Printre cele mai vechi teme ale literaturii universale o regăsim și pe aceea a călătoriei. Încercarea de a sis te matiza un domeniu atât de vast și divers ar putea fi sintetizată în două registre majore: cel exterior/material, unde călătoria înseamnă curiozitate, cunoaștere, experiență, și cel interior/afectiv, al cărui unic atribut este trăirea pe palierul sensibilității, a unui parcurs real sau imaginat. O peregrinare pe tărâmul Transilvaniei atale ne propune pictorul Ioan Aurel Mureșan în expoziția Ultrasilvania, Pictura ca pharmacon, recent deschisă la Muzeul de Artă Craiova. Viziunea curatorială a Sorinei Jecza propune ideea unui traseu exterior, real a cărui materializare vizuală generează o limpezire a relației artistului cu sine în raport cu un spațiu perceput ca fiindu-i familiar. Ideea abordării ciclului Ultrasilvania din această perspectivă este legată de un amănunt biografic aparent nesemnificativ, însă care i-a marcat nu doar existența, ci și opera: drumurile frecvente pe care artistul le face între Oradea, orașul său de reședință, și Cluj-Napoca, acolo unde își practică profesia de dascăl la Universitatea de Artă și Design. Toposul transilvan a generat de-a lungul anilor varii forme de adeziune culturală, în care nu știu dacă geografia a avut rolul dominant, sau mai curând omul, comunitatea, modul acesteia de a-și percepe locul și de a și-l asuma cu o anumită bucurie a apartenenței. Dacă urmărim ciclurile care compun creația lui Ioan Aurel Mureșan, începând cu Călătoria magică a Ducelui D’Ivry, deși în aparență diferite unul de celălalt, pregnant delimitate stilistic dar și tematic, ele au un numitor comun: „călătoria“. Probabil că un cercetător avizat al operei sale ar descifra avatarurile temei și înainte de 1989, însă e vizibil cum, încă de la mijlocul anilor ’90, aceasta se conturează tot mai ferm în substanța epică a discursului său pictural. Ultrasilvania reprezintă un moment important, marcând dezvoltarea artistului pe coordonatele unui abstracționism de factură lirică. Întregul ciclu, constituit într-o manieră artistică distinctă, asemenea fiecărei etape importante din creația sa, conturează o formă de înțelegere asumată, atât din punct de vedere estetic cât și afectiv, nu doar a unui loc ci, mai curând, a unei stări. Conceput în perioada 2013-2015, deși favorizează ca tip de imagine zona nonfigurativă, care se dezvoltă pe coordonatele unei abstracții gestuale, acesta poate fi arondat, în esență, aceleiași mitologii pe care pictorul și-o asumă convingător: „Proiectul Ultrasilvania pune în acord genul istoric al peisajului cu pictura contemporană. Particula Ultra presupune o supraîncărcare semiologică – ceva «dincolo», «mai departe», într-o formă densă și epurată.“ Este mai mult decât o confesiune, este o mărturie concepută ca parte integrantă în expunerea acestui ciclu, relevant fiind, în acest sens, însuși titlul seriei. Prin abordarea unui asemenea idiom etno-cultural, a cărui identitate este aproape dispărută din peisajul artistic actual, Ioan Aurel Mureșan afirmă opțiunea sa de a evada din capcana unui „aici“ și „acum“, care a invadat cu clișee stereotipe discursul artistic contemporan. El propune o restaurare a statutului pictorului, care mizează pe calitatea neostentativ afișată a elementului estetic și a dimensiunii afective. Artistul a simțit, probabil, ecesitatea unei reașezări față de creația sa din anii ’80, adânc impregnată de forme vizuale specifice noului expresionism și cu o puternică amprentă protestatară. Compozițiile cu forme spectrale, contorsionate, remarcabil împletite cu mesaje textuale integrate în suprafața picturală au generat lucrări cu adevărat emblematice pentru acel moment istoric. Magda Cârneci îl include în categoria noilor expresioniști, care construiesc „mitologii personale fabuloase și deopotrivă grotești“. După epuizarea momentului 1989, simțind inutilitatea continuării acestui demers, pictorul își focusează atenția asupra propriilor trăiri, similare ca intensitate cu discursurile sale vizuale din perioada comunistă.
Vitalitatea peisajelor actuale, lucrate în pastă groasă și cuțit, se conformează, contrar aparențelor, unui tipar riguros, susținut într-un limbaj plastic a cărui dominantă abstractă păstrează adesea reperele, mai curând induse decât concrete, ale unui discurs figurativ. Sugestia unui drum sau a unei căi ferate, care segmentează benefic suprafața picturală, a unor copaci sgraffitați nervos în grosimea materiei, impunând o bună dinamică peisajului sau seria de construcții ce conturează linia orizontului sunt tot atâtea semne ce definesc opțiunea artistului de a păstra ceva din substanța epică a imaginii. Este un figurativism mai mult imaginat decât conturat, care nu intenționează să identifice spațiul, ci doar să-i confere o personalitate, pentru a facilita recunoașterea temei pe care și-a propus să o abordeze. Multe dintre lucrări, concepute în perspectivă plonjantă, conțin vagi repere figurative inserate compoziției, în ideea ordonării suprafeței picturale. Cel mai frecvent și bine reliefat element este însă drumul/călătoria fie că este vorba de o șosea, cărare, potecă sau, cel mai probabil, cale ferată. Desenul, lucrat cu coada pensulei sau cu cuțitul pieptene, în pastă gros așternută, impune dinamica ritmului în care este concepută fiecare lucrare. Puterea sugestivă a gestului, susținut într-o paletă cromatică apropiată expresioniștilor transilvani, generează efectul tensionat al compoziției. Dramatismul expresiei sale picturale comunică peste timp cu cel al picturii țuculesciene din anii ’60, ambii uzând de suprafețe împăstate, de o gestică patetică și un cromatism violent. Și chiar trecând peste această coajă a lucrurilor, există o vibrație lăuntrică comună greu de ratat oricărei priviri exersate în domeniu. Ioan Aurel Mureșan își construiește parcursul vizual ca pe un avatar al alterității propriului său eu, fapt ce îi creează un loc privilegiat în peisajul artistic contemporan de la noi.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius