan Paul al II-lea a voit să reafirme că natura Bisericii este koinonia: din ea izvorăşte misiunea de a fi semn de unire intimă a familiei umane cu Dumnezeu. Şi adăuga: "Se potriveşte foarte bine ca în Biserică să se celebreze Sinoade ordinare şi, atunci când este necesar, chiar extraordinare" care, pentru a aduce rod, trebuie să fie bine pregătite: "adică este nevoie ca în Bisericile locale să se lucreze la pregătirea lor cu participarea tuturor" (Discurs la încheierea celei de-a II-a Adunări Extraordinare a Sinodului Episcopilor, 7 decembrie 1985). Aşadar, iată al treilea cuvânt, participare. Comuniunea şi misiunea riscă să rămână termeni un pic abstracţi dacă nu se cultivă o practică eclezială care să exprime concreteţea sinodalităţii în fiecare pas al drumului şi al acţiunii, promovând implicarea reală a tuturor şi a fiecăruia. Aş vrea să spun că a celebra un Sinod este mereu frumos şi important, dar este cu adevărat rodnic dacă devine expresie vie a faptului de a fi Biserică, a unei acţiuni caracterizate de o participare adevărată.

Şi asta nu din exigenţe de stil, ci de credinţă. Participarea este o exigenţă a credinţei baptismale. Aşa cum afirmă apostolul Paul, "noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh într-un singur trup" (1Cor 12,13). Punctul de pornire, în trupul eclezial, este acesta şi niciunul altul: Botezul. Din el, izvorul nostru de viaţă, derivă demnitatea egală a fiilor lui Dumnezeu, deşi în diferenţa de slujiri şi carisme. Pentru aceasta, toţi sunt chemaţi să participe la viaţa Bisericii şi la misiunea sa. Dacă lipseşte o participare reală a întregului popor al lui Dumnezeu, discursurile despre comuniune riscă să rămână intenţii pioase. Cu privire la acest aspect am făcut paşi înainte, însă încă este greu şi suntem constrânşi să înregistrăm greutăţile şi suferinţa atâtor lucrători pastorali, ale organismelor de participare din dieceze şi din parohii, ale femeilor care adesea sunt încă la margini. A participa toţi: este o angajare eclezială la care nu se poate renunţa! Toţi botezaţi, aceasta este cartea de identitate: Botezul.

Sinodul, tocmai în timp ce ne oferă o mare oportunitate pentru o convertire pastorală în cheie misionară precum şi ecumenică, nu este scutit de unele riscuri. Citez trei. Primul este cel al formalismului. Se poate reduce un Sinod la un eveniment extraordinar, dar de faţadă, chiar ca şi cum s-ar rămâne să se privească o faţadă frumoasă a unei biserici fără a pune vreodată piciorul înăuntru. În schimb Sinodul este un parcurs de discernământ spiritual efectiv, pe care nu-l întreprindem pentru a da o imagine frumoasă despre noi înşine, ci pentru a colabora mai bine la lucrarea lui Dumnezeu în istorie. Aşadar, dacă vorbim despre o Biserică sinodală nu putem să ne mulţumim cu forma, ci avem nevoie şi de substanţă, de instrumente şi structuri care să favorizeze dialogul şi interacţiunea poporului lui Dumnezeu, mai ales între preoţi şi laici. Pentru ce subliniez asta? Pentru că uneori există vreun elitism în ordinul prezbiteral care-l face să se dezlipească de laici; şi preotul devine la urmă "stăpânul barăcii" şi nu păstorul unei întregi Biserici care merge înainte. Asta cere să se transforme anumite viziuni verticaliste, deformate şi parţiale despre Biserică, despre slujirea prezbiterală, despre rolul laicilor, despre responsabilităţile ecleziale, despre rolurile de conducere şi aşa mai departe.

Un al doilea risc este cel al intelectualismului - abstracţia, realitatea merge acolo şi noi cu reflecţiile noastre mergem în altă parte -; a face să devină Sinodul un soi de grup de studiu, cu intervenţii culte dar abstracte despre problemele Bisericii şi despre relele din lume; un soi de "a vorbi pe la spate", unde se procedează în mod superficial şi lumesc, ajungând să recadă în obişnuitele clasificări ideologice şi practice sterile şi dezlipindu-se de realitatea poporului sfânt al lui Dumnezeu, de viaţa concretă a comunităţilor răspândite prin lume.

În sfârşit, poate să existe tentaţia imobilismului: de vreme ce "mereu s-a făcut aşa" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 33) - acest cuvânt este o otravă în viaţa Bisericii, "mereu s-a făcut aşa" -, este mai bine să nu se schimbe. Cel care se mişcă în acest orizont, chiar fără să-şi dea seama, cade în eroarea de a nu lua în serios timpul în care locuim. Riscul este ca la sfârşit să se adopte soluţii vechi pentru probleme noi: un petic de stofă uzată, care la sfârşit creează o ruptură mai rea (cf. Mt 9,16). Pentru aceasta este important ca Sinodul să fie cu adevărat astfel, un proces în devenire; să implice, în faze diferite şi pornind de jos, Bisericile locale, într-o lucrare pasionată şi întrupată, care să imprime un stil de comuniune şi participare impregnat de misiune.

Aşadar să trăim această ocazie de întâlnire, ascultare şi reflecţie ca un timp de har, fraţi şi surori, un timp de har care, în bucuria Evangheliei, să ne permită să percepem cel puţin trei oportunităţi. Prima este cea de a porni nu ocazional ci structural spre o Biserică sinodală: un loc deschis, unde toţi să se simtă acasă şi să poată participa. După aceea, Sinodul ne oferă oportunitatea de a deveni Biserică a ascultării: de a ne lua o pauză de la ritmurile noastre, de a opri neliniştile noastre pastorale pentru a ne opri ca să ascultăm. A-l asculta pe Duhul în adoraţie şi în rugăciune. Cât ne lipseşte astăzi rugăciunea de adoraţie! Atâţia au pierdut nu numai obişnuinţa, chiar noţiunea despre ce înseamnă a adora. A-i asculta pe fraţi şi pe surori cu privire la speranţele şi crizele credinţei în diferitele zone ale lumii, cu privire la urgenţele de reînnoire a vieţii pastorale, cu privire la semnalele care provin din realităţile locale. În sfârşit, avem oportunitatea de a deveni o Biserică a apropierii. Să ne întoarcem mereu la stilul lui Dumnezeu: stilul lui Dumnezeu este apropiere, compasiune şi duioşie. Dumnezeu a acţionat aşa mereu. Dacă noi nu vom ajunge la această Biserică a apropierii cu atitudini de compasiune şi duioşie, nu vom fi Biserica Domnului. Şi asta nu numai în cuvinte, ci cu prezenţa, aşa încât să se stabilească legături de prietenie mai mari cu societatea şi lumea: o Biserică ce nu se desparte de viaţă, ci ia asupra sa fragilităţile şi sărăciile din timpul nostru, îngrijind rănile şi vindecând inimile istovite cu balsamul lui Dumnezeu. Să nu uităm stilul lui Dumnezeu care trebuie să ne ajute: apropiere, compasiune şi duioşie.

Iubiţi fraţi şi surori, acest Sinod să fie un timp locuit de Duhul! Pentru că avem nevoie de Duhul, de respiraţia mereu nouă a lui Dumnezeu, care eliberează de orice închidere, reanimă ceea ce este mort, dezleagă lanţurile, răspândeşte bucuria. Duhul Sfânt este Cel care ne conduce acolo unde vrea Dumnezeu şi nu acolo unde ne-ar duce ideile noastre şi gusturile noastre personale. Părintele Congar, de sfântă amintire, amintea: "Nu trebuie făcută o altă Biserică, trebuie făcută o Biserică diferită" (Adevărata şi falsa reformă în Biserică, Milano, 1994, p. 193). Şi aceasta este provocarea. Pentru o "Biserică diferită", deschisă la noutatea pe care Dumnezeu vrea să-i sugereze, să-l invocăm cu mai multă forţă şi frecvenţă pe Duhul şi să stăm în ascultarea sa cu umilinţă, mergând împreună, aşa cum doreşte El, creator al comuniunii şi misiunii, adică având docilitate şi curaj.

Vino, Duhule Sfânt. Tu care trezeşti limbi noi şi pui pe buze cuvinte de viaţă, fereşte-ne să devenim o Biserică de muzeu, frumoasă dar mută, cu mult trecut şi puţin viitor. Vino între noi, pentru ca în experienţa sinodală să nu ne lăsăm înfrânţi de înşelare, să nu diluăm profeţia, să nu ajungem să reducem totul la discuţii sterile. Vino, Duhule Sfânt al iubirii, deschide inimile noastre la ascultare. Vino, Duh al sfinţeniei, reînnoieşte sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Vino, Duh creator, fă nouă faţa pământului. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu