Depășite de timp, uitate pe vârf de deal, orașele fără vârstă ale Italiei recurg la un concept hotelier revoluționar pentru a supraviețui.
Text: Miriam Murphy
Mă trezesc pe un pat înalt și moale, cu perne și așternuturi vechi. Printr-o fereastră cu zăbrele se strecoară raze de lumină, aurind tavanul înalt și pereții curbați, neuniformi. Pe o masă veche din lemn, acoperită cu o față de masă albă, sunt fructe proaspete și o sticlă cu vin. Într-o încăpere alăturată, lumânările pâlpâie lângă o cadă ovală așezată pe o podea aspră din piatră – într-un spațiu care arată exact ca o peșteră.
Dezorientată pentru o clipă, îmi dau repede seama că mă aflu în hotelul din vechiul oraș Matera, la care mă cazasem noaptea trecută, pe întuneric. Orașul, situat la est de Napoli, în regiunea Basilicata din sudul Italiei, este un talmeș-balmeș de case mici cioplite într-un tuf bejuliu. Locuințele, așezate în straturi unele peste altele ca niște bolovani (sassi) și alcătuite din peșteri naturale, sunt presărate pe coastele unui deal abrupt. Când le-am văzut seara precedentă, dădeau impresia de dezordine, dar și de armonie, de individualitate și unitate. Apoi am ajuns la o poartă de la poalele acestei mici citadele neobișnuite: intrarea în Sextantio Le Grotte della Civita, hotelul unicat care a transformat locuințele din peșteri într-unele din cele mai neobișnuite locurile de cazare din Europa – și cartierul meu general pentru câteva zile.
Auzisem de aceste locuințe troglodite din misteriosul ținut denumit „Sassi” (datorită formațiunilor sale de roci) de când m-am mutat la Roma, acum peste treizeci de ani. Locuitorii preistorici au creat aceste cocioabe îngropate – considerate printre primele locuințe din Italia – din roca vulcanică moale care alcătuiește atâtea dintre orașele de deal din sudul țării. Locuite timp de mii de ani, peșterile se întrețineau ușor, erau răcoroase vara și puteau adăposti animalele iarna, fiind astfel convenabile ca adăpost de bază. Ele au devenit însă un scandal național după ce scriitorul Carlo Levi – pe care fasciștii l-au exilat în anii ’30 în acest ținut izolat – s-a plâns de condițiile de locuit neigienice, în usturătorul său articol din 1945, Hristos s-a oprit la Eboli. „Hristos nu a ajuns până aici, nu a ajuns nici timpul, nici sufletul, nici speranța…”, scria Levi. Pentru a trece peste umilință, guvernul italian a început să evacueze peșterile în anii ’50, mutând aproape 20.000 de oameni în locuințele sociale din sectorul mai nou al Materei.
Fagurele de odăi părăsite a rămas gol (cu excepția intrușilor ocazionali) până în anii ’80, când a început să se instaleze o nouă viziune pentru acest peisaj urban extraordinar și pentru alte orașe în situații la fel de proaste. Ea a fost urmată de apariția mișcării albergo diffuso (hotel dispersat), care oferea cazare în locuri autentice din sate, dând un nou suflu de viață și uneori chiar resuscitând vechile așezări.
„Albergo diffuso este un model italian de dezvoltare născut pentru a salva casele nelocuite din tot mai numeroasele mici sate italiene (borghi) lăsate goale de oamenii plecați la oraș”, a spus vizionarul din spatele conceptului, Giancarlo Dall’Ara, când am stat de vorbă, înainte de vizita mea la Matera. Este o situație existentă în sute de sate abandonate din toată Italia.
Inovația lui Dall’Ara: refacerea satelor într-un fel de casă de oaspeți itinerantă, cu o administrație centrală, care oferă servicii hoteliere precum curățenie, restaurant și portar. Vizitatorii devin o parte a comunității – uneori comunitatea însăși.
„Pentru cei cărora nu prea le place să stea în hoteluri, e o alternativă ideală”, a observat el. Un alt lucru esențial: să se rețină cât mai multe note locale autentice pentru a reda cât mai bine spiritul locului.
Greu să găsești ceva mai autentic decât hotelul Grotte della Civita (Peșterile orașului). În timp ce îmi cercetez camera în soarele dimineții, devine limpede că aici s-a făcut mai mult conservare decât restaurare. Pânzeturile albe din trusouri vechi au fost refolosite ca așternuturi de pat și fețe de masă; lăzi de cereale vechi de secole au devenit măsuțe. Scaunul este unul care se folosea la muls; chiuveta din baie – o troacă de animale. Vechile scânduri de spălat rufe servesc drept savoniere, iar un banc de tâmplar drept măsuță de toaletă. Un coș folosit cândva pentru cărbune conține acum accesorii pentru baie, inclusiv niște foste carafe de lichior umplute cu șampon și săpun lichid și un mănunchi de lumânări. Oalele mari de cupru în care se încălzea laptele pe vatră acum servesc drept coșuri de gunoi sau containere pentru alte lumânări.
„Am căutat în târgurile de vechituri și la negustorii de antichități piese originale folosite de muncitori și țărani”, îmi spune co-proprietara Margareta Berg, o blondă cu înfățișare tinerească, atunci când ne întâlnim dimineața la cappuccino. Și geamurile celor câteva ferestre și uși, vălurite ca și cum ar fi vechi? „Nu a fost ușor să găsim pe cineva care cunoștea vechile tehnici de suflare a sticlei”, recunoaște ea.
Berg îmi spune că renovările au ținut să păstreze forma grotelor și absența decorațiunilor. Simplitatea sculpturală a zidurilor de piatră oferă un dramatism vizual, sporit doar de luminile încastrate și de grupurile de lumânări care creează o strălucire aproape ca de biserică. Pe jos, unde era în general pământ, au fost puse lespezi vechi sau pietre din defileul Râului Murgia, din apropiere. Unde era deja pardosit, s-au păstrat dalele neregulate – ridicate scurt timp pentru instalarea încălzirii prin podea, aerului condiționat și canalizării și reașezate piatră cu piatră. Un singur detaliu original a fost modificat: aerul stătut de peșteră, pe care Berg l-a remediat cu un parfum creat de ea din uleiuri de mirt, rozmarin și cimbrișor, găsite din belșug în defileul din apropiere.
O întreb pe Berg, care a copilărit în Germania, cum a ajuns în Matera. „L-am descoperit în anii ’80, când eram studentă la arte, și m-am îndrăgostit de peșteri.” Își petrecea după-amiezile pictând casele vechi pe pânză. „Locurile acestea părăsite au ceva magic. Evocă prietenii, familiile și îndrăgostiții ale căror vieți s-au desfășurat în ele de-a lungul secolelor.” Captivată de aceste realități – și de potențialul lor – a citit despre Daniele Kihlgren, un tânăr întreprinzător jumătate suedez, jumătate italian, care a transformat satul medieval abandonat Santo Stefano di Sessanio, situat în regiunea Abruzzo, într-un hotel care a atras atenția lumii și a reînviat economia locală.
L-a căutat ca să-i spună de visul ei de a face la fel în Sassi, iar Kihlgren a venit la Matera pentru a cerceta locul. Când a văzut peșterile acoperite de alge, a acceptat provocarea, povestește Berg. „Am conceput niște servicii hoteliere de lux, total diferite de ideea general acceptată de a decora elegant”, adaugă ea. A fost nevoie de patru ani de eforturi zilnice pentru a transforma peșterile în hotel, iar Berg, care ținea foarte mult la autenticitate (în prezent lucrează la proiecte similare în toată lumea), a insistat să nu fie introdus niciun material străin foștilor locatari ai peșterilor. „Am încercat să rețin întreaga experiență a locului și durerea pe care am simțit-o când am găsit grotele. Locul acesta nu are nimic hotelier”, observă ea.
Ieșind din apartamentul meu ca să explorez Matera, trec pe lângă o familie de francezi cu trei fete, care aranjau un picnic pe o masă de pe o terasă cioplită în tuf. Brânzeturi, fructe, prăjiturele și o sticlă de Aglianico del Vulture, unul dintre cele mai apreciate vinuri din Basilicata, stau pe fața de masă țesută de mână, salvată din lada de zestre a vreunei mirese de demult. Fetele, încântate de această aventură într-un ținut al peșterilor, îmi fac cu mâna când trec pe lângă ele. „Bon appétit”, le răspund, însă mă pomenesc întrebându-mă ce vise s-or mai fi aflat în lada aceea – și ce ar zice mireasa despre apartamentul de lux creat în acea locuință modestă.
Mă opresc să privesc orașul și nu văd străzi, doar scări care se încrucișează sau sar de la un nivel la altul. Traseul alandala mă poartă pe cărări abrupte și pe scări străvechi, pe lângă ferestre cu perdele din dantelă și uși prin care adie aburul de sos de roșii. După ce dau de câteva fundături și trebuie să fac cale-ntoarsă, renunț la vechile poteci și o iau de-a lungul râpei din fața apartamentului meu. Aici mă năpădește un miros de plante sălbatice. Opresc o signora localnică ce pare amabilă ca să o întreb a ce miroase. „Fiori de campo – flori de câmp”, răspunde ea. „Deve ritornare in primavera – trebuie să reveniți primăvara”, adaugă, explicându-mi că atunci râpa înflorește într-o abundență de culori.
Matera mă impresionează profund cu secolele sale de civilizație strânse într-o singură așezare mică. Trec pe lângă biserici – una romanică, alta barocă – în timp ce urc spre catedrala sa medievală, a cărei clopotniță elegantă domină orizontul. Dornică să aflu mai multe despre aceste monumente și despre altele, găsesc un ghid local, Raffaele Stifano, care sugerează un tur pietonal în Matera nouă și veche. Pe cartea de vizită, sub „ghid turistic autorizat”, a adăugat „locuri de filmare”, amintindu-mi că Matera a fost decor pentru un film clasic din 1964, Evanghelia după Matei, a regizorului Pier Paolo Pasolini. După patruzeci de ani, mare parte din lumea modernă a văzut pentru prima oară acest oraș neobișnuit într-un alt film: Patimile lui Hristos, din 2004, de Mel Gibson. Ambele filme au avut scene turnate în parte din cele peste 150 de biserici cioplite în piatră de aici.
Simțindu-mi curiozitatea cu privire la viața cotidiană din Sassi, Stifano mă îndrumă spre casa rupestră Vico Solitario, o locuință tipică de secol XX, reconstruită cu tot cu mobilier, ornamente, ustensile casnice (inclusiv un război de țesut) și un catâr din plastic, în mărime naturală, în încăperea destinată animalelor. Observ o ladă de cereale similară celor pe care Margareta Berg le-a transformat în mese, o savonieră asemănătoare cu cea din camera mea și o oglindă ștearsă exact ca aceea din baia mea. „E real, e exact așa cum era”, spune Stifano.
Stifano s-a născut în Sassi și aici și-a petrecut primii șapte ani, până în 1963, când familiei lui i s-a alocat o locuință socială. „Guvernul a avut nevoie de douăzeci de ani ca să construiască suficiente locuințe sociale pentru toți locatarii peșterilor”, îmi spune el. Îl întreb dacă majoritatea s-au bucurat să își părăsească casele. „Au fost extrem de bucuroși!” mă asigură el. „Au vrut la Formica.”
El s-a întors în 1977 în peșterile goale, astupate cu ziduri, ca să locuiască ilegal acolo împreună cu prietenii săi hippioți. Nu își închipuiau că peste 16 ani locul avea să fie declarat sit al Patrimoniului Mondial – o recunoaștere din partea comunității internaționale care a determinat guvernul local să stimuleze finanțările pentru restaurări. Însă nu s-au ivit prea mulți antreprenori, deoarece peșterile puteau fi doar închiriate, nu cumpărate – ceea ce s-a dovedit un avantaj pentru locatarii ilegali precum Stifano, care încercaseră să salveze locuințele din peșteri cu resurse puține. Acum squatterii erau considerați o valoare.
„Am fost conectați la rețeaua de electricitate și de canalizare și am primit statut legal de locatari”, spune el. Încet, au apărut și alte proiecte în zonă, inclusiv restaurantele de lux – Baccanti, Le Bubbole – care ofereau versiuni mai ușoare ale specialităților locale rustice. Sassi a devenit șic: arhitecți, artiști, străini și cineaști închiriau peșteri de la guvern pentru a le renova ca locuințe. „S-a produs o gentrificare a locului, iar Matera a renăscut”, spune Stifano.
În seara aceea iau masa pe terasa Le Botteghe, o trattoria specializată în cucina povera („bucătăria săracului”) regională. Mestecând bob prăjit și sorbind dintr-un pahar cu vin din regiune, urmăresc un festival rural care se dezlănțuie în stradă. Localnicii și vizitatorii din orașele învecinate stau la coadă pentru a primi pe gratis vin și crapiata, un amestec savuros de fasole, linte, năut și cartofi, preparat după ce se termină semănatul și recoltarea. Mai târziu, când mă întorc în camera mea, vechiul oraș Matera stă incandescent în noapte, cu bisericile cioplite în piatră transformate de luminile aranjate teatral.
Transformarea – transformare atentă, la inițiativa locală – caracterizează cele 53 de proprietăți ale Asociației Alberghi Diffusi. Matera rămâne un exemplu cunoscut, dar „modelul pentru conceptul albergo diffuso a fost Due Campanili Relais, din regiunea Marche, din centrul Italiei”, mi-a spus Dall’Ara, care a înființat grupul. Captivată acum de acest concept, îmi rezerv o cameră la Due Campanili și iau un tren spre nord.
Marche, situată între Umbria și Marea Adriatică, are de toate – artă, arhitectură, podgorii, munți, stațiuni litorale, tradiții culinare și muzicale – și totuși, deocamdată este relativ nedescoperită de turiști. Autocarele trec rar, poate doar în cetatea fortificată de la Urbino, sit din Patrimoniul Mondial, cu al său Palazzo Ducale doldora de artă (Rafael, Tițian).
O mașină de la hotelul Due Campanili mă ia de la gara din Fano și pătrundem în interiorul țării prin podgorii și peste dealuri în diferite nuanțe de verde, până la cătunul Montemaggiore al Metauro. Acest pâlc liniștit de case din piatră ce datează dinaintea secolului al XVI-lea, când era un important producător regional de lână, e cocoțat în vârful unui mic deal ce domină valea acoperită de pajiști a Râului Metauro.
Când revoluția industrială a început să transforme Europa, Montemaggiore al Metauro – ca atâtea orașe de deal din Italia rurală – a fost ocolit. Locuitorii au plecat încetul cu încetul în căutarea unei vieți mai bune, proces accelerat de al Doilea Război Mondial. În anii ’50, cătunul înconjurat de zid – cu cele două clopotnițe (campanili) care au dat numele hotelului – a fost practic abandonat.
În anii ’80 intră în scenă Irene Mangiarotti și fratele ei arhitect, Gianfranco, specializat în refacerea imaginii hotelurilor vechi (Hotelul Art din Roma, Grand Hotel Monte Tauro din Sicilia). Când un prieten le-a oferit 35 de clădiri cu care să se joace, aceștia și-au suflecat mânecile și au propus ca grupul să fie transformat într-un hotel „orizontal”. Mobilierul urma să fie alcătuit din piese de epocă de la mijlocul secolului al XIX-lea până la anii ’40, ultimul deceniu în care orașul a fost locuit. Gianfranco, care are în jur de 45 de ani și poartă ochelari cu rame negre, îmi spune despre vânătoarea de piese originale: „Am găsit mare parte din ele în zonă. Problema era să găsim suficiente pentru atâtea locuințe. Am căutat la târgurile și piețele de antichități până când am făcut rost de obiecte autentice.”
Sunt condusă la apartamentul meu de două camere, care, spre bucuria mea, se deschide în două părți spre Valea Metauro. Mă odihnesc puțin și ies din nou, ca să mă familiarizez cu ceea ce astăzi va fi satul meu. Hoinăresc pe cele vreo 15 alei pietruite, dintre care doar cinci au denumiri. Ciripitul păsărilor și sunetul clopotelor umplu aerul. Două femei care joacă cărți pe o masă de piatră mă salută cordial din cap când trec pe lângă ele. Alți vecini și-au așezat scaunele de bucătărie în fața ușii ca să se bucure, încă o zi, de priveliști. Când mă apropii, îmi urează buon giorno.
„O zi bună e ceva firesc aici, în satul vostru odihnitor”, le răspund în italiană și le surprind zâmbetele mândre. Fiecare alee mă duce în cele din urmă la o panoramă a văii. Nu îmi ia mult timp să mă îndrăgostesc.
În dimineața următoare, dorind să văd mai mult din hotel, însoțesc un angajat care face rondul la cele opt clădiri recondiționate – inclusiv un centru balnear – care îl alcătuiesc. Oferta de cazare variază între o cameră și un apartament de șase persoane, cu grădină. Decorul de epocă, fidel în cele mai mici amănunte, îți dă sentimentul că trăiești într-un loc și timp care sunt mai puțin complicate.
Această senzație de tihnă îi atrage pe descendenții sătenilor care au părăsit Montemaggiore al Metauro; ei se întorc aici pentru vacanțele de vară sau chiar când ies la pensie. La restaurantul hotelului, în timp ce bem prosecco și gustăm formaggio di fossa – o brânză locală ce se maturează un an în pământ, de unde preia arome de lemn, mușchi și trufe – Giancarlo Bruschini, organizator de activități culturale în zonă, îmi spune: „Observăm o reală creștere a numărului celor care fug de oraș spre un loc mai locuibil”. Restaurantul, un local destul de nou specializat în preparate tradiționale, îi atrage pe clienți, la fel ca serile de observații astronomice, atelierele de teatru și alte activități. Printre celelalte atracții se numără Valea Metauro și rețeaua sa de muzee care prezintă meșteșuguri și obiceiuri regionale pe cale de dispariție. Merg la muzeul olăritului și în curând mă trezesc punând o oală pe roată; la un muzeu al țesutului trec o suveică prin urzeala unui vechi război; îi privesc pe pietrarii locali demonstrându-și meșteșugul la muzeul cioplitului în piatră. Și pipăi o mulțime de frânghii și cărămizi lucrate manual într-un mic muzeu dedicat fabricării frânghiilor și cărămizilor.
Apoi îmi aduc aminte de un comentariu al lui Dall’Ara. „Mă gândesc la un albergo diffuso ca la un roman care spune povestea unei civilizații. Oaspeții sunt introduși în poveste pentru un timp, ca să poată înțelege mai bine modul de viață.” Mă gândesc la peștera mea din Matera, decorată cu gust, apoi la locuința sătească tradițională din regiunea Marche, și înțeleg exact ce vrea să spună.
În ultima noapte la Due Campanili, așezându-mă în vechiul pat Marchigiana, meditez la ce scria D.H. Lawrence: „Pentru noi, a pătrunde în Italia e un act fascinant de auto-descoperire – înapoi, înapoi pe vechile cărări ale timpului. Corzi stranii și minunate se trezesc în noi și vibrează iar, după multe sute de ani de uitare totală.”
Am ajuns și eu acolo, pe vechile cărări ale timpului, tranquilla.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius