Pentru amatorii de aventură, Patagonia a ajuns ”capătul Pământului” – natura în forma ei cea mai sălbatică. Spaţiile imense şi peisajele care-ţi taie răsuflarea au făcut din Patagonia o destinaţie în vogă: o Elveţie la preţ de nimic.
Vîntul m-a urmărit peste tot în Patagonia. Mi-a înfundat sinusurile şi, uneori, jeepul meu a derapat pe pietrişul drumurilor ca pe gheaţă. Păsările zburau de-a-ndărătelea. Copacii creşteau orizontal. Vîntul era o fiinţă vie. Putea fi violent; găurea geamurile ferestrelor sau stîrnea vîrtejuri de praf, care se ridicau ca nişte tornade în miniatură, deasupra stepei netede şi aride. Pe un platou, deasupra văii Rîului Santa Cruz, am ieşit din jeep ca să fac o poză; o rafală de vînt mi-a smuls portiera din mînă cu o asemenea violenţă, încît cele două balamale care o fixau de şasiu s-au rupt. Alteori însă putea fi delicat, ca atingerea unui fulg. La o fermă de lîngă Peninsula Valdès, de pe coasta atlantică, am privit cum vîntul mîngîia o bucată de hîrtie, mişcînd-o în cercuri deasupra pămîntului ca un magnet care roteşte un rulment. În Puerto Deseado, n-am putut dormi o noapte întreagă din cauza vîntului, care a transformat hotelul într-o orchestră dezlănţuită. Uşile se zgîlţîiau, pocnind ca nişte tobe. O gaură de sub acoperişul ondulat scotea un scîncet de flaut. Grătarul aerisirii de la baie fîsîia ca un cimpoi. Toată noaptea, vîntul şi-a cîntat simfonia sălbatică, sărind de la un pianissimo delicat la un crescendo frenetic.
Pînă nu de mult, această imensă regiune, puţin populată, din extremitatea sudică a Americii de Sud era sinonimă cu izolarea – finis terrae, cel mai îndepărtat capăt al pămîntului. Niciodată o ţară sau un stat, mai degrabă o regiune greu de definit, împărţită între Chile şi Argentina, în general Patagonia înseamnă la ora actuală orice teritoriu aflat la sud de RÌo Colorado şi de sectorul estic al lui Rio Bio-Bio. Nu există însă o părere general împărtăşită asupra identităţii patagoneze şi toţi cei pe care i-am întîlnit aveau idei diferite despre acest loc. „Patagonia – mi-a spus un crescător de oi din nordul Ţării de Foc, ridicînd în aer o bucată fierbinte de friptură de miel – este oriunde poţi mînca aşa ceva!”
Din cauza izolării şi inaccesibilităţii sale, Patagonia a fost întotdeauna un loc al miturilor şi legendelor, la fel ca Timbuktu sau Shangri-la. Exploratorul şi scriitorul britanic Bruce Chatwin, credea că a găsit originile mitului unicornului într-o pictură rupestră din sud-vestul Patagoniei. (Era de fapt vorba de huemul, cerbul-furculiţă, o specie rară de căprioară patagoneză). Astăzi însă apar noi mituri: pentru majoritatea oamenilor, Patagonia nu este un loc, ci o firmă de îmbrăcăminte. Pentru aventurieri, ea reprezintă „capătul pămîntului”, natura în forma ei cea mai sălbatică. Pentru marile corporaţii, este un depozit de resurse naturale: petrol, gaze, aur sau peşte. Şi, cum globalizarea atrage pe orbita sa din ce în ce mai multe regiuni, iar comunicaţiile înving distanţele, Patagonia transcende de la limitele pierdute-n mit către centrul secolului 21.
Toată această mişcare alimentează un nou sentiment de mîndrie regională; în călătoriile mele am auzit adesea sintagma NYC – nacido y criado, care înseamnă „născut şi crescut” patagonez. La alegerile din mai 2003, Nestor Kirchner, guvernator al provinciei Santa Cruz devenit preşedintele Argentinei – primul patagonez în această funcţie -, a întărit şi mai mult încrederea acestei regiuni în propriile forţe. Dintre toate schimbările care au loc în Patagonia, nici una nu a avut un impact mai mare decît cele legate de schimbarea proprietarilor de pămînt şi de folosirea pămîntului, care aproape au dus la falimentul imenselor crescătorii de oi, sau estancias, de pe platoul argentinian. Întinsă pe aproape 2.400 de kilometri, între RÌo Colorado, în nord, şi Ţara de Foc, în sud, această uriaşă stepă aridă e inima Patagoniei. Cultura şi economia sa s-au clădit pe seama oilor. Dar începînd din anii ’70, scăderea dramatică a preţului lînii şi deşertificarea provocată de suprapăşunat au îngenuncheat această industrie. Sute de estancias au dat faliment, iar altele au fost vîndute unor străini bogaţi. Aproape o şesime din Patagonia argentiniană aparţine acum unui număr de 350 de proprietari străini, mulţi dintre ei americani.
„Înainte aveam cam 12.000 de oi, 90 de cai şi vreo cîteva vaci de lapte” – ne spune Joan „Petty” Nauta, cu un accent scoţian neaoş, în vreme ce ne bem ceaiul în bucătăria de la Estancia Telken, lîngă orăşelul Perito Moreno din provincia Santa Cruz. Cu o suprafaţă cît a Rom‚niei, dar cu o populaţie de numai 200.000 de locuitori, Santa Cruz este epicentrul istoric al oieritului în Patagonia. „Acum avem mai puţin de 3.000.”
Aşezată la adăpostul unei creste deluroase dinspre Anzi, Telken este, ca orice estancia din Patagonia, o oază verde în bejul unui deşert sălbatic. Mi-au trebuit două zile de hurducături şi derapaje prin hîrtoapele unor drumuri cu pietriş ca să ajung de la Puerto Madryn, de pe coasta atlantică, pînă la Perito Moreno. Ore întregi am gonit către orizontul pustiului fără să văd vreo maşină sau vreo clădire – doar un ocean de iarbă şi tufişuri de mata negra, o cupolă de cer albastru şi, din cînd în cînd, nişte oi răpciugoase. Cîteodată mai apărea cîte un gaucho călare, cu o haită zgomotoasă de cîini ciobăneşti lipită de călcîiele lui – o apariţie solitară într-un spaţiu infinit. Peisajul îmi amintea de pustiul australian. Dar aici, în locul cangurilor, erau turme de guanacos, nişte animale sperioase, ca nişte lama, prezente pretutindeni în Patagonia. La apropierea mea, o tuleau rapid, mîncînd pămîntul, blana lor de un galben roşcat, cu alb, strălucind în soare. Benzinăriile erau adesea la sute de kilometri una de cealaltă şi m-am minunat întruna de tehnica băieţilor de la pompă, care reuşeau să umple rezervorul la maximum retrăgînd încet pistolul, milimetru cu milimetru, pînă ce capacul rezervorului se închidea.
Acum, stînd de vorbă cu Petty, mă bucur să mă desprind pentru moment de aceste spaţii imense. Bucătăria este nucleul unei estancia patagoneze; este locul în care oamenii se adună să mănînce, să se relaxeze şi să scape de vîntul care, chiar şi în miezul verii, te pătrunde pînă la os. Aşa că focul arde ziua întreagă în godinul ornamentat de la Telken. Lîngă uşă se află singura legătură a estanciei cu lumea, un radio FÎF. Din garaj se auzea ţăcănitul unui generator diesel – bătaia inimii patagoneze -, care produce electricitate pentru o bună parte a zilei.
„Tatăl meu a venit aici din Noua Zeelandă în 1909” – îmi spune Petty, o femeie scundă şi vioaie, cu un păr negru, tuns scurt, şi cu acel ten alb, pătat de pistrui, ca al mătuşilor mele englezoaice. Afară, un rond de floricele albastre şi roz străluceau în soare. „Mama mea era argentiniană-scoţiană, şi primul lucru pe care l-a făcut atunci cînd soţul ei a adus-o aici a fost grădina.” După o pauză: „N-am fost niciodată putrezi de bogaţi – spune ea, ridicînd de pe ceainic capacul în formă de cocoş ca să toarne din nou în ceşti. Am avut anii noştri buni şi anii noştri grei. Însă nu ne-a lipsit niciodată, nimic.” În perioada de maximă înflorire a oieritului, între 1930 şi 1970, în cele peste 1.000 de estancias din Santa Cruz se aflau 7.000.000 din cele 16.000.000 de oi ale Patagoniei. Apoi a început declinul. Pentru multe estancias, lovitura de graţie a venit pe 8 august 1991, atunci cînd Muntele Hudson, un vulcan de dincolo de graniţă, din Chile, a erupt. Într-o singură săptămînă, milioane de tone de cenuşă, purtate de puternicele vînturi de vest, s-au răspîndit în lungul provinciei, de la Anzi şi pînă la Atlantic. Cenuşa a acţionat ca un abraziv care a tocit dinţii oilor pînă ce au ajuns nişte cioturi şi le-a astupat adăpătorile. În iarna care a urmat erupţiei, Telken pierduse mai mult de jumătate din şeptel.
Povestea s-a repetat în întreaga provincie Santa Cruz. Din miile de estancias care au făcut din Patagonia principala producătoare de lînă, doar 600 mai supravieţuiesc astăzi. Multe au fost, pur şi simplu, abandonate, cu bucătăriile pline de cenuşă şi cu mobilierul prădat. Telken supravieţuieşte încă pentru că, asemenea unui număr din ce în ce mai mare de estancias, s-a orientat către turism, oferind doritorilor experienţa unei existenţe modeste, dar prietenoasă, în stil patagonez.
„Avem noroc că sîntem aproape de Şoseaua 40 – ne spune Petty, arătînd pe fereastră spre o panglică de pietriş care coboară în serpentine din Anzi. Unele estancias se află însă la 80 de kilometri de cel mai apropiat drum şi, dacă nu sînt cumva în Anzi sau dacă nu oferă vreo atracţie deosebită, de ce să facă cineva atît drum?”
Distanţa şi clima au fost dintotdeauna indiscutabilii arbitri ai vieţii în Patagonia. La fiecare cîteva sute de kilometri dădeam peste altare ridicate pe marginea drumului pentru Difunta Correa, o sfîntă venerată de localnici, deşi nerecunoscută de biserica catolică. Legenda spune că ea a murit de sete pe la 1840, în vreme ce străbătea deşertul pe urmele batalionului soţului său, dar că, atunci cînd au găsit-o, copilul de la sînul ei era încă viu. Pentru patagonezi, aceste altare sînt licăriri ale speranţei şi simboluri ale supravieţuirii într-un ţinut ostil. Unele din ele sînt structuri complexe de beton, însă cele mai multe nu sînt decît rudimentare cutii de metal, cam de mărimea unei cuşti de cîine, aşezate pe marginea drumului sau adăpostite între nişte bolovani. Înăuntrul lor se află întotdeauna o statuetă a Difuntei Correa – o femeie tînără cu pielea smeadă, cu un păr lung şi negru şi cu o fustă roşie de ţărancă, stînd culcată pe spate şi alăptînd un prunc. Călătorii lasă mici ofrande: bomboane, cîteva ţigări, o doză de apă minerală. Într-un altar am putut vedea o pereche de ghete de fotbal, un obiect totemic într-o Argentină înnebunită după acest sport. Însă ofranda cea mai des întîlnită este bunul cel mai de preţ în Patagonia: apa. La un altar am numărat peste 200 de sticle de apă minerală…
„Cel mai important lucru este cantitatea de precipitaţii” – spune Leopoldo Henin, în vîrstă de 37 de ani, director la La Coronel, o estancia de lîngă oraşul de coastă Puerto San Julien. Arată cu degetul către o fotografie de pe peretele biroului său, imaginea din satelit a unei clădiri vechi, placată cu zinc, care a fost restaurată cu grijă şi pictată în culorile roşu-alb-verde ale Italiei. Afară, un releu telefonic înalt de 10 metri se ridică în soare către imensitatea albastră şi imaculată a Patagoniei. „Trebuie să avem cel puţin 240 de milimetri. Multe depind de asta. Într-un an secetos, vom avea foarte puţină iarbă.”
În imagine se vede un grup de opt estancias, situate într-o vale mărginită de pereţi abrupţi. Ele au aparţinut înainte companiei San Julien Sheep Farming, una din firmele anglo-argentiniene care au dominat, tradiţional, creşterea oilor. Apoi, în 1996, după ani de declin, ele au fost cumpărate de magnaţii italieni ai modei Luciano şi Carlo Benetton. „Am demolat multe dintre clădirile vechi – spune Henin. Dar am şi cheltuit o grămadă de bani ca să restaurăm altele.”
Unind proprietăţile separate într-una singură, de 336.000 de hectare, şi investind sume importante pentru drumuri noi, pentru un sistem de telefonie mobilă şi pe o mulţime de vehicule, Benettonii au putut realiza ceea ce nu şi-ar fi putut permite nici un fermier local: să creeze o întreprindere de mari dimensiuni, care să genereze profituri mari cu forţă de muncă redusă. La Coronel este acum cea mai mare şi mai bine pusă la punct estancia din Argentina. „Proprietatea noastră are cam 100 de kilometri lungime şi vreo 40 de kilometri lăţime – spune Henin. Toate casele păstorilor au instalaţii sanitare şi radiouri FÎF.” Originar din Buenos Aires, Henin pare ieşit direct dintr-un catalog Benetton, cu cizmele de călărie din piele strălucitoare, cu pălăria australiană cu boruri largi şi cu bombachas – pantaloni bufanţi, purtaţi de gauchos. Însă cuţitul de gaucho, ascuţit brici, din teaca de piele de vacă, făcută chiar de el, şi mulţimea de arme bine unse, printre care un Winchester vechi, de calibrul 44, şi o puşcă de asalt a armatei argentiniene, sugerează faptul că nu prea e îmbrăcat doar ca să facă impresie. „Pentru vulpi şi pentru guanacos” – mi-a răspuns iritat, atunci cînd l-am întrebat pentru ce are nevoie de o puşcă de asalt. „Sau pentru ziarişti.”
Suspiciunea lui Henin este de înţeles, avînd în vedere averea şi faima noilor proprietari de la La Coronel. Însă ea vine în contradicţie cu societatea deschisă a Patagoniei. Conform tradiţiei, estancias erau centrele unei vaste reţele care lega oraşele de provincie. Proprietarii lor veneau la oraş ca să cumpere gaz sau orez, ca să-şi boteze copiii sau ca să danseze un tango. Orăşenii puteau să călărească sau să conducă pe pămînturile unei estancia pentru a-şi pune tabăra sau pentru a face un grătar. Gardurile erau ridicate ca să ţină oile înăuntrul lor, nu ca să ţină oamenii afară.
Nu şi la La Coronel! În locul simplelor ţarcuri pentru oi, în stil australian, care pot fi găsite în întreaga Patagonie – de fapt, o sîrmă ghimpată întinsă de-a lungul drumului – La Coronel este înconjurată de un inel de porţi de oţel cu coduri de intrare electronice şi cu afişe pe care se pot citi cuvinte străine Patagoniei: Propiedad Privada – Proprietate Privată. Combustibilul şi proviziile sînt aduse în interior de distribuitori aflaţi la mare distanţă. Producţia este transportată cu camioanele în reţeaua economică globală, fără ca măcar să treacă prin San Julien. „Lîna este trimisă în nordul Patagoniei, la Trelew, pentru spălare şi pieptănare”, spune Henin conducîndu-mă spre galpûn, baraca în care se tund oile, o clădire lungă şi albă, cu un acoperiş metalic de un roşu strălucitor. „Apoi este trimisă în Italia şi în China.”
Pe o masă din mijlocul clădirii era o grămadă de lînă corriedale-merinos – densă, unsuroasă, mirosind puternic a oaie. Lîna patagoneză este foarte căutată de creatorii de modă ca Benettonii, care pot obţine prin vopsirea ei efecte mult mai subtile decît cu oricare altă lînă. Afundîndu-mi mîinile într-una din aceste grămezi, m-am gîndit la minunea prin care ceva atît de moale şi delicat se putea naşte într-un peisaj atît de dur şi de sterp.
„Obiectivul nostru este să menţinem un nivel constant al producţiei” – a continuat Henin, trîntind un maldăr de bibliorafturi pe masă. În coloanele tipărite cu grijă se putea vedea evoluţia producţiei în cei 8 ani de cînd Benettonii au cumpărat estancia: numărul de miei, volumul de lînă, chiar şi lungimea ierbii din fiecare parcelă. Controlînd riguros numărul de oi, Benettonii încearcă, de asemenea, să evite degradarea ecologică şi suprapăşunatul, care au afectat o mare parte din restul pampasului. „Foarte puţine estancias pot face asta – ne-a spus, mîndru, Henin. E o afacere complicată şi costisitoare.”
Care pare să funcţioneze. Producţia de lînă la La Coronel a crescut cu 20%. Şi, ca să ilustreze parcă zicala conform căreia celor care au li se va da mai mult, preţul lînii a cunoscut o revenire semnificativă. Acum opt ani, cînd Benettonii au cumpărat La Coronel, preţul lînii prelucrate se găsea la o valoare minimă record de 66 de cenţi pe kilogram. Astăzi, el a sărit la 6,5 $, ba chiar aproape la 9 $/kg. Încurajaţi de aceste cifre, Benettonii au cumpărat pînă acum cinci estancias în diferite părţi ale Patagoniei, ceea ce îi face să fie cei mai mari proprietari din regiune, cu peste 800.000 de hectare.
Pe cînd ieşeam din La Coronel, la orizont se întindea un fuior de nori. Ploua. Însă căldura care se ridica din stepă era atît de mare, încît stropii de ploaie se evaporau înainte de a atinge pămîntul. Seceta, sărăcia solului şi vînturile care suflă peste Patagonia cu viteze de pînă la 240 km/h – despuind munţii pînă la roca goală, ducînd cu ele pătura subţire de sol şi culcînd vegetaţia la pămînt – au condamnat această regiune la sărăcie. Multe orăşele sînt simple aşezări de barăci, de tipul celor de graniţă, alcătuite doar din cîteva străzi cu drumuri desfundate, de-a lungul cărora se înşiră magazine ce oferă doar mărfuri de strictă necesitate. Locuitorii orăşelului San Julien fac tot ce pot ca acesta să arate bine. În fiecare dimineaţă, o cisternă se plimbă pe strada centrală, udînd tufele de trandafiri protejaţi de vînt de nişte panouri din grilaj metalic. Însă nu se poate ascunde faptul că oraşul a fost ruinat de declinul dramatic al oieritului. „În această regiune, cam 3.000 de oameni erau angajaţi în estancias” – spune Pablo „Poly” Walker, directorul oficiului de turism, în timp ce trecem împreună pe lîngă o clădire de trei etaje cu balcoane din fier forjat şi coloane dorice, acum abandonată – cîndva cel mai mare magazin universal din San Julien. „Acum, gauchos au ajuns să măture străzile şi să cureţe toaletele.”
Unii dintre ei s-ar putea să se întoarcă înapoi în şa. Creşterea cererii de lînă argentiniană în alte ţări, unul din puţinele avantaje ale prăbuşirii monedei naţionale în urma recentei crize economice a ţării, combinată cu recenta creştere a preţului lînii la nivelurile de dinainte de 1980, a determinat redeschiderea unor estancias în Santa Cruz. Însă prea multe dintre păşunile Patagoniei au fost transformate în deşert ca să asistăm la o revenire totală a oieritului. Aşa că oraşele sînt obligate să se reorienteze. Iar pentru San Julien, aceasta înseamnă să apară pe hartă ca o destinaţie turistică.
„La noi nu există nici un mare obiectiv natural, cum ar fi Gheţarul Moreno. Ceea ce avem noi este istoria” – spune Walker, arătînd spre apele albastre ca de cobalt ale golfului în care Fernando Magellan, primul european care a explorat acest colţ al Americii de Sud, a debarcat în anul 1520. Trei secole după aceea, în 1834, vasul Beagle şi-a aruncat aici ancora, avîndu-l la bord pe tînărul Charles Darwin, în vîrstă de 25 de ani.
Nu e prea uşor să vinzi istorie turiştilor: San Julien şi alte orăşele de la Atlantic trebuie să concureze cu peisajele munţilor din vestul Patagoniei. „Există o întreagă discuţie despre ceea ce e Patagonia de fapt – spune Poly, în vreme ce o rafală de vînt îi răvăşeşte părul. Cred că includerea în Patagonia a munţilor şi a gheţarilor din Anzi e doar o găselniţă de marketing. Pentru mine, Patagonia înseamnă doar stepă şi coastă.” Face apoi o pauză. „Însă, oricum, Patagonia a fost întotdeauna mai degrabă o idee, decît un loc.”
Într-o estancia, pe nume Monte Leûn, aflată la sud de orăşelul Puerto Santa Cruz, am găsit însă o altă viziune a unei viitoare renaşteri a Patagoniei din cenuşa în care a ajuns după falimentul crescătoriilor de oi. Fondată de Mauricio Braun – fiul unui evreu leton de origine germană, care a venit în Patagonia ca tinichigiu, în 1874, şi a devenit unul din cei mai mari proprietari de terenuri din America de Sud – Monte Leûn a fost cumpărată cu trei ani în urmă de Kris Tompkins, o americancă idealistă din Santa Paula, California. Înainte de asta, ea a fost director executiv al companiei de îmbrăcăminte sport Patagonia, însă, spre deosebire de Benettoni, ea n-a venit aici pentru lîna merinos. Şi nu-şi face nici un fel de planuri de exploatare a proprietăţii sale pentru a obţine profituri: de fapt, chiar le dă pe degeaba!
„Sălbăticia de aici învinge orice impact uman” – spune Tompkins, amintindu-şi prima sa vizită, din 1990, la 16 ani după ce pusese umărul la înfiinţarea unei firme de îmbrăcăminte într-o cabană de la Quonset, de pe plaja californiană, o întreprindere care avea să facă din Patagonia un cuvînt cunoscut de toată lumea. Stăteam în chiflonera – un cuvînt care denumeşte portalul de la intrarea caselor din Patagonia şi care literalmente înseamnă „pală de vînt”. Şi tocmai vîntul a fost cel care a impresionat-o pe Tompkins, la prima ei călătorie. „Am avut senzaţia – spune ea – că, dacă vorbeşti, cuvintele îţi vor fi smulse din gură, aruncate în spatele tău şi că vor ajunge pînă în Malvine!”
În 1993, Tompkins s-a decis să se mute în Patagonia, simţind că ceva nu era în regulă în viaţa ei de director executiv. „Eram tot timpul morocănoasă” – ne spune ea cu un zîmbet de drăcuşor. Şapte ani mai tîrziu, avea să fondeze Patagonia Land Trust, cu banii cîştigaţi din vînzarea acţiunilor sale de la compania de renume mondial la naşterea căreia contribuise. Deviza trustului este simplă: „cumpără, restaurează şi conservă habitatele importante din Patagonia pînă nu e prea tîrziu”. Monte Leûn a fost multă vreme în vizorul Asociaţiei Parcurilor Naţionale din Argentina, care ar fi dorit să creeze aici primul parc marin costier din ţară. Însă statul nu avea suficiente fonduri pentru a-l cumpăra. Aşa că, în anul 2000, Patagonia Land Trust a donat 1,7 milioane de dolari Fundaţiei Vida Silvestre Argentina (World Wildlife Fund of Argentina), care a cumpărat apoi Monte Leûn. Tompkins a păstrat pentru ea 120 de hectare şi clădirea fermei, care acum este casă de oaspeţi. Restul de 63.000 de hectare, care include una din cele mai mari colonii de pinguini din sudul Patagoniei, funcţionează, neoficial, ca Parcul Naţional Monte Leûn.
Pentru Javier Corcuera, directorul Fundaţiei Vida Silvestre, ceremonia de anul trecut, de la Buenos Aires, de semnare a actelor prin care Monte Leûn a fost oficial donată naţiunii, are o semnificaţie specială. „În acea după-amiază am simţit că las ceva celor trei copii ai mei – spune el. Iar Kris Tompkins a fost cea care a făcut posibil acest lucru. Nimeni din Argentina n-a venit în întîmpinarea acestui proiect. Sper că efortul ei îi va fi un exemplu şi pentru alţii.”
Tompkins şi Benettonii nu sînt singurii străini bogaţi care au cumpărat Patagonia. În ultimii ani, spaţiile imense ale acestei regiuni şi peisajele sale, care-ţi taie răsuflarea, au ajuns destinaţiile în vogă pentru cei superbogaţi: ca şi cum cineva şi-ar cumpăra teren în Elveţia la preţ de chilipir. George Sˆrˆs, Sylvester Stallone, Ted Turner, Michael Douglas şi-au cumpărat cu toţii teren. Deloc surprinzător, într-o ţară care încă îşi mai aminteşte de sprijinul american dat violentelor junte militare din anii ’60 şi ’70, această invazie de gringos a dat naştere multor suspiciuni privind intenţiile reale ale lui Tompkins. De fapt, multor argentinieni cu care am discutat despre ea le-a fost greu să creadă că n-a cumpărat pămîntul ca să pună mîna pe resursele sale, cum ar fi apa sau mineralele.
Tompkins este însă imperturbabilă. „Protejarea acestor păşuni şi, în acelaşi timp, asigurarea dezvoltării economiei locale sînt ca mersul pe sîrmă” – spune ea, în timp ce conduce pe un drum de praf, presărat cu pietriş, spre Dor-Aike, o fermă vecină, protejată şi ea de Patagonia Land Trust. „În limba localnicilor tehuelche, dor-aike înseamnă „locul-de-aur” – spune ea, parcînd lîngă clădirile fermei vopsite în culori pastel. Are aproape 33.000 de hectare, iar Rîul Santa Cruz străbate circa 20 de kilometri din ea.”
Creşterea oilor în Patagonia este o moştenire complicată. Pe de o parte, este o poveste a eroismului pionierilor, însă acesta a generat şi ceea ce poate fi numit pur şi simplu un genocid. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, ca să-şi asigure păşunile pentru oierit, coloniştii europeni i-au exterminat pe indienii tehuelche, selk’nam, yemana şi kawèskar, care locuiseră în cîmpiile Patagoniei mai bine de 10.000 de ani. Vulpile şi pumele au fost otrăvite cu bucăţi de carne în care au pus arsenic. Apoi, în secolul al XX-lea, practicile agricole, care au pus profitul pe termen scurt mai presus de îngrijirea terenului pe termen lung, au dus la deşertificarea ce afectează astăzi regiunea. „Şi-au bătut joc de pămînt” – o spune pe şleau Tompkins. Poate părea o aroganţă a unui străin la adresa oamenilor care au trăit aici 150 de ani, însă Javier Corcuera, de la Fundaţia Vida Silvestre, este de acord cu ea: „Din păcate, e adevărat. Numai în provincia Santa Cruz aproape 20 de milioane de hectare de teren au fost compromise iremediabil din cauza suprapăşunatului. Patagonia este ca Vestul Sălbatic de acum o sută de ani. Fermierii fac ce vor. Trebuie să înţelegem însă dificultăţile vieţii în Patagonia, dar şi istoria. Pînă nu de mult, nici măcar nu aveam în vocabular sintagma „probleme de mediu”.”
Pentru Tompkins însă aceste probleme sînt o adevărată pasiune. „Sînt foarte conştientă că sînt doar un musafir aici – spune ea, în timp ce mergem cu maşina în josul rîului. Primul lucru pe care îl facem este să desfiinţăm toate gardurile. Sînt zeci, dacă nu sute sau mii de kilometri de garduri care vor fi dărîmate.”
Tompkins estimează că ar putea dura cam un secol pînă să-şi revină pămîntul, însă efectele programului de reabilitare sînt vizibile deja. Ierburile sălbatice cresc din nou; pumele se înmulţesc. Apropiindu-ne de rîu, vedem un ciopor de guanacos care trec galopînd prin cîmpie, cu gîturile întinse în vînt.
„Să sperăm că pămîntul pe care l-am donat va redeveni într-o bună zi un petic de sălbăticie – spune ea. Rămăşiţele de păduri, de mlaştini sau de cîmpie pot fi începuturile reabilitării zonei.”
Puţin după ce m-am despărţit de Tompkins, în vreme ce conduceam de-a lungul unui platou, mai sus de Rîul Santa Cruz, m-am oprit să admir peisajul. Am mers pînă la marginea văii şi m-am aşezat în iarbă. Mai jos, pămîntul se întindea spre orizont ca o piele zbîrcită de cămilă. Iarba unduia în bătaia vîntului, schimbîndu-şi culoarea de la gri-gălbui la argintiu şi înapoi, la gri-gălbui. Versantul părea viu, în continuă mişcare, ca o apă. Trăiam sentimentul unui spaţiu imens, într-o tăcere adîncă. După cîteva clipe, un condor imens s-a rotit deasupra văii, bătînd viguros împotriva vîntului cu aripile sale de peste 3,5 metri.
Amintindu-şi episoade din trecutul său, Darwin a scris în ultimul capitol din Călătoriei pe Beagle: „Deseori îmi trec prin faţa ochilor cîmpiile Patagoniei; şi totuşi aceste cîmpii sînt considerate de toată lumea dezolante şi inutile. Pot fi descrise doar prin folosirea unor atribute negative: nelocuite, fără apă, fără copaci, fără munţi, pe care supravieţuiesc cu greu doar nişte plante pitice. Mă întreb atunci… cum de aceste pustiuri mi-au rămas atît de puternic întipărite în minte?”
Era o întrebare care m-a chinuit şi pe mine. În călătoria mea prin Patagonia am văzut balene şi pinguini, lei de mare şi condori, gheţari maiestuoşi şi munţi cu piscurile albe de zăpadă. Însă acum, cînd mă gîndesc la Patagonia, nimic din toate astea nu-mi vine în minte. În locul lor, îmi apare doar spaţiul sălbatic, bătut de vînturi, al stepei. Şi figura unei femei, pe nume Dona Dominga Rosario Guajardo. „Am trăit aici vreme de 32 de ani”, mi-a spus ea atunci cînd stăteam lîngă cuptor, în bucătăria colibei sale izolate din Cordillera del Viento – „Munţii Vîntului” – din extremitatea nord-vestică a Patagoniei argentiniene. „Cînd am venit aici, erau doar cele două colibe de pămînt pe care le vezi afară. Le-am renovat cu mîinile goale şi am trăit în ele pînă ce fiul meu a construit această casă pentru mine.”
Dona Dominga este ceea ce se numeşte în Argentina un puestero (în cazul său, puestera), pentru care „argat” ar fi cel mai apropiat în limba rom‚nă. Nu ştie exact cîţi ani are, dar ne spune că avea 4-5 ani în 1930, atunci cînd părinţii i-au scos certificatul de naştere. În tinereţe a fost logodită. Însă la nuntă, în timp ce mirele şi familia ei o aşteptau în biserică, Dona Dominga a fugit în munţi. Nu s-a mai întors niciodată. „Era un hombre guapo – Era un bărbat chipeş”, spune ea cu un zîmbet ironic, în timp ce apucă un ceainic înnegrit de pe plită şi toarnă apă fiartă într-o cană de email roşu plină cu yerba matè, o plantă amăruie din care se face ceai în întreaga regiune.
Faţa Donei Dominga este o adevărată hartă a lumii în care a trăit. Ridurile unei vieţi petrecute în soarele şi vîntul Patagoniei o brăzdează precum crăpăturile mîlul albiei unui pîrîu secat. Ochii îi sînt roşii şi inflamaţi din cauza prafului şi a vîntului. O cicatrice îi urcă de la buza superioară şi pînă la baza nasului, ca un fir căţărător. „Întotdeauna am lucrat ca un bărbat – spune ea sorbind din matè. Am avut grijă de animale, am adunat lemne de foc, am reparat garduri.”
Dona Dominga nu are aproape nici un fel de avere. Lîngă un perete stă o masă făcută din scînduri prinse între ele cu scoabe. De cealaltă parte a camerei se află un dulap şubred şi crăpat, cu cîteva căni şi farfurii, cu nişte oale vechi şi alte ustensile de bucătărie simple. Un radio cu tranzistori, plin de praf, atîrnă într-un cui ruginit. Cu toate acestea, ea m-a primit cu eleganţa unei ducese şi, ca mai toţi cei pe care i-am întîlnit în Patagonia, m-am convins că şi ea avea o inimă pe cît de vajnică, pe atît de generoasă.
„M-am născut cu un paso corto – fără prea mult noroc – spune ea, referindu-se la originea sa umilă. Şi aş vrea să mor aşa.” Un surîs larg îi dezvăluie şirul de gingii roz, aproape fără dinţi. „Deşi recunosc că mi-ar plăcea să am curent electric.”
În vreme ce vorbea, o rafală de vînt a răsturnat o găleată de plastic care a început să se rostogolească zdrăngănind prin bătătura de noroi uscat la soare în care Dona Dominga creştea cîteva găini sfrijite. După cîteva clipe, un vîrtej a intrat prin uşa deschisă, ridicînd ziarele gălbejite puse în ferestre, făcînd să tremure ceştile şi împrăştiind fumul ieşit din cuptor în toată camera. Am închis ochii. Cînd i-am deschis, părul meu, hainele mele şi paginile carneţelului de notiţe erau pline de nisip şi de praf. Dona Dominga însă rîdea.
Text: Simon Worrall
(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din ianuarie 2004)
Galerie de imagini:
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius