Papa Francisc: Omilia la Liturghia de deschidere a Sinodului (duminică, 10 octombrie 2021)

[altmariustotal catolic]

Un ins, un om bogat, îi iese în întâmpinare lui Isus în timp ce El "mergea pe drum" (Mc 10,17). De multe ori Evangheliile ni-l prezintă pe Isus "pe drum", în timp ce se alătură drumului omului şi începe să asculte întrebările care locuiesc în inima sa şi îl agită. Astfel, El ne dezvăluie că Dumnezeu nu locuieşte în locuri aseptice, în locuri liniştite, distante de realitate, ci merge cu noi şi ajunge la noi acolo unde suntem, pe străzile uneori întortocheate ale vieţii. Şi astăzi, deschizând acest parcurs sinodal, începem prin a ne întreba toţi - papa, episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe, surori şi fraţi laici -: noi, comunitate creştină, întrupăm stilul lui Dumnezeu, care merge în istorie şi împărtăşeşte evenimentele omenirii? Suntem dispuşi la aventura drumului sau, temându-ne de necunoscute, preferăm să ne refugiem în scuzele lui "nu-i de folos" sau a lui "mereu s-a făcut aşa"?

A face Sinod înseamnă a merge pe acelaşi drum, a merge împreună. Să privim la Isus, care pe drum mai întâi îl întâlneşte pe omul bogat, apoi ascultă întrebările sale şi în sfârşit îl ajută să discearnă ce să facă pentru a avea viaţa veşnică. A întâlni, a asculta, a discerne: trei verbe ale Sinodului asupra cărora aş vrea să mă opresc.

A întâlni. Evanghelia începe relatând o întâlnire. Un om iese în întâmpinare lui Isus, îngenunchează în faţa lui, punându-i o întrebare decisivă: "Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?" (v. 17). O întrebare aşa de importantă cere atenţie, timp, disponibilitate de a-l întâlni pe celălalt şi de a se lăsa interpelat de neliniştea sa. De fapt, Domnul nu este dezlipit, nu se arată deranjat sau tulburat, dimpotrivă, se opreşte cu el. Este disponibil pentru întâlnire. Nimic nu-l lasă indiferent, totul îl pasionează. A întâlni feţe, a intersecta privirile, a împărtăşi istoria fiecăruia: iată apropierea lui Isus. El ştie că o întâlnire poate schimba viaţa. Şi Evanghelia este presărată de întâlniri cu Cristos care ridică şi vindecă. Isus nu mergea în grabă, nu privea la ceas pentru a termina repede întâlnirea. Mereu era în slujba persoanei pe care o întâlnea, pentru a o asculta.

Şi noi, care începem acest drum, suntem chemaţi să devenim experţi în arta întâlnirii. Nu în organizarea evenimentelor şi în a face o reflecţie teoretică despre probleme, ci înainte de toate în a ne lua un timp pentru a-l întâlni pe Domnul şi a favoriza întâlnirea dintre noi. Un timp pentru a da spaţiu rugăciunii, adoraţiei - această rugăciune pe care noi o neglijăm atât de mult: a adora, a da spaţiu adoraţiei - la ceea ce Duhul vrea să spună Bisericii; pentru a ne îndrepta spre faţa şi spre cuvântul celuilalt, pentru a ne întâlni faţă în faţă, pentru a ne lăsa atinşi de întrebările surorilor şi fraţilor, pentru a ne ajuta aşa încât diversitatea de carisme, vocaţii şi slujiri ne îmbogăţeşte. Fiecare întâlnire - ştim asta - cere deschidere, curaj, disponibilitate de a ne lăsa interpelaţi de faţa şi de istoria celuilalt. În timp ce uneori preferăm să ne refugiem în raporturi formale sau a purta măşti de circumstanţă - spiritul clerical şi de curte: sunt mai mult monsieur l'abbé decât părinte -, întâlnirea ne schimbă şi adesea ne sugerează căi noi pe care nu credeam să le parcurgem. Astăzi, după Angelus, voi primi un grup frumos de persoane ale străzii, care pur şi simplu s-au adunat pentru că există un grup de oameni care merge să le asculte, numai să le asculte. Şi de la ascultare au reuşit să înceapă să meargă. Ascultarea. De atâtea ori, Dumnezeu ne indică tocmai aşa drumurile de urmat, făcându-ne să ieşim din obişnuinţele noastre obosite. Totul se schimbă atunci când suntem capabili de întâlniri adevărate cu El şi între noi. Fără formalisme, fără prefăcătorii, fără machiaj.

Al doilea verb: a asculta. O întâlnire adevărată se naşte numai din ascultare. De fapt, Isus ascultă întrebarea acelui om şi neliniştea sa religioasă şi existenţială. Nu dă un răspuns ca la carte, nu oferă o soluţie pre-confecţionată, nu se preface să răspundă cu gentileţe numai pentru a se descotorosi şi a continua drumul său. Pur şi simplu îl ascultă. Tot timpul cât este necesar, îl ascultă, fără grabă. Şi - lucrul cel mai important - lui Isus nu-i este frică să-l asculte cu inima şi nu numai cu urechile. De fapt, răspunsul său nu se limitează să perceapă întrebarea, ci îi permite omului bogat să relateze propria istorie, să vorbească despre sine cu libertate. Cristos îi aminteşte poruncile şi el începe să vorbească despre copilăria sa, să împărtăşească parcursul său religios, modul în care s-a străduit să-l caute pe Dumnezeu. Când ascultăm cu inima se întâmplă asta: celălalt se simte primit, nu judecat, liber să povestească propria trăire şi propriul parcurs spiritual.

Să ne întrebăm, cu sinceritate, în acest itinerar sinodal: cum suntem cu ascultarea? Cum merge "auzul" inimii noastre? Permitem persoanelor să se exprime, să meargă în credinţă chiar dacă au parcursuri de viaţă dificile, să contribuie la viaţa comunităţii fără a fi împiedicate, refuzate sau judecate? A face Sinod înseamnă a fi pe aceeaşi cale a Cuvântului făcut om: înseamnă a merge pe urmele sale, ascultând Cuvântul său împreună cu cuvintele celorlalţi. Înseamnă a descoperi cu uimire că Duhul Sfânt suflă în mod surprinzător, pentru a sugera parcursuri şi limbaje noi. Este un exerciţiu lent, probabil obositor, pentru a învăţa să ne ascultăm reciproc - episcopi, preoţi, călugări şi laici, toţi, toţi cei botezaţi - evitând răspunsuri artificiale şi superficiale, răspunsuri pr?t-?-porter, nu. Duhul ne cere să ascultăm întrebările, necazurile, speranţele fiecărei Biserici, ale fiecărui popor şi naţiune. Să ascultăm şi lumea, provocările şi schimbările pe care ni le pune în faţă. Să nu izolăm fonic inima, să ne blindăm în spatele certitudinilor noastre. Certitudinile ne închid de atâtea ori. Să ne ascultăm.

În sfârşit, a discerne. Întâlnirea şi ascultarea reciprocă nu sunt ceva scop în sine, care lasă lucrurile aşa cum sunt. Dimpotrivă, atunci când intrăm în dialog, ne punem în discuţie, pe cale, şi la sfârşit nu suntem aceiaşi de dinainte, suntem schimbaţi. Evanghelia ne arată astăzi acest lucru. Isus intuieşte că omul pe care are în faţa sa este bun şi religios şi împlineşte poruncile, dar vrea să-l conducă dincolo de simpla respectare a poruncilor. În dialog, îl ajută să discearnă. Îi propune să se privească înăuntru, în lumina iubirii cu care El însuşii, privindu-l fix, îl îndrăgeşte (cf. v. 21), şi să discearnă în această lumină dea ce anume este alipită inima sa. Apoi pentru a descoperi că binele său nu înseamnă a adăuga alte acte religioase, ci, dimpotrivă, să se golească de sine: să vândă ceea ce ocupă inima sa pentru a face spaţiu lui Dumnezeu.

Este o indicaţie preţioasă şi pentru noi. Sinodul este un drum de discernământ spiritual, de discernământ eclezial, care se face în adoraţie, în rugăciune, în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu. Şi lectura a doua ne spune chiar astăzi că Cuvântul lui Dumnezeu "este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii" (Evr 4,12). Cuvântul ne deschide la discernământ şi îl luminează. El orientează Sinodul pentru ca să nu fie o "convention" eclezial, o întâlnire de studii sau un congres politic, pentru ca să nu fie un parlament, ci un eveniment de har, un proces de vindecare condus de Duhul Sfânt. În aceste zile Isus ne cheamă, aşa cum a făcut cu omul bogat din Evanghelie, să ne golim, să ne eliberăm de ceea ce este lumesc, precum şi de închiderile noastre şi de modelele noastre pastorale repetitive; să ne întrebăm despre ce anume vrea să spună Dumnezeu în acest timp şi spre care direcţie vrea să ne conducă.

Iubiţi fraţi şi surori, drum bun împreună! Fie ca să putem fi pelerini îndrăgostiţi de Evangheliei, deschişi la surprizele Duhului Sfânt. Să nu pierdem ocaziile de har ale întâlnirii, ascultării reciproce, discernământului. Cu bucuria de a şti că, în timp ce îl căutăm pe Domnul, El este primul care ne vine în întâmpinare cu iubirea.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu