De-a lungul timpului, omenirii i-au fost „servite” fel de fel de ideologii, de păreri, sugestii, sfaturi..., iar mai nou, o gamă impresionantă de produse, servicii..., frumos ambalate și garantate, care să pară cât mai „revoluționare” și de folos tuturor.
În fond, vorbim despre o modalitate eficientă de a schimba mintea și comportamentul lumii, de a-i convinge pe oameni că alegerile le aparțin.
Asistăm la o adevărată „desfășurare de forțe”, în joc fiind sume mari de bani: campanii publicitare, reacții „pro” din partea unor „specialiști”, dar și „contra”, aparținând altor „specialiști”, menite să dea oamenilor impresia că au de parte lor „somități” din diverse domenii, de la cel medical până la cel politic.
Ca de fiecare dată ni se spune aceeași arhicunoscută poveste: ce mari „avantaje” vom avea dacă facem ceea ce ne sfătuiesc „experții”, adică ce să cumpărăm, ce să mâncăm și să bem, cu ce să ne îmbrăcăm, cum să dormim, ce medicamente să luăm, cum să fim fericiți..., cum să ne găsim „jumătatea”, de parcă Dumnezeu ne-a creat „jumătăți”, lăsându-ne să căutăm disperați în lume „partea care ne lipsește”.
În termeni lumești, această „lucrare”, a unor „băieți deștepți”, se numește „manipulare”.
La nivelul vieții duhovnicești, strategia manipulării se regăsește în ceea ce Biserica a numit dintotdeauna „război duhovnicesc”.
Sfinții Părinți ne-au împărtășit învățătura despre etapele acestui război purtat pe „câmpul de luptă” al minții, război pe care vrăjmașii noștri nevăzuți îl duc de mult timp, prin multe ispite, ca să ne amăgească și să ne îndepărteze de Dumnezeu, de viața adevărată și de mântuire.
1. Prima etapă este „momeala”.
Sfântul Marcu Ascetul spune că așa cum „pescarul aruncă fel de fel de momeli plăcute, dar mortale, peștilor, tot astfel procedează diavolii, aruncând momeli de gând la fel de înșelătoare și periculoase oamenilor”.
Din păcate, din cauza neștiinței duhovnicești, credem că inteligența noastră, cărțile citite, mersul la biserică, postul, faptele bune..., ne vor păzi automat de astfel de ispite subtile.
Noi nu avem smerenia lui Hristos, nici rugăciunea minții în inimă, nici darul deosebirii duhurilor..., ce să mai vorbim despre patimile care „colcăie” înlăuntru, și despre care nici măcar nu avem habar că ne stăpânesc ca pe niște robi.
De aceea, doar pocăința din inimă, recunoașterea sinceră a păcatelor, a neputințelor, a neștiinței noastre și a lipsei de virtuți, pot să ne scape de rătăcire, prin puterea lucrătoare a harului Sfântului Duh, care ne luminează mințile și ne călăuzește în viață.
Nimeni nu poate birui în acest „război nevăzut” dacă nu are mintea „atentă prin trezvie, prin împotrivire și chemarea Domnului Iisus”, pentru ca în felul acesta să pună „pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei” (Sfântul Isihie Sinaitul).
Asta înseamnă să fii într-o stare de mare trezvie a minții, încât să respingi gândul încă de la apariția lui, „precum un pește care când a văzut momeala nici măcar nu caută spre ea, ci se îndepărtează”.
Noi, ca nivel duhovnicesc, nu suntem capabili să facem alegeri corecte nici măcar în privința unor fapte obișnuite.
Atunci, ce să mai vorbim despre deciziile importante din viața noastră ori despre momentul când un gând ispititor vine „prin surpindere și cu o repeziciune mai mare decât cea a gândurilor omenești”, când ar trebui să ne aflăm într-o așa de „înaltă stare de rugăciune și trezvie” încât nici măcar să nu ne întrebăm ce e cu acel gând, ci să-l respingem „fără a avea vreo curiozitate legată de el” (Sfântul Marcu Ascetul).
Și totuși, încă departe fiind de cunoașterea duhovnicească, cufundați în uitarea de Dumnezeu, de care ne amintim doar la nevoie, robiți de patima mândriei și a slavei deșarte, îndrăznim mereu să ne dăm cu părerea despre toți și despre toate, să dăm sfaturi, să mustrăm, să etichetăm pe alții, și chiar să luăm decizii în numele altora...
2. A doua etapă este „convorbirea cu gândul”.
Dacă nu am respins gândul atunci când ne-a momit, atunci suntem ca și peștele care văzând momeala n-a fugit imediat, ci a început să se învârtă în jurul ei.
La fel se întâmplă și cu omul, atunci când curiozitatea îl împinge să ia aminte la gândul semănat cu viclenie de vrăjmaș.
Părintele Nicolae Steinhardt ne avertizează în acest sens: „Cu dracu nu se stă de vorbă!”, deoarece este un mare risc să intri în dialog „cu vicleanul, cu cel învechit în rele, cu cel foarte experimentat în a ispiti prin gânduri”.
Dracul e un „pescar bătrân”, iscusit în a prinde mai ales „peștișorii neștiutori”.
Acest lucru este valabil și în cazul oamenilor cu apucături rele: să nu intrăm în vorbă cu oricine, pentru că de cele mai multe ori aparențele înșală.
Când asculți ce zice gândul ispititor, el începe să capete chip și formă prin imaginația noastră. Dacă am avea o oarecare stare de trezvie și de rugăciune, atunci am simți neliniștea adusă de acel gând, chiar dacă el pare a fi bun sau inofensiv.
Dacă nu avem acest nivel de trezvie, acea prezență de spirit care să ne avertizeze că ceva nu e în regulă, atunci măcar teoretic, adică din cele citite ori auzite, să ne amintim că nu este bine ce facem și să ne oprim.
Vedem atâtea drame a căror victime sunt copii și tineri nevinovați, care s-au lăsat amăgiți de cuvintele mincinoase ale unor oameni vicleni. Aici nu mai e vorba despre încrederea în oameni, ci despre educație și înțelepciune.
Dacă convorbirea continuă, atunci pasul următor va fi ori aprobarea vorbelor pe care gândul ispititor ni le șoptește, ori dezaprobarea lor.
Dacă oprim acum dialogul, ca urmare a dezacordului nostru, nu am păcătuit la nivel de gând, dar trebuie știut că mintea deja s-a împrăștiat, a pierdut rugăciunea și s-a „murdărit”, de aceea acest „derapaj” trebuie mărturisit la spovedanie, pentru o mai bună curățire a minții și pentru a deveni mai conștienți de ispitele vrăjmașilor văzuți și nevăzuți.
3. A treia etapă este „consimțirea”, adică învoirea conștientă cu gândul pe care nu l-am respins și pe care îl percepem acum ca „seducător”.
Este cazul peștelui, care deși nu a înghițit toată momeala, a gustat în mod fatal din ea, sau a omului care a deschis ușa și a decis să primească în casă un străin, pentru că i se părea „atrăgător” și „interesant”.
În acest moment bătălia e pierdută, chipul gândului a reușit să ne seducă și ne „îndulcim” deja cu el, adică „flirtăm” cu gândul care ne face ochi dulci, iar noi ne complăcem în această stare.
Rațiunea se întunecă, iar ceea ce domină acum mintea omului este dorința de a împlini cu fapta gândul care arde pe dinlăuntru, indiferent că e vorba despre o persoană sau despre lucruri, bani, alimente, băutură, țigări, distracții, funcții importante, putere...
4. Etapa a patra este „făptuirea”.
Peștele a înghițit momeala și este prins în undiță. Acum îi e mult mai greu ca să scape, singura alternativă, dacă vrea să-și recapete libertatea, este să se smulgă din cârlig, chiar dacă va fi foarte dureros.
E păcatul cu fapta, care urmează după ce i-am deschis gândului „ușa”, am stat de vorbă cu el, ne-a sedus, l-am primit în suflet și în casă, și acum păcătuim, ca niște „potrivnici” ai lui Dumnezeu.
5. Etapa a cincea este „înrobirea de patimi”, care are drept urmare „obișnuința cu păcatul”.
Este starea omului pentru care a păcătui a devenit ceva „firesc”, a doua natură, când conștiința nu-l mai mustră, și chiar se laudă cu păcatele săvârșite, pe care le vede ca pe niște merite personale.
6. A șasea etapă este „îndrăcirea”, când duhul rău, cu care omul a stat de vorbă la început, acum îl „posedă” și îl folosește așa cum vrea el.
Este starea de aservire, când omul nu mai are libertate interioară, când rațiunea și voința lui se află sub stăpânirea patimilor care îl duc acolo unde vor ele, deși omului i se pare că deciziile îi aparțin.
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius