O istorie minuțios argumentată a unei cetăți aflate la apogeul imperial, într-o strălucitoare epocă pe care mulți au preferat să o numească „întunecată“. Vreme de patru sute de ani, Ravenna a fost creuzetul Europei, unde s-a întâmplat ca trecutul să-și întâlnească viitorul, locul în care cultura Romei clasice a deschis calea creștinismului medieval, iar mozaicurile cetății au însuflețit o nouă ordine creștină, de la pâine și circ la bolul de supă și mântuire. (Editura)
Judith Herrin (n. 1942) este istoric britanic profesor de Studii bizantine și de Antichitate târzie la Princeton University și King’s College din Londra. A studiat istoria la Cambridge University și a obținut doctoratul la Birmingham University. A participat în calitate de arheolog la lucrările desfășurate în siturile de la Atena și Istanbul. Este autoarea unor lucrări fundamentale despre perioada bizantină și a Evului Mediu timpuriu european, punând în dezbatere rolul jucat de creștinism în acest context. Printre subiectele ei de interes se numără cel inedit al femeilor de seamă de la Bizanț – descriind rolul jucat de trei împărătese, Irina, Eufrosina și Teodora, „Doamnele în Purpură“, în apărarea cultului icoanelor în fața atacurilor iconoclaste din primul mileniu creștin. (Editura)
Orașul Ravenna devenise faimos grație marelui port Classis, plănuit cu secole mai devreme de Iulius Cezar ca bază a flotei romane din Estul Mediteranei. Este punctul din care a pornit Cezar spre Roma, în 49 î. Hr., traversând Rubiconul la câțiva kilometri spre sud, gest care a rămas faimos ca semn al anga jamentului ireversibil. Douăzeci și doi de ani mai târziu, strănepotul său Augustus a stabilit drept centre ale puterii navale romane Ravenna, pe coasta de Răsărit a Italiei, și Misenum, pe cea de Apus, sub conducerea unor prefecți pretorieni. Și-a atribuit numele unui canal care străbătea zona estică a orașului, Fossa Augusta. Portul a fost creat artificial, în interiorul unei lagune, cu fundații care susțineau stâlpi, având capacitatea de a adăposti 250 de nave. Classis s-a transformat într-un mare centru naval, plin de constructori de vase, de marinari, de vâslași și meșteri de vele, așa cum a rămas consemnat pe pietrele lor funerare. Era legat de Ravenna printr-un canal care permitea bărcilor să acosteze aproape de oraș, iar între port și oraș s-a mai dezvoltat treptat o așezare, Cezareea. Astfel, complexul de așezări reprezenta un centru urban sigur, cu acces la Marea Adriatică și comunicație maritimă cu Constantinopolul.
Ravenna era construită pe bancuri de nisip și piloni de lemn, cu poduri peste numeroasele canale din jurul și din mijlocul orașului, la fel ca la Veneția mai târziu. Dispunea de toate componentele orașului roman tipic – clădiri municipale, spații pentru divertismentul public, temple și, apoi, biserici – risipite pe terenul mlăștinos care separa afluenții Padenna și Lamisa ai Padului. Enormul aparat guvernamental, forțele armate, negustorii și învățații l-au urmat cu toții pe împărat în noua capitală. Instinctul lui Stilicon s-a dovedit corect. Ravenna a devenit un centru aproape inexpugnabil, adesea asediat, însă rareori ocupat cu forța, și s-a dezvoltat ca o capitală cu structuri relevante grandioase, cu decorațiuni în stilurile artistice impresionante ale acelor timpuri. Ravenna era un oraș a cărui importanță se întemeia pe poziția lui geografică. Era un centru de conectivitate par excellence. Forțele formidabile care divizau Mediterana și aveau să ridice o nouă așezare în jumătatea de vest a lumii romane erau activate, concentrate și în parte definite de Ravenna. Istoria ei, prin urmare, nu este simpla istorie a unui oraș, a conducătorilor lui și a stilului de viață al locuitorilor săi. Este și o relatare cu mult mai largă despre puterile de departe atrase către și prin ea, care aveau să transforme Ravenna într-un autentic creuzet al Europei.
*
GALLA PLACIDIA, PRINȚESĂ TEODOSIANĂ
Sora vitregă a lui Honorius, GallaPlacidia a avut un rol esențial în dezvoltarea Ravennei și și-a pus asupra ei o pecete imperială de neșters. Era un personaj cât se poate de neobișnuit, nu numai prin prisma vieții sale furtunoase, ci și prin înaintașii ei. Atât prin părinți, cât și prin experiența acumulată, întruchipa caracterul schimbător al Imperiului Roman, în care supremația imperială ajunsese să fie împărțită între împărați diferiți în Răsărit și Apus, care colaborau și guvernau prin înțelegere și se aflau într-o permanentă competiție în ce privește întâietatea și puterea, în vreme ce liderii militari neromani, de multe ori creștini, contestau familiile aflate la putere. GallaPlacidia s-a născut la Constantinopol, unde mama ei a murit în 394, după care tatăl ei, Teodosiu, i-a dat Serenei dispoziția să o aducă în Apus, așa cum am văzut. După moartea lui, în ianuarie 395, fratele ei vitreg Honorius a devenit nominal împărat al Apusului, iar GallaPlacidia, doica ei, Elpidia, și câțiva servitori s-au stabilit la Milano, aproape de Serena și Stilicon și de cei trei copii ai lor mai mari.
La curtea imperială de la Milano, a auzit cu siguranță povești despre bunica ei, puternica împărăteasă Iustina, care susținuse cu vigoare în oraș forma ariană a creștinismului, împotriva celei universale, dorite de episcopul Ambrozie. La fel și istoria unchiului ei, De-a lungul vieții, GallaPlacidia s-a simțit în largul ei peste tot în lumea romană, de la Constantinopol la Roma și mai departe spre vest, în Galia și în Spania, deși aceste regiuni nu se mai aflau sub controlul imperial. Însă făceau parte din noua lume a creștinismului, unită prin evlavia creștină care recunoștea, deopotrivă, dominația romană la fel ca și pe cea neromană. În cadrul acestui univers mult extins al credinței, care fusese odată strict roman, GallaPlacidia era peste tot acasă, chiar dacă avea să-și petreacă cea mai importantă parte a vieții de adult la Ravenna.
În 402, când întreaga curte s-a mutat de la Milano la Ravenna, și micul anturaj al GalleiPlacidia a fost transferat în acel loc sigur. Este posibil ca ea, care avea în jur de zece ani, să fi locuit într-unul dintre palatele din nou-proiectata capitală imperială, aproape de Honorius, ori cu Serena și Stilicon, care aveau și o casă la Roma. GallaPlacidia, e limpede, cunoștea bine cele două orașe și a asistat la transformările pasionante de la Ravenna, când se înălțau noi clădiri unde urmau să se instaleze curtea, birourile guvernamentale și trupele și când episcopul Ursus a început lucrările la noua catedrală. Probabil Serena a fost cea care a organizat educația Placidiei în maniera cuvenită pentru o prințesă din dinastia conducătoare, cu lecturi din literatura clasică în latină și greacă și studiul istoriei imperiale. Dacă discursul lui Claudian de oficiere a căsătoriei dintre Honorius și Maria, fiica cea mare a lui Stilicon și Serena, poate fi luat drept exemplu al unei asemenea educații imperiale, Serena a citit opere literare împreună cu ea, a învățat-o să coasă și să brodeze și a instruit-o să se poarte așa cum se cuvine pentru o împărăteasă.
*
GallaPlacidia nu avea cum să se aștepte să petreacă trei ani de zile în căruțele goților, mergând din loc în loc. Putem presupune că a fost bine tratată, atât ca prințesă imperială, cât și ca valoroasă piesă de schimb, însă indiferent de câtă onoare s-ar fi bucurat ostaticii romani, trebuie să fi avut o viață lipsită de confort și un viitor nesigur, atât timp cât goții se ciocneau mereu cu forțe romane. În mod normal nu și-ar fi putut imagina nici că avea să-l ia de soț pe regele goților, cu toate astea, pe 1 ianuarie 414, Placidia, acum în jur de douăzeci și unu de ani, s-a căsătorit cu Ataulf. Istoricul contemporan Olympiodoros, scriitor de limbă greacă din Răsărit, ne oferă detalii bogate, provenite de la martori oculari: „Placidia, în veșminte regale, stătea în sala decorată după maniera romană, iar alături de ea Ataulf, purtând o manta de general roman și alte straie romane.“ Printre cadourile pentru soția sa apăreau „cincizeci de tineri chipeși, îmbrăcați în haine de mătase, purtând fiecare câte două tăvi mari, una plină de aur, cealaltă de pietre prețioase – sau mai degrabă neprețuite – care proveneau din prada făcută de goți la Roma“. Mai întâi, senatorul roman și fost împărat Attalus a interpretat cântul de căsătorie cuvenit, iar apoi ceilalți prizonieri aristocrați s-au alăturat și ei celebrării căsătoriei, în stil tradițional roman.
Această nuntă cât se poate de neobișnuită dezvăluie un element extrem de simbolic, care a avut o influență esențială asupra vieții GalleiPlacidia: goții care o țineau captivă doreau să-și etaleze aplecarea față de obiceiurile romane; prințesa imperială luată prizonieră recunoștea forța goților și se folosea de ceremonie pentru a-și influența soțul. Nunta a urmat cu fidelitate procedurile romane tradiționale, în care religia nu juca niciun rol, deși atât ginerele, cât și mireasa erau creștini, deși de confesiuni diferite. Ea a generat simbolul unei noi civilizații, întemeiată pe combinarea tradițiilor militare ale goților cu cele culturale romane. Spre sfârșitul lui 414 sau la începutul lui 415, cuplul a sărbătorit nașterea primului lor copil, un băiat pe care l-au numit Teodosiu, după bunicul matern, în stilul tradițional roman. În acest fel, GallaPlacidia l-a prezentat goților, anunțând o nouă unire dintre romani și goți. Ataulf și-a exprimat intenția de a reface Imperiul Roman într-o formă gotică, în care fiul lor să domnească asupra ambelor comunități. În acest fel, se recunoștea capacitatea goților de a susține Imperiul Roman, integrându-se în administrație, ceea ce ar fi avut darul să le crească statutul și să răspândească în rândul lor utilizarea limbii latine și o educație mai largă, în stil roman. Ataulf a inclus mai multe elemente ale legislației romane în propriul său cod de legi, probabil sub influența GalleiPlacidia.
De vreme ce foarte puțini autori neromani au lăsat relatări ale invaziilor Imperiului Roman de Apus făcute de popoarele lor, evenimentele au fost aproape întotdeauna interpretate în felul în care le-au trăit scriitorii romani și creștini: în esență violente, distrugătoare și sângeroase. Drept urmare, faptul că unele grupuri de barbari doreau mai presus de orice să fie acceptați ca federați ai sistemului roman de guvernare, să lupte loial pentru împărat, a fost deseori trecut cu vederea. Căutarea lui Alaric a unui teritoriu unde poporul lui să se poată așeza, să asculte de legile imperiale și să trăiască în pace a dus și la căsătoria lui Ataulf și GallaPlacidia – un mod personal de a declara cooperarea dintre culturi diferite. Marea ambiție a mariajului lor a fost distrusă de moartea micului Teodosiu în 415, când goții au traversat Pirineii și au ajuns în Spania. A fost înmormântat într-un coșciug de argint, într-o biserică aflată undeva lângă Barcelona. La scurt timp, Ataulf a fost asasinat de unul dintre rândașii lui, probabil la instigarea lui Sigeric, care i-a urmat lui Ataulf în funcția regală și i-a umilit văduva obligând-o să străbată pe jos, în fața carului său, douăzeci de kilometri în afara orașului și înapoi. Deși a fost curând înlocuit, GallaPlacidia a rămas în continuare ostatică.
*
Mausoleul din Ravenna care poartă numele GallaPlacidia îi asigură existența infinită. Cu splendidul lui cer înstelat și decorațiuni în albastru și auriu, cu un chenar strălucit colorat, geometric, în trompe l’oeil, cu ghirlande de flori și fructe revărsându-se din coșuri, rămâne până în ziua de astăzi unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de veci construite vreodată. Cui nu i-ar plăcea să fie așezat la loc de odihnă veșnică sub puzderia de stele, porumbei, căprioare și viță-de-vie, alături de Păstorul cel Bun, de Evangheliști și de Sfântul Laurențiu? În clădirea compactă, cruciformă, cu lumina filtrată prin ferestrele din alabastru (nu originale), se disting limpede trei uriașe sarcofage – câte unul în fiecare braț al crucii. În pofida numelui ei, această capelă nu a fost plănuită ca loc de veci pentru GallaPlacidia; era parte a unei bazilici mai ample închinate Sfintei Cruci, care nu s-a păstrat. La moartea împărătesei, a fost înmormântată la Roma, în 450. Uluitoarele podoabe ale Mausoleului, așa cum este denumit acum, reprezintă o culme a realizărilor ei. Nu este vorba doar de un exemplu fără egal al artei creștine timpurii. Este un martor arhitectural al puterii imperiale așa cum și-o atribuia ea, modul ei de a cuprinde „femininul imperial“ și credința ei în importanța ultimă a vieții de apoi.
*
Cele mai frapante imagini din biserica [San Vitale] sunt cele două mari panouri care flanchează altarul. Ele îl reprezintă pe împăratul Iustinian cu toate însemnele imperiale, însoțit de străjeri și preoți, iar de cealaltă parte pe împărăteasa Teodora, și ea cu coroană și înveșmântată în mantie purpuriu-închis, împreună cu doamnele de onoare și clericii ei. Ambele figuri centrale participă la o procesiune liturgică, purtându-și darurile spre altar. Nu numai că asemenea personaje laice sunt extrem de neobișnuite, dar se și găsesc în spațiul altarului, interzis femeilor. Împăratul este însoțit de arhiepiscopul Maximian, de preoți și soldați, iar împărăteasa de doi oficiali fără barbă (poate eunuci), cel mai îndepărtat trăgând o perdea și dezvăluind o fântână. Curtenii și doamnele de la curte stau atât de înghesuiți, încât picioarele le-au fost omise cu totul, în vreme ce Teodora stă singură într-un alcov ca o cochilie, din cele frecvent folosite pentru a încadra figuri de seamă.
Pentru crearea unor asemenea portrete, mozaicarii ar fi putut să recurgă la reprezentări ale monarhilor în costumele lor oficiale de curte, așa cum apăreau în tablourile trimise de la Constantinopol pentru a anunța accesiunea unui nou domnitor. Însoțitoarele Teodorei poartă ținuta lor de curte, mătăsuri cu decorațiuni intens colorate, cu pantofi roșii și bijuterii elegante. Fragmente de mătase cu modele identice, cu rațe minuscule și alte păsări, s-au păstrat în colecțiile muzeelor, iar reprezentări asemănătoare se găsesc și în capela S. Andreas din palatul episcopal. Clericii și oficialitățile în straie albe creează un puternic contrast cu veșmintele imperiale, iar magnificele ținute ale curtencelor, menite fără îndoială să se ia la întrecere cu Biserica de Aur Hristos Mântuitorul ridicată de Teodoric, cu impresionantele ei procesiuni de martiri și de sfinți îndreptându-se dinspre cetățile Ravenna și Classis către Hristos și Maica Domnului. Detaliile extraordinare, cadrul și autoritatea acestor două portrete în mărime naturală ale împăratului și împărătesei cu anturajul lor din San Vitale, chiar și prin simplul fapt că au supraviețuit într-un asemenea loc definitoriu, au făcut să joace din acel moment un rol modelator în imaginarea puterii. Aici avem prilejul să vedem etalarea completă a ținutei oficiale imperiale și a bijuteriilor așa cum arătau ele de când Dioclețian a adoptat însemnele regale persane și mantiile purpurii. Coroanele, globurile crucifere și sceptrele care țin de acest stil ceremonial s-au păstrat până astăzi în ritualurile de curte din toată lumea și în ținuta oficială a înalților prelați, a papilor și episcopilor.
Ravenna, capitala imperială unde s-au întâlnit, cu un efect extrem de puternic, influențe care aveau să dea forma creștinismului medieval. Dar semnificația Constantinopolului în transformarea Europei occidentale nu a fost doar la nivelul unui scut extern. Cadrul imperial a exercitat o hegemonie culturală care a înlesnit o fuziune a forțelor neimperiale și a transmis spre Apus o variație a propriei sale politici de asimilare a unei culturi diferite prin intermediul regelui got Teodoric și al exarhilor. Imperiul a susținut nemijlocit în Apus, prin capitala lui de la Ravenna, idealul guvernării eficiente, consolidate prin lege. Beneficiile aduse au impus în multe rânduri respectul și o umbră de admirație pentru împărații din Răsărit chiar și în rândul celor mai periculoși inamici, în vreme ce în Italia o anume loialitate față de Constantinopol s-a menținut de-a lungul secolului al VI-lea, și mai târziu s-ar putea spune. Influența Bizanțului s-a răspândit mai ales prin intermediul Ravennei. Orașul a acționat ca un catalizator esențial pentru dezvoltarea unei societăți care în cele din urmă avea să i-o ia înainte. În această manieră, Noua Romă creștinată a reprezentat o sursă de inspirație integrată și constantă pentru puterile care au preluat Occidentul. Carol cel Mare este considerat prin tradiție, așa cum a formulat Alcuin, „părintele Europei“, ca și cum ar fi acționat de unul singur. Însă fundamentele creștinismului apusean ilustrate de el au fost așternute la Ravenna, ai cărei conducători, exarhi și episcopi, învățați, doctori, juriști, mozaicari și negustori, romani și goți, mai târziu greci și lombarzi, au creat cel dintâi oraș european. Valentinian al II-lea, care fusese obligat să fugă de la Milano în 387, când Maximus, un uzurpator, pusese mâna pe oraș. Întreaga familie imperială, inclusiv mama ei, Galla, sora cea mică a lui Valentinian, s-au retras în siguranță la Tesalonic. Acolo, împărăteasa Iustina a pus la cale căsătoria dintre părinții ei, iar Teodosiu a fost de acord să-l aducă din nou pe tron pe Valentinian al II-lea. Încă din primii ani, ca prințesă rămasă orfană, a fost acut conștientă de moștenirea sa imperială și de influența dominantă a bunicii Iustina asupra evoluției politice a imperiului. La Milano, tânăra GallaPlacidia a avut prilejul să afle mai multe despre părinții săi decât i-ar fi putut spune dădacele și servitorii de la Constantinopol.
Traducere de Mihai Moroiu
Ravenna. Capitala Imperiului de Judith Herrin este în curs de apariție, la Editura Baroque Books and Arts, în colecția Savoir-Vivre Imperial
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius