Într-o car te ele gan tă, ca stil și ca reali zare edi torială, Mihai Zamfir își reunește articolele publicate, majoritatea în România literară, în intervalul 2015-2020. Întrucât ordinea este cronologică, Alt jurnal indirect începe pe 23 octombrie 2015 și se încheie pe 27 martie 2020, ca și cum autorul ar fi dorit să se refere numai la timpul dinaintea pandemiei; și să lase pentru un volum viitor însemnările sale din carantină. Am citit toate textele din carte la datele apariției lor în revistă, astfel că formula jurnalului indirect îmi era limpede în felul în care o înțelege și o practică Zamfir. Nu găsim aici consemnări la cald ale unei realități înconjurătoare și biografice, descrieri ale cadrului intim, confesiuni ori portretizări ale cunoscuților văzuți de aproape. Jurnalul este indirect fiindcă autorul nu aspiră să-i fie personaj. Iar materialul observației sale nu este el însuși, nici oamenii din jur, ci e dat de cărțile unor scriitori români și străini, de omagieri simbolice și comemorări, de teme precum specificul național, canonul estetic, relația dintre istorie și literatură, romanul românesc în comunism… E un jurnal de lectură, deci, și de reflecție asupra celor (re)citite, într-un ritm publicistic regăsit acum în carte.
Dacă avantajul ordonării cronologice ține tocmai de păstrarea acestui ritm, lectorul neputând anticipa ce va citi în textul următor, dezavantajul este că volumul se prezintă sub forma unei discuții à bâtons rompus. Un același subiect este tratat după mai multe pagini (de pildă canonul) fiindcă el a fost abordat în numere diferite de revistă, aflate la o anumită distanță temporală. Dar dacă cititorul de revistă culturală citește un număr necorelând fiecare text cu toate textele scrise anterior în revistă de fiecare autor, cititorul cărții de față chiar face această corelare pe parcursul lecturii. De aceea, autorul ar fi putut opta pentru o sistematizare a materialului din Alt jurnal indirect, grupând textele tematic și compartimentând conținutul. În acest fel, s-ar fi evitat schimbările ce par bruște de subiect și nu s-ar mai fi trecut, în numai câteva pagini, de la Ștefan Petică la Livius Ciocârlie, apoi la N. Steinhardt, apoi la Sorin Alexandrescu. Suita publicistică s-ar fi reorganizat într-una sau alta dintre sistematizările posibile.
Ceea ce se păstrează este un mod propriu lui Zamfir de a citi și interpreta operele literare de la o anumită distanță, cu o înălțime care nu înseamnă doar un discurs elevat, ci și o perspectivă adoptată și asumată. Despre acest tip de lectură și interpretare vorbește autorul, referindu-se la propria opțiune, în articolul Joyce și Proust, prilejuit de apariția cărții Ulysses, 732 a lui Mircea Mihăieș. Iată metoda lui Mihăieș, așa cum este ea rezumată în cartea de față: „Mircea Mihăieș a optat pentru recompunerea anatomiei și a fiziologiei romanului joyce-ian, recitindu-l pagină cu pagină. A refăcut circumstanțele compunerii operei și pe cele ale aventuroasei sale editări. Mai mult: a re-scris un alt roman, a re-scris un alt Ulysses, a compus o nouă operă din materiale strict autentice, din frazele și paragrafele irlandezului, ca și din scrierile principalilor săi critici. Ne-a dat un «Ulysses explicativ», uriaș ca întindere, comparabil cu originalul, pentru uzul cititorilor de la începutul secolului XXI.“ (p. 94). Și iată metoda lui Zamfir, expusă de el însuși în pagina anterioară: „În urmă cu aproximativ 45 de ani m-am aflat într-o situație asemănătoare: cum să analizezi un mare și întins roman? Tăindu-l în felii, disecându-l până la ultima fibră sau privin- du-l de la o înălțime convenabilă pentru a observa ansamblul? Scriind atunci o carte de 300 de pagini, format obișnuit, despre romanul lui Proust À la recherche du temps perdu, încercasem să spun esențialul despre un roman cu nimic inferior – ca dimensiuni și proiect – lui Ulysses. (…) În atmosfera intelectuală de la începutul anilor ‘70, când structuralismul victorios îndemna la exegeze capabile să facă, în principiu, concurență operei analizate, am optat pentru prezentarea globală, adică pentru contemplarea celor 18 volume de la înălțime, coborând însă de foarte multe ori la nivelul frazei și al paragrafului, pentru un contact permanent cu textul.“ (p. 93). În acest fel se apropie autorul și de subiectele, atât de diferite, din Alt jurnal indirect. Perspectiva e a istoricului literar și o carte despre care el scrie va fi încadrată în opera autorului ei, într-o perioadă istorică și un context, într-un curent, într-un stil. Pentru a argumenta și a exemplifica, istoricul îi convoacă pe criticul literar și pe stilisticianul cu același nume, „activându-le“ funcția analitică. Relecturile sunt la fel de importante ca lecturile, fiindcă Zamfir parcurge cărți importante, care au mereu ceva nou de spus. El selectează din masa aparițiilor editoriale pe acelea care au șansa de a trece proba timpului; și cum autorii clasici deja au trecut-o, ei sunt prezenți în sumarul cărții cu o pondere apropiată de cea a contemporanilor. Autorul, așa zicând, nu se grăbește; și confruntă autorii despre care scrie cu palierul canonic de care ei aparțin. În cinci ani de publicistică și 341 de pagini de carte, vom găsi rar exemple de penalizare a unei non-valori; sau a veleitarismului abundent în lumea noastră literară. Zamfir a lăsat aceasta pe seama cronicarilor literari, preferând să respire aerul capodoperelor. E semnificativ cum se „descotorosește“ și de autorii valorizați în anii 1950, cu un fel de ușurare, amestecând totuși scriitori valoroși (Nina Cassian, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu) cu cei de pe lista produselor ideologice perisabile: „Dacă în canonul rusesc al anului 2010, să zicem, Gorki și Șolohov reușesc să-și păstreze cu greu locul, în cazul literaturii noastre eliminarea a operat drastic. Nume precum Beniuc, A. Toma, Jebeleanu, Breslașu, Nina Cassian, Maria Banuș, Aurel Baranga, Mihail Davidoglu etc. etc. au devenit odiosa și nu mai sunt deloc pronunțate. Ei s-au grăbit să urce în trenul propagandei, dar au fost debarcați discret într-o haltă pierdută în câmp, pe unde nu mai trece niciun tren.“ (p. 297).
Ca afiliere ideologică proprie, Zamfir e un intelectual liberal nu foarte îndepărtat de conservatorism, dar foarte departe de marxism, comunism, socialism utopic și real, asupra cărora revine cu amărăciunea că i-au marcat o bună parte din viață. E notabilă însă obiectivitatea critică: deși Ion Ianoși, prin convingerile sale, era la antipodul celor ale lui Zamfir, în carte este inclus un text de apreciere a cărturarului. Tobă de carte, autorul nostru simpatizează, în mod vădit, cu cei asemenea lui, mai ales că aceștia nu sunt prea mulți, ceea ce ușurează selecția și îi dă un sens. Maestrul său a fost Tudor Vianu, despre care a scris un text extraordinar și vibrant, cu prețioase elemente biografice: Lângă Tudor Vianu. Doi studenți pe nume Toma Pavel și Mihai Zamfir susțin un referat și un coreferat la Cercul studențesc de literatură universală, despre Maximele lui La Rochefoucauld. Apare să asiste „pe neașteptate“ la ședința cercului Vianu, iar „ceea ce am aflat în acea seară de la Vianu depășea cu mult imaginea pe care ne-o făcusem noi, doi studenți, improvizând grăbiți, despre secolul al XVII-lea francez“ (p. 207). Cu o mândrie retrospectivă pentru maestrul său intelectual, Zamfir arată cititorului că nimeni n-a îndrăznit să-i zică lui Tudor Vianu „tovarășul Vianu“ la Facultatea de Filologie, cu toate șicanele făcute: „de ce nu acordă importanța cuvenită literaturii sovietice? de ce tratează la curs doar scriitori reacționari și burghezi? de ce nu face nici cea mai mică aluzie la estetica marxistă?“ (p. 208). Rememorându-și anii formării, autorul își exprimă gratitudinea pentru cel care a catalizat această formare, într-o epocă neagră.
Alt jurnal indirect se citește cu o veritabilă delectare intelectuală, calitățile autorului fiind cele de mult timp cunoscute: limpiditate în scris și eleganță discursivă, perspectivă de ansamblu asupra literaturii române și universale și priză la text. În plus față de volumele sale de istorie literară, apare aici și un accent personal, ca o concesie pe care cărturarul trăind printre cărți o face cititorului curios.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius