În perioada asta nenorocită am văzut și revăzut spectacole de teatru, dans, balet și operă. Evit cuvîntul online. Sînt înregistrări extraordinare, au fost filmate impecabil, nu anume pentru situația asta imposibilă, ci pentru a fi arhivate, difuzate la un moment dat contra cost, cu vînzare de bilete. Nimic nu poate să fie pe gratis. Uneori, mai ales în ultima vreme, au fost live streaming-uri. Aceasta fiind, pînă acum, cea mai puternică metodă de promovare. În special la National Theatre de la Londra, la Covent Garden, la Scala din Milano. Și nu numai. Formula asta am încercat din răsputeri să o aduc și la noi, în Festivalul Național de Teatru, pentru că acolo a depins de mine. Teribil de greu au înțeles directori de teatre din România că sînt echipe specializate care fac asta, că peste tot în lume este cea mai tare formă de promovare și nicidecum de omorîre a unui spectacol, cum mi s-a răspuns. Live streaming, de pildă, nu este înregistrarea aceea, clasică, de care știu oamenii de teatru, cu imprimarea pentru televiziune, cu cerut de onorarii. În fine. De cîte ori nu mi-am zis „e viceversa“. Dar la ce bun. Cu greu, datorită tenacității și a oamenilor din jurul meu, am izbutit ceva, ceva, de cîteva ori. Cel mai important a fost evenimentul pe care l-am creat la închiderea unei ediții a Festivalului Național de Teatru, la Craiova, cu live streaming „Rinocerii“. S-a difuzat la cinematograful din Mall Băneasa. Acolo erau Marie-France Ionesco și Lucian Pintilie. Nu pot să uit cît de promt a reacționat Bob Willson la această idee, cît de cooperant a fost. O echipă cu mulți profesioniști a stat zi și noapte la Craiova, a învățat montarea pe dinafară, s-au stabilit decupajele cu regizorul, cu asistenții lui, cu actorii, cu regizorii tehnici. S-a muncit exact ca afară. Și așa a și ieșit totul. Spre marea bucurie a mea și a tuturor.
Pe cele mai multe dintre spectacolele puse în circuit acum le știu. Le-am simțit în sala de spectacol, m-am umplut de o emoție imensă, pe care să o duc mult în mine, prin mine. Niciodată, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că voi trăi acest dezastru. Această îngenunchere a culturii. Nici în războaie nu s-a întîmplat să fie închise complet teatrele, sălile de concert. Sînt traumatizată și atît de neputincioasă. Atît de uluită și de revoltată. M-am gîndit, însă, de la un moment dat încoace, că nu voi trăi prea mult pentru că am trecut prin foarte multe încercări, de toate felurile, de viață, de moarte, profesionale, umane, că am primit atît de mult și de multe, că am trecut prin o mie și una de povești, de provocări, de minuni, de prăpăstii, că am primit atît cît un om de o sută și ceva de ani. Nu regret nimic, adică. Nici ritmul nebun în care mi-am trăit toată viața. Probabil că fără tot ce am în minte și în suflet acum mi-ar fost imposibil să trăiesc. Uneori simt că m-am dus departe… și în fiecare zi, în fiecare noapte scot cutiuțe fermecate. Cu oameni, cu povești, cu spectacole, mii și mii…
Luni seara, la începutul Săptămînii Patimilor, am fost la Teatrul Metropolis. Am revăzut Marea iubire a lui Sebastian. În sală, operatorii, camerele nenumărate, Lia Bugnar, eu. În cabina de lumini, regizoarea Diana Mihailopol. La ora 20 fix a început live streaming-ul. Îmi este aproape imposibil să spun ce am avut în tot corpul, toată ziua și pînă s-a stins sala. Ce agitație, ce neliniște. Sînt la teatru. Lucru pe care îl fac de treizeci și unu de ani. Seară de seară în ultimii douăzeci și cinci. Cît de straniu este totul și cît de aiurea trăim. În risipă. Risipă de sine. Mi-am proptit privirea în veioza de pe scenă. Cu lumina pe care Luna o aduce la vreme de noapte și de teatru.
Am revăzut acest spectacol. Să zicem lectură. Asta a fost convenția în care a fost construit. Și un fel de teatru în teatru. Anii treizeci. Duri. Complicați. Garda de fier. Valul puternic antisemit. Sebastian duce. Îndură. Nu renunța la întîlnirile cu Camil Petrescu, Mircea Eliade și soția lui, cu Marietta Sadova se duce la Noica, la Sinaia, ascultă la radio concerte minunate, merge cu aceeași frecvență la Ateneu, îl vede pe Casals cîntînd cu Enescu, îl adoră, pînă la sfîrșitul acestuia, pe Nae Ionescu. Din 1935 se îndrăgostește de frivola și capricioasa, deseori vulgara actriță Leni Caler. În 1936, din dragostea asta sfîșietoare, Mihail Sebastian debuteazăa ca dramaturg. Jocul de-a vacanța, Corina sînt scrise pentru Leni Caler. Existau creiere. Și patimi. Și o elită. Fantastică. Veneau unii la alții, mergeau la cîrciumi și vorbeau despre toate astea. Polemizau, se supărau, se bucurau, reveneau, bîrfeau, iubeau, trădau. Trăiau împreună. Efervescent. Comunitățile existau și erau, încă, bine definite. Pulsul unei vieți reale, cu toate ritmurile firești, cu patimi și secrete, cu suișuri și coborîșuri, cu porcării, cu devieri de tot felul umpleau zilele și nopțile unei societăți culturale. Chiar și în momentele cele mai grele.
Mă miram la premiera acestui spectacol, acum treisprezece ani, de faptul că un om tînăr cum era regizoarea Diana Maria Mihailopol a fost preocupată de un univers îndepărtat, pierdut în umbra timpului, de iubiri frivole. Mihail Sebastian. Un spirit elevat și rafinat care asculta enorm de multă muzică, care avea forța detaliului în observație și în analiză, rănit în prietenii, sîngerînd din pricina evreității, dezamăgit de unele dintre figurile proeminente ale timpului, Mihail Seabastian a și iubit. Habar nu am dacă Leni Caler a fost „marea iubire“ a lui. Ce știm sigur din însemnările și comentariile din Jurnal-ul său este că, ani de zile, în puseuri mai mult sau mai puțin ușor de controlat, Sebastian a trăit dependent de recțiile și de prezența lui Leni Caler. Chiar dacă nu la fel de intens mereu, acest bărbat a gravitat în jurul cochetăriei acestei femei, și-a făcut strategii în a și-o apropia sau, dimpotrivă, în a o pedepsi. Despre actrița de la Teatrul Național Leni Caler se știa că este soția dramaturgului Scarlat Froda, că este capricioasă și în topul seducțiilor, că a avut ne-numărate aventuri, îngăduite de soț cînd aduceau profit, tolerate, cînd nu. Leni Caler sucea mințile bărbaților, de toate vîrstele și de toate gusturile, cu un arsenal de gesturi mici, simple, cu o perversă complicitate pe care i-o oferea statutul marital, cu șirul de legende și de aventuri, reale sau închipuite, care îi creșteau faima și animau poftele. Au iubit-o, printre alții, Camil Petrescu, Sică Alexandrescu, Mihail Sebastian. Diferit. Unul a scris despre ea, vezi Patul lui Procust, altul pentru ea, Corina din Jocul de-a vacanța, celălalt, a montat cu ea piesa lui Sebastian, în 1938, la Teatrul „Comoedia“: deschiderea stagiunii de iarnă: Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian. Cu Leni Caler, George Vraca, Mișu Fotino și V.Maximilian“, notează autorul piesei în „Jurnal“.
În spectacolul Dianei Mihailopol – bazat pe corespondența celor doi și pe referirile din „Jurnal“ – Leni Caler și Mihail Sebastian sînt puși, împreună, pe scenă, ca două personaje ale unei ficțiuni alimentate, cîndva, de viața însăși. Este un vis. O reverie în care Leni Caler pare că dorește împăcarea cu sine. O poveste-confesiune în care ea translează episodul relației cu Sebastian, în prezentul bătrîneții sale. Dialogul dincolo de timp încearcă să estompeze superficialitatea ei de odinioară. Precum și perspectiva asupra pasiunilor, iubirilor, trădărilor. Este o ficțiune, totuși. Liniștea ei de acum și tumultul lui Sebastian de atunci. Discret dialogul lor. Intensă emoția. Îi revăd acum, după o vreme. Totul este mult mai intens, mai dramatic, mai tensionat. Mai masculin. Mai feminin. Mai fragil. Mai deșirant. Mai expresiv. Mai deslușit. Mai asumat. Mai puțin inocent și, de aceea, cu mult mai dureros. O poveste de viață, o relație, o iubire nu se știe cît de reciprocă, nu-i așa, care naște o piesă și debutul lui ca dramaturg. Sebastian scrie Jocul de-a vacanța pentru Leni Caler. Acolo așază ce nu poate să rostească liber și direct. Jurnalul de creație îl dublează pe cel intim. Teatru-n teatru. Dialogul celor doi protagoniști este, de cîteva ori, secondat de fragmente din piesa cu pricina, interpretate de Istvan Teglas și Ioana Mărcoiu. Viață și teatru. Sensibilitate, fragilitate, abilitate.
Teatru și viață. Ies năucă într-un oraș aproape pustiu. Este secolul 21. Și pandemia continuă. Ca și sfîșierea sufletului meu.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius