Judith Herrin reface, într-o lucrare de referință, prestigiul Bizanțului – de imperiu creator și, în multe privințe, surprinzător. „Miracolul Bizanțului“ este o lucrare despre ambiție și fascinație, despre o realitate vibrantă, cosmopolită și dinamică; nu în ultimul rând, este o carte a cărei pledoarie este în sensul unei reașezări juste a istoriei și a gloriei unei epoci imperiale. (Red.)
Istoric de top al Europei Medievale, Judith Herrin a predat cursuri la universități din Birmingham, Paris, München, Istanbul și Princeton înainte de a prelua postul actual de profesor de studii de Antichitate târzie și bizantinologie la King’s College, Londra. A publicat numeroase volume de prestigiu: Miracolul Bizanțului și Ravenna, capitala Imperiului (carte apărută la Editura Baroque Books & Arts) și The formation of Christendom, Women in Purple, Unrivalled Influence: Women and Empire in zantium, Margins and Metropolis: Authority Across the zantine Empire, Personification in the Greek World: From Antiquity to zantium. A participat la numeroase lucrări pe șantiere arheologice în Grecia și în Turcia și a scris prețioase articole în publicații de renume mondial. În 2016 i-a fost decernat Heineken Prize din Partea Royal Netherlands Academy of Arts and Sciences. (Editura)
Într-o după-amiază din 2002, la ușa biroului meu de la King’s College din Londra au bătut doi muncitori. Făceau reparații în clădirea străveche și trecuseră adesea prin fața ușii mele, pe a cărei plăcuță scrie: ‚Profesor de istorie bizantină’. Au hotărât împreună să îmi facă o vizită și să mă întrebe, ‚Ce este istoria bizantină?’ După părerea lor, avea oarecum de-a face cu Turcia.
Și iată-mă în postura de a încerca să le explic pe scurt ce este istoria bizantină unor constructori serioși, cu cizme și cască. Anii lungi de profesorat nu mă pregătiseră pentru o asemenea probă. M-am străduit să comprim o viață de cercetare într-o sesiune de zece minute. Mi-au mulțumit călduros, mi-au mărturisit cât de curios li se părea Bizanțul ăsta și m-au întrebat de ce nu scriu despre acest subiect și pentru necunoscători? Am avut impulsul să obiectez, ca persoană dedicată publicării de studii despre Bizanț, dar bineînțeles că înțelesesem unde băteau. Despre istoria bizantină se publică serii fără sfârșit de volume – prea multe să poată fi numărate și majoritatea prea lungi să poată fi citite. De cele mai multe ori, descriu succesiunea de 90 de împărați și de vreo 125 pe patriarhi ai Constantinopolului, plus puzderia de bătălii, împărțite în categorii previzibile de activități politice, militare și religioase, desfășurate neîncetat vreme de 1 100 de ani. Puține dintre ele sunt suficient de atrăgătoare să stârnească interesul unor muncitori constructori sau al nespecialiștilor din practic orice domeniu. Așa se face că am început să elaborez un răspuns la întrebarea: „Ce este istoria bizantină?“
Imediat am întâlnit două dificultăți – făceam prea multe presupuneri și nu rezistam în fața anecdoticului obscur. Dar eu m-am mândrit dintotdeauna cu capacitatea mea de a pune într-o culoare atrăgătoare istoria bizantina pentru un public nefamiliarizat cu ea. Căutând o metodă adecvată, știam prea bine că în lungile lui secole de existență Bizanțul trecuse prin suficiente situații intense, șocante și tragice, cât se poate de atrăgătoare pentru cei aflați în căutarea senzaționalului. Dar asta i-a redus istoria la episoade dramatice fără profunzime, sărăcind-o de sens. Bizanțul înseamnă mai mult decât bogăție, stăpânirea mării și exercitarea puterii imperiale. Iar eu doream ca ei și tu, cititorule, să simțiți cu toții de ce este Bizanțul atât de dificil de cuprins, greu de pus în coordonate și chiar enigmatic. Situația devine și mai complicată din cauză că presa de astăzi folosește termenul de ‚bizantin’ cu sens peiorativ, spre exemplu în formulări ca ‚reglementări fiscale de o complexitate de-a dreptul bizantină’ (dintr-o descriere recentă a negocierilor UE).
Bizanțul invocă o imagine de o duplicitate obscură: comploturi, asasinate și mutilări fizice alături de bogăție în exces, aur și bijuterii sclipitoare. Însă în Evul Mediu bizantinii nu au deținut nici pe departe un monopol asupra complexității, trădării, ipocriziei, obscurității ori bogățiilor. Din rândul lor au apărut nenumărați conducători inteligenți, comandanți militari străluciți și teologi cu idei înnoitoare, ținta multor vorbe rele și calomnii prin asemenea clișee „bizantine“. Nu au întemeiat o Inchiziție și în general au evitat să ardă oameni pe rug. Dar în jurul acestei lumi ‚pierdute’ plutește un mister greu de definit, în parte din cauză că nu are un moștenitor modern și rămâne ascunsă în spatele grandorii artei sale medievale: aurul, mozaicurile, mătăsurile și palatele imperiale.
Pentru a explica aprecierea mea față de Bizanț, urmăresc ca în acest volum să îi pun în lumină cât mai limpede și convingător cu putință aspectele cele mai semnificative și să îi dezvălui structurile și mentalitățile care l-au susținut. În acest fel, vreau să vă mențin treaz interesul până la capăt, ca să aveți sentimentul că ați făcut cunoștință cu o nouă civilizație. Și, deosebit de important, aș dori să înțelegeți că lumea occidentală modernă, care s-a dezvoltat pornind din Europa, nu ar fi existat dacă nu ar fi beneficiat de scutul și de inspirația a ceea ce se petrecea mai departe spre est, în Bizanț. Lumea musulmană este și ea un element important al acestei istorii, la fel ca și relația de iubire și de ură dintre creștinism și islam.
Care sunt trăsăturile-cheie ale acestei istorii importante, dar puțin cunoscute? Mai întâi, Bizanțul a fost o civilizație vastă, de 1 000 de ani, care a influențat în Evul Mediu toate țările din estul Mediteranei, Balcani și Europa Occidentală. Din secolul al VI-lea până în al XV-lea, această influență a cunoscut și creștere și declin, dar a rămas o prezență permanentă. Civilizația Bizanțului s-a întemeiat pe componente păgâne, creștine, grecești, romane, antice și specific medievale, iar influențele ei culturale și artistice sunt recunoscute astăzi ca o moștenire durabilă. Dar aspectele fundamentale ale guvernării, așa ca dezvoltarea unei curți imperiale înzestrate cu serviciu diplomatic, birocrația civilă și ceremonialul de încoronare, la fel și șansa acordată femeilor de a exercita puterea politică, toate acestea au prins formă la Bizanț.
Cultura bizantină întruchipează ideea de longuedurée a istoricului FernandBraudel: ceea ce supraviețuiește vicisitudinilor unor schimbări de regim, ale obiceiurilor de modă nouă ori ale perfecționărilor tehnologice se constituie într-o moștenire continuă, capabilă simultan să încremenească și să inspire. Dacă Braudel aplica această idee mai degrabă factorilor geografici care au determinat istoria mediteraneeană, ea poate fi adaptată pentru a diferenția cultura bizantină de modelele culturale ale vecinilor. Deoarece, spre deosebire de alte societăți medievale, atât din Apus, cât și din rândul musulmanilor, Bizanțul era vechi, bătrân de multe secole când a venit vremea lui Carol cel Mare și Harun al-Rashid, în 800 d. Hr., iar structura culturii lui era în același timp o constrângere și o sursă de putere. După cum vom vedea, imperiul s-a născut cu adevărat bătrân, aducând în capitală, de la întemeiere, autoritatea unei arhitecturi și amprenta unor lucrări de artă plastică din bun început străvechi. Cadrul lui cultural stabilit, condamnat pentru conservatorism, lăudat pentru cultivarea tradițiilor, asigura un sentiment unanim al apartenenței, celebrat în maniere specifice și schimbătoare, dedicate de fiecare dată ridicării Bizanțului pe cele mai înalte trepte ale gloriei. În acest fel se constituia un patrimoniu flexibil, capabil să reacționeze, deseori în chipul cel mai hotărât, pentru a înălța, prezerva și susține imperiul de-a lungul a nenumărate crize.
Identitatea imperială a Bizanțului a fost consolidată de continuitatea lingvistică desăvârșită care îi conecta pe învățații lui medievali la cultura greacă antică, ceea ce a fost un îndemn de păstrare a textelor marilor filozofi, matematicieni, astronomi, geografi, istorici și medici prin copierea, editarea și comentarea lor. Mai presus de orice, Bizanțul prețuia epopeile lui Homer și a produs cele dintâi ediții critice ale Iliadei și Odiseei. Chiar dacă reprezentațiile de teatru publice au dispărut, piesele lui Eschil, Sofocle, Euripide și Aristofan au fost atent studiate de literați și deseori și de generații de elevi, care au învățat și discursurile lui Demostene și dialogurile lui Platon, încorporând astfel în contextul bizantin o puternică undă de veche înțelepciune păgână.
Această moștenire străveche se reunea cu credința creștină, care treptat lua locul cultului zeilor păgâni. Bizanțul a sprijinit tradițiile monahale creștine timpurii din munții sfinți, ca Sinai și Athos, unde învățăturile spirituale îi inspiră și astăzi pe călugări și pe pelerini. S-a angajat în convertirea la creștinism a bulgarilor, sârbilor și rușilor, ceea ce explică de ce vaste zone din Balcani sunt presărate cu biserici ortodoxe decorate cu fresce și icoane medievale. Și a menținut contactul cu acele centre creștine care au trecut sub control musulman în secolul al VII-lea, sprijinindu-i pe patriarhii din Ierusalim, Alexandria și Antiohia.
Pe baza moștenirii tehnologiei romane și a cunoștințelor de inginerie, Bizanțul a continuat să construiască apeducte, fortificații, drumuri și poduri și să ridice edificii uriașe, ca biserica Sfintei Înțelepciuni, Sfânta Sofia din Constantinopol, care uimește și astăzi cu formele ei masive, din secolul al VI-lea, completate de cea mai mare cupolă construită înainte de cea de la San Pietro din Roma, o mie de ani mai târziu. A inspirat și forma moscheilor acoperite, construite după ce arabii au ieșit din zona lor natală din deșert, unde cultul se desfășura în curți deschise. Chiar prin numele atribuit pe bună dreptate, Cupola Stâncii din Ierusalim amintește că au ocupat un loc sfânt, prețuit de evrei și de creștini. Nu numai acoperișul circular, ci și mozaicurile lui strălucitoare indică originile bizantine.
Bizanțul a moștenit de la Roma și un sistem juridic evoluat și o tradiție militară, susținute de îndelungata ei istorie. În teorie, societatea bizantină funcționa sub domnia legii; judecătorii erau formați, primeau salariu și pronunțau hotărârile de rezolvare a conflictelor. Deși faimoasele legiuni romane nu au mai existat după secolul al VII-lea, forțele armate, pedestrași și cavaleriști, erau instruite potrivit manualelor militare romane.
Bizanțul se considera centrul lumii, iar Constantinopolul un înlocuitor al Romei. Deși la Constantinopol se vorbea limba greacă, era privit tot ca Imperiul Roman, iar cetățenii lui își spuneau romei. Își exercita stăpânirea asupra comunităților de vorbitori de greacă din Sicilia și sudul Italiei, rămase în urma străvechilor emigrații ale grecilor. Proteja și în același timp stimula dezvoltarea orașelor italiene medievale de coastă, așa ca Amalfi și Veneția, care trăiau de pe urma comerțului internațional. Cu timpul, aceste cetăți au întrecut Bizanțul în rolul de centre economice de sine stătătoare și au ajuns să dețină o capacitate navală și comercială superioară. Dar a rămas foarte limpede ceea ce datorau ele Bizanțului: uși din bronz comandate la Constantinopol care le împodobeau catedralele frecvent decorate cu marmură, mozaic și icoane în stil bizantin. Prosperitatea lor s-a petrecut sub aripa imperiului.
Pentru noi, astăzi, cea mai semnificativă trăsătură a Bizanțului constă poate în rolul lui istoric de protejare a Apusului creștin în Evul Mediu timpuriu. Până în secolul al VII-lea, Bizanțul a fost cu adevărat Imperiul Roman. Stăpânea Africa de Nord și Egiptul, grânarele pe care se bizuiau atât Roma cât și Constantinopolul, sudul Italiei, Țara Sfântă, Asia Mică mergând spre est până la Muntele Ararat, toată Grecia de astăzi și mare parte din Balcani. Apoi, triburile din Arabia inspirate de noua religie a islamului au cucerit majoritatea estului Mediteranei. Luptau în numele unei revelații care se prezenta ca succesoare a credinței evreilor și a celei creștine. Bizanțul a stat în calea expansiunii lor în Asia Mică și i-a împiedicat să treacă Dardanelele și să pătrundă în Balcani, Constantinopolul reușind să facă față unui număr impresionant de asedii.
Țelul musulmanilor de a cuceri Constantinopolul și de al transforma în capitala lor, pentru a prelua apoi întreaga lume romană, era mai mult decât legitim. Și logic. De vreme ce islamul pretindea să înlocuiască atât iudaismul, cât și creștinismul, forțele lui aveau să se instaleze în mod firesc în locul celor romane, însușindu-și structurile politice ale vechii lumi. Dacă urmărim ambițiile consemnate în Coran, întreaga Mediterană ar fi trebuit să fie reunificată sub control musulman.
Dacă Bizanțul nu le-ar fi oprit expansiunea în 678, forțele musulmane, întărite cu resursele suplimentare ale capitalei, ar fi răspândit islamul în toată regiunea Balcanilor, în Italia și în Apus în secolul al VII-lea, când fragmentarea politică reducea șansele unei apărări organizate. Împiedicând această potențială cucerire, Bizanțul a făcut posibilă existența Europei, oferindu-le forțelor creștine occidentale, împărțite în mici unități, răgazul să se consolideze.
Perioada cruciadelor a așezat Bizanțul în mijlocul eforturilor creștinătății de a recupera Locurile Sfinte de la musulmani. După secolul al XI-lea, Bizanțul și Occidentul au ajuns să se cunoască mai bine, de multe ori cu urmări foarte proaste. În ciuda succesului Cruciadei I și a întemeierii Regatului latin al Ierusalimului, Cruciada a IV-a s-a întors împotriva Constantinopolului și a urmat jaful din 1204, care a reprezentat cel de-al doilea mare moment de cotitură din istoria bizantină, imperiul nemaifiind capabil apoi să își revină la forța ori la forma lui din trecut. Deși și-au recuperat capitala, împărații bizantini au domnit peste ceea ce se redusese de fapt la un oraș-stat între 1261 și 1453, când Constantinopolul a fost în cele din urmă ocupat de turcii otomani.
Curios, însă, influența culturală bizantină s-a extins aproape în raport invers proporțional cu puterea politicală. Din 1204, când numeroase opere de artă au luat calea Europei occidentale, contribuția Bizanțului la renașterea artei și învățăturii apusene a fost remarcabilă. În secolul al XIV-lea, profesori bizantini de greacă au fost angajați de universitățile italiene, iar ei și studenții lor au început să traducă scrierile lui Platon. Operele lui Aristotel ajunseseră în Apus prin intermediul musulmanilor, dar cea mai mare parte a filozofiei platonice rămăsese necunoscută. În timpul negocierilor din Florența care în 1439 au dus la reunificarea Bisericii Apusene cu Biserica Răsăriteană, prelegerile publice despre Platon ale faimosului învățat și filozof grec Georgios GemistosPlethon l-au inspirat pe Cosimo de’ Medici să întemeieze Academia platonică. Astfel contribuția bizantină la Renașterea italiană a început mult înainte de 1453, când turcii au transformat Constantinopolul în propria lor capitală.
Ce a fost Bizanțul, cum a acționat și ce a reprezentat el, iată trei întrebări asupra cărora voi încerca să arunc lumină pe parcursul acestui volum, dintr-o perspectivă cât se poate de personală care s-a format odată cu cercetarea făcută de mine asupra Formării creștinismului și a semnificației religiei în istoria medievală timpurie. Aspectele legate de credință au fost de o importanță vitală pentru oamenii Evului Mediu, sub forme deloc familiare pentru majoritatea celor care trăiesc în Occidentul modern, în vreme ce cunoașterea laică și judecata populară față de arta medievală au avut întotdeauna nevoie să le înțeleagă. Pe lângă acele chestiuni care i-au unit și i-au dezbinat pe creștini, lumea lor religioasă a fost populată și de alte convingeri: au apărut politeiști neconvertiți, adepți ai culturilor răsăritene, discipoli ai lui Zoroastru și Mani, la fel și comunități evreiești cu existență îndelungată. Islamul a produs în toată această lume un efect profund asupra fiecărui viețuitor de pe țărmurile de est și sud ale Mediteranei, în Siria și Spania și în toate regiunile dintre ele. În Bizanțul secolului al VIII-lea, cea dintâi pornire oficială de a distruge icoane (iconoclasm) i-a împins pe oamenii de rând să apere chipurile sfinte chiar și cu prețul viții lor. În timp ce islamul a promovat interzicerea strictă a imaginilor sfinte, Roma și-a descoperit credința în icoane, iar teologii lui Carol cel Mare au început să se îndoiască de ea. Astfel, secolele al VIII-lea și al IX-lea au reprezentat perioada critică a dezvoltării a trei regiuni separate, dar cu multe legături între ele: Răsăritul bizantin, Sudul islamic – Egipt, Africa de Nord și Spania – și Occidentul latin care a devenit Europa. O separare care, sub forme diferite, a continuat să existe până în timpurile noastre.
O altă sursă a fascinației exercitate în Bizanțul medieval consta în aparenta devoțiune a femeilor față de icoane, ceea ce putea avea legătură cu excluderea lor din ierarhia bisericească oficială. Există întrebări și în legătură cu motivele care au animat două împărătese despre care am scris în Doamnele în purpură, care au restabilit venerarea icoanelor în 787 și 843. Când Irina și Teodora au anulat politica iconoclastă, introdusă și susținută de soții lor și de alți apropiați, au acționat, consider eu, cu toată duritatea și viclenia bărbaților. Însă, luând aceste inițiative, și-au asumat și o poziționare politică fără egal în alte societăți medievale. Așadar, cronicarii acelor vremuri care presupuneau că iubirea lor pentru icoane reprezenta o trăsătură a slăbiciunii feminine, fără îndoială nu au surprins și semnificațiile mai ample, pe care eu sunt înclinată să le asociez cu tradiția bizantină a femeii-conducător, de fapt cu ‚imperialul feminin’.
Am fost pe șantiere și am participat la săpături pe teritoriul Bizanțului de altădată, găsind astfel o altă cale de a-i descoperi pe bizantini. Pe siturile arheologice din Grecia, Cipru și de la KalenderhaneCamii, un punct de maximă importanță din inima Constantinopolului – Istanbulul modern – am avut contact nemijlocit cu cultura materială pe care s-a întemeiat civilizația lui. Explorând bisericile din Creta și Kythira, insulă din largul țărmului sudic al Greciei continentale, și înregistrând piesele de ceramică descoperite în conacul medieval de la Kouklia, în sud-vestul Ciprului, am reușit să mă apropii foarte mult de oamenii medievali de acolo. În primul meu stagiu arheologic la Paphos, tot în Cipru, am găsit rămășițele unui schelet de femeie în ruinele castelului SarantaKolonnes, cu inelele din aur și perlele pe care le purta când s-a declanșat cutremurul din 1222. La Istanbul, muncitorii care se ocupau de o infiltrație produsă iarna la moscheea Kalenderhane au descoperit o cavitate în spatele zidului din apropierea monumentalului apeduct care încă domină orașul vechi. Unul dintre meșteri a pipăit locul și a simțit teserele a ceea ce s-a dovedit a fi un mozaic creștin timpuriu în care Sfânta Fecioară Îl prezintă pe Pruncul Iisus Sfântului Simeon. Este posibil să fi fost acoperit cu un zid ca să-l apere de distrugerea iconoclastă.
La Roma, Sicilia, Moscova și, desigur, cât se poate de limpede la Constantinopol, peste tot în Turcia, Grecia și în Balcani, se poate vedea Bizanțul, cel bine păstrat. Dar nimic nu se compară cu uluirea ce te cuprinde când descoperi mozaicurile bizantine din mihrabul de la Mezquita, Marea Moschee din Cordoba, în Spania, pentru care au fost comandate în secolul al X-lea de califul Al-Hakim al II-lea.
Bizanțul continuă să trăiască și prin sentimentul pe care îl ai când asiști, de Paști, la coborârea Luminii la Sfântul Mormânt din Ierusalim, când mitropolitul apare din criptă cu o lumânare aprinsă marcând Învierea lui Hristos, de la care iau lumină toți credincioșii. Și astăzi, în Atena modernă, mulțimea care după miezul nopții coboară de pe Colina Lykavittos purtând lumina Învierii amintește pregnant de grandioasele ceremonii care de peste două milenii au însoțit evenimentul.
Din motive care se vor dezvălui pe parcursul acestui volum, multe obiecte bizantine au fost risipite peste tot în Europa, fiind păstrate în cele mai neașteptate muzee. Întâlnirea cu mătasea bizantină numită Mantia lui Alexandru în Bavaria ori cu contractul de căsătorie din secolul al X-lea dintreTeofanașiOtto al II-lea la Wolfenbüttel, sau cu fildeșurile din secolul al X-lea care acum împodobesc coperta unei cărți dezvăluie măiestria celor care le-au lucrat și de nivelul culturii în care s-au desăvârșit. În Occident, de multe secole, ele se bucură de prețuire, deși învățații și oamenii Bisericii apusene se fac vinovați pentru încurajarea multor stereotipuri înșelătoare despre semnificația termenului de ‚bizantin’.
Ajung astfel înapoi la chestiunea formei. În Londra lui Shakespeare, bezant-ul și caviar-ul erau termeni familiari: moneda de aur al cărei nume era inspirat de Bizanț și icrele consumate în mari cantități de locuitorii de acolo. În asemenea moduri indirecte, moștenirea Bizanțului se regăsește în cele mai neașteptate locuri, iar această carte încearcă să arate de ce. Am preferat, prin urmare, să nu merg pe urmele introducerilor și studiilor mai vechi, ci să selectez anumite evenimente, edificii și caracteristici individuale ale Bizanțului și să le examinez într-un cadru care respectă diviziunile de bază ale istoriei bizantine. Cel mai greu mi-a fost să renunț la o mulțime de materiale descoperite și studiate, pline de exemple convingătoare și de detalii neașteptate. Prin urmare, nu mi-a rămas decât să ofer un meze, adică un antreu. Eu încerc aici să dau un răspuns la întrebarea pusă de meșterii de la King’s College și să explic de ce ar trebui să știm cu toții mai mult despre istoria bizantină.
(Judith Herrin – MIRACOLUL BIZANȚULUI va apărea la Editura Baroque Books and Arts, în traducerea lui Mihai Moroiu)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius