Calendar Romano-Catolic - 13 ianuarie 2021

[altmariustotal catolic]

Sf. Ilarie de Poitiers

• Episcop, Doctor al Bisericii
• ?-367
• n.: în Poitiers, Franţa
• 13 ianuarie (latin)

A fost numit „Atanasie [1] al Occidentului”, şi pe drept, deoarece numeroase sunt punctele de asemănare cu vestitul luptător din Alexandria; fiind contemporan cu Atanasie, Ilarie s-a născut la începutul secolului IV la Poitiers, Franţa, şi tot aici a murit în anul 367. Au avut de luptat amândoi împotriva aceluiaşi adversar – erezia ariană – şi au participat la polemicile teologice prin discursurile şi mai ales prin scrierile lor. Asemenea lui Atanasie, deoarece nu a acceptat deciziile conciliului arian de la Beziers din 356, din ordinul împăratului Constanţiu a fost exilat în Frigia, ţinut din părţile Răsăritului.

Contactul cu Răsăritul a fost providenţial pentru Episcopul din Poitiers. În cei cinci ani pe care i-a petrecut aici a învăţat limba greacă, a descoperit scrierile marelui învăţat creştin Origene şi a cunoscut vasta operă teologică a sfinţilor Părinţi orientali, adunând astfel o documentare de primă mână pentru cartea care i-a adus titlul de învăţător al Bisericii: „De Trinitate”- „Despre Sfânta Treime”. Această carte, intitulată mai întâi, şi mai fericit, „De Fide adversus Arianos” – „Învăţătură de credinţă împotriva ereticilor ariani”, era de fapt cel mai important şi mai profund tratat apărut până atunci despre adevărul credinţei creştine.

În exil fiind, nu a rămas inactiv. Prin lucrarea de proporţii mai mici „Contra Maxentium” – „Împotriva lui Maxenţiu”, se ridică energic chiar împotriva împăratului Constanţiu, combătând ceea ce mai târziu s-a numit „cezaro-papismul”, pretenţia împăratului de a se amesteca în disputele teologice şi în treburile interne ale disciplinei bisericeşti. Reîntors la Poitiers, curajosul Episcop şi-a reluat munca pastorală, ajutat cu mult succes de tânărul Martin, viitorul Episcop de Tours.

Sfântul Ilarie era fiul unei familii necreştine şi căutase timp îndelungat să ajungă la cunoaşterea adevărului asupra valorii şi rostului vieţii omeneşti; a apelat la luminile diferitelor filosofii, îndeosebi a neoplatonismului, care a lăsat o urmă adâncă în gândirea lui. Căutarea răspunsului la întrebarea care-l frământa l-a condus la citirea Bibliei, unde, în sfârşit, a găsit ceea ce căuta; atunci, s-a convertit la creştinism. Când a devenit creştin era un nobil proprietar de pământ, căsătorit şi tată al unei fete, Abra , pe care o iubea cu multă gingăşie. Nu la mult timp după botez, a fost aclamat de către popor drept Episcop al oraşului natal. Au trecut şase ani de muncă intensă consacrată studiului şi predicării înainte de a fi fost silit să plece în exil, care, după cum am văzut, a contribuit la formarea lui cultural-teologică. Alături de calităţile strălucite de polemist şi apărător al purităţii credinţei, în pieptul lui bătea o inimă de tată şi de păstor. Om în luptă, şi, mai om, în victorie, a avut grijă de Episcopii care-şi recunoşteau greşeala, şi chiar le-a apărat dreptul de a-şi relua slujba de Episcopi.

[1] Sf. Atanasie, Episcop de Alexandria, a desfăşurat o vastă activitate în părţile Orientului, în vederea combaterii ereziei ariene.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

S-a născut în Poitiers, pe la 315, dintr-o familie păgână, nobilă şi bogată şi a primit o educaţie literară aleasă în oraşul natal, rămânând păgân până la etate matură. Într-o zi, reflectând mai serios, a simţit că în sufletul său nu găsea satisfacţia deplină a aspiraţiilor sale nobile; nici în politeism, nici în morala epicuriană. A căutat deci aiurea această satisfacţie şi a găsit-o, ca Sf. Iustin, în lectura Vechiului şi Noului Testament; astfel, în anul 350, fiind deja căsătorit şi având o fiică, s-a convertit şi s-a botezat cu întreaga familie. Nu mult după aceea, cu câţiva ani înainte de 355, a fost ales episcop al oraşului, în plină lupta contra arienilor. Permitatea caracterului său l-a pus imediat în evidenţă publicului. Nu ştim dacă a asistat la sinoadele de la Arles şi de la Milan, dar a luat iniţiativa unui sinod ţinut la Paris (sfârşitul lui 355) în care episcopii din Galia prezenţi s-au despărţit de trei promotori ai arianismului în Occident: Ursace şi Valens (episcopi în Panonia) şi Saturnin de Arles. Acesta a făcut să se ţină un alt sinod, la Beziers, la care, din ordinul împăratului Constanţiu, Ilarie a trebuit să asiste.

El refuză aici să adere la politica religioasă a împăratului de a condamna pe Sf. Atanasie şi Conciliul I Ecumenic de la Niceea, 325; fiind bine instruit în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, a refuzat să semneze politica împărătească. Împăratul l-a exilat în Orient (în Frigia).

El a profitat de acest exil de 4 ani pentru a învăţa limba greacă. În acelaşi timp, a luat parte la Sinoadele din Seleucia şi Constantinopol, cunoscând la fata locului arianismul, pe care, până atunci, l-a cunoscut superficial, precum şi mai multe scrieri ale scriitorilor orientali. În acest exil, a compus tratatul De Trinitateşi mai târziu De Synodis (pe la 358) la cererea episcopilor galezi, pentru a cunoaşte starea de spirit din Orient. Sosind în anul 360 la Constantinopol, adresă împăratului Constanţiu un memoriu (Ad Constantinum liber II-us) pentru a-i cere o confruntare cu Saturnin de Arles, autorul exilului său. Împăratul refuză, dar îl autoriză pe Ilarie să se reîntoarcă în dieceza sa pentru a-l împiedica – zice Sulpicius Sever (Cayré, op. cit.vol. I, pg. 345) – de a conturba în continuare Orientul. Către anul 360, acest perturbator orientis este rechemat în Galia, unde propagă monahismul văzut în Răsărit şi luptă cu mai mult zel împotriva arienilor, văzându-şi lupta încununată de succes în Sinodul Naţional din Paris (361, când Saturnin a fost depus). Din 362-364 duce aceeaşi campanie anti-ariană în Italia, împreună cu Eusebiu de Vercelli. Cu toată sforţarea depusă, nu a reuşit să-l înlăture pe episcopul homeian (arian) al Milanului, Auxenţiu, fiindcă împăratul Valentinian s-a mulţumit cu o mărturisire de credinţă ambiguă de la Auxenţiu şi i-a interzis Sf. Ilarie sa mai rămână în Italia (364). Episcopul de Poitiers a scris Contra Auxentium pentru a protesta şi a readuce credincioşii la menţinerea integrităţii credinţei. El se reîntoarce în dieceza sa şi îşi consacra activitatea grijii spirituale a credincioşilor. A murit la 13 ianuarie 367 sau 368; a primit titlul de Doctor al Bisericii în 1851. Sf. Ilarie a fost numit Atanasie al Apusului. De fapt, se poate compara cu Sf. Atanasie în ceea ce priveşte tăria caracterului său, nobleţea vederilor sale, arta de a câştiga suflete. Timpul scurt de 10 ani de luptă contra arienilor, nu i-a permis să-l ajungă pe Sf. Atanasie, iar în ceea ce priveşte măreţia faptelor sale şi bogăţia scrierilor, îl ajunge şi poate îl şi întrece, mai ales în ce priveşte profunzimea vederilor, vigoarea dialecticei, căldura convingerilor şi originalitatea gândirii. Dacă Galia a scăpat de primejdia ariană, meritul principal este al Sf. Ilarie. În ce priveşte stilul scrierilor sale, Sf. Ieronim îl compara cu al lui Quintilian, pe care şi l-a luat de model. Cu toate acestea, este adesea obscur şi nu prea uşor de înţeles de către toţi cititorii. Acest lucru însă se poate scuza în bună parte, dacă se are în vedere că, în această epocă, vocabularul latin era prea imperfect pentru a putea exprima exact ideile noi în legătură cu dogma trinitară.

Scrierile Sf. Ilarie se pot grupa în mai multe categorii: exegetice, dogmatice, polemice, istorice, epistole şi imnuri.

1. În exegeză, Sf. Ilarie ne-a lăsat un comentariu la Sf. Matei, scris între 353-355 cu scop mai mult practic, de edificare spirituală. În această scriere, deşi nu cunoştea definiţia niceeană, totuşi afirmă consubstanţialitatea Fiului, bazat pe Sf. Scriptură şi pe Sf. Tradiţie. De asemenea, afirmă divinitatea Sfântului Spirit. Din Comentariu asupra Psalmilor nu ni s-a păstrat decât o introducere foarte frumoasă şi Comentariul asupra unor Psalmi (122,9,13,51,69, 91,118, 150). Scrierea este posterioară anului 362. În redactarea ei, autorul s-a folosit de textul grecesc, inspirându-se mai mult din Origen. Comentariul asupra lui Iov s-a pierdut. Liber Mysteriosi (Cartea Tainelor) s-a păstrat în parte şi conţine o serie de interpretări mesianice ale personajelor din Vechiul Testament. Scrierea este de după anul 360, cum reiese din întrebuinţarea abundentă a alegoriei tipologice, imitând în această pe greci.

2. Între scrierile dogmatice, capodopera sa este formata din De Trinitate în 12 cărţi, în care nu se ocupă de Sf. Treime, numai de demonstrarea divinităţii Fiului. Dumnezeirea Sf. Spirit este atinsă numai în treacăt. Acest tratat este unul dintre cele mai solide care s-au scris despre credinţa niceeană; deşi autorul s-a inspirat din scrierile lui Origen şi Atanasie, contribuţia sa personală reiese că a fost importantă. A fost scrisă între 356-359 în exil. De Synodis, scrisă tot în acel timp, este adresată episcopilor germanici, galici, britanici. În prima parte, arată vicisitudinile arianismului în Răsărit, după Conciliul din Niceea, iar a doua parte se ocupă mai ales de formula Homoiusiană, arătându-le acestor arieni moderaţi primejdia ce-i paşte şi îndemnându-i să se unească cu catolicii, pentru că formula lor, bine înţeleasă, nu se deosebeşte de cea catolică. Fiind rău înţeles de unii catolici, el le răspunde cu Apologetica ad reprehensores libri şi De Synodis respinsa, fiind un răspuns al lui

Ilarie niceenilor care i-au reproşat că a luat atitudine prea conciliantă.

3. Pe teren polemic are: Ad Constantium liber II, scrisă în ianuarie 362, care este o confruntare cu Saturnin de Arles. Fiind refuzat, scrie Contra Constantium imperatorem în primăvara lui 360, pe care însă n-a publicat-o decât la moartea împăratului, în 361. Scrierea este importantă nu numai pentru critica religioasă îndrăzneaţă pe care o face împăratului, dar şi pentru combaterea formulelor arianizante, inclusiv cele homoiusiene. Acest ultim lucru rezultă clar în Contra Auxentium, scrisă în 365, după reîntoarcerea sa din Italia, în care povesteşte lupta lui, împreună cu Eusebiu de Vercelli, contra acestui episcop arian din Milano.

4. Din lucrările istorice, ne-au rămas păstrate de la el mai multe fragmente dintr-o mare scriere, intitulată, se pare, Opus historicum adversus Valentem et Ursacium, în care, în trei cărţi, arată luptele religioase din secolul IV.

Scrisoarea Contra Dioscurum medicum s-a pierdut.

5. Epistole. Se ştie că Sf. Ilarie a scris mai multe, spune Sf. Ieronim, însă cele mai multe s-au pierdut. Scrisoarea către fiica sa Abra, ce se poate citi în Patrologia latină (549-552), este o lucrare posterioară. Din Liber Hipnorum, amintită de Sf. Ieronim, nu ni s-au păstrat decât trei imnuri autentice. Sf. Ilarie este părintele imnologiei latine, voind să introducă în Apus obiceiul răsăritean ca poporul să cânte în decursul serviciilor divine.

Sf. Ilarie din Poitiers este unul dintre cei mai de seamă scriitori apuseni care fac legătura dintre scriitorii răsăriteni şi cei apuseni, contribuind la fuziunea celor doua mentalităţi şi metode.

În ceea ce priveşte consubstanţialitatea Cuvântului, poate fi considerat ca unul dintre cei mai clasici scriitori; el afirmă cu formule precise deosebirea celor trei persoane în Sf. Treime şi, în acelaşi timp, şi unitatea de natură şi respinge formula homoiusiană, afirmând că formula niceeană (homoousios) reprezintă în substanţă învăţătura tradiţională a Bisericii, pe care atât Sf. Scriptură, cât şi Biserica, au învăţat-o de la început. Cu toate că insista asupra incomprensibilităţii acestei Taine (Sf. Treime), totuşi caută să o pătrundă pe cât este posibil. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Cristologie, unde analizează de multe ori actul întrupării şi calităţile naturii omeneşti, luată de Cuvânt. Dintre celelalte adevăruri de credinţă ce se cuprind în scrierile sale, mai amintim frazele energice contra amestecului puteri laice în Biserica, a cărei perfectă independenţă, sub primatul lui Petru şi a succesorilor săi, o afirmă cu tărie (Contra Constantium, I, în Psalmi, 131, ş. a.).

Sursa: link

„Eu sunt conştient că tu, Dumnezeule, Părinte veşnic, trebuie să fii scopul principal al vieţii mele, în aşa fel încât fiecare cuvânt al meu, fiecare sentiment să te poată exprima pe tine. Exerciţiul cuvântului, pe care tu mi l-ai dăruit, nu poate avea o recompensă mai mare decât aceea de a te sluji făcându-te cunoscut, arătând acestei lumi că te ignoră sau ereticului că te neagă, că tu eşti Tată, Tată al unicului născut (Fiul lui) Dumnezeu. Acesta este singurul scop pe care mi-l propun”. [1]

Ilariu făcuse un drum lung, chiar şi în sens material, mai înainte de a scrie aceste rânduri la începutul celor douăsprezece cărţi despre Sfânta Treime întru apărarea adevăratei credinţe. El fusese exilat în Asia Mică din ordinul împăratului Constans, dar, cum se poate observa cu uşurinţă, nu a pierdut timpul. Acest exil a fost pentru el o paranteză preţioasă, deoarece a putut cunoaşte astfel Biserica Orientului cu toate problemele sale, să aprofundeze studiul teologiei, dar, mai presus de toate, să crească în cunoaşterea plină de iubire a lui Dumnezeu şi să apere, prin cuvintele sale şi prin scris, divinitatea lui Cristos. Dar să o luăm în ordine.

La hotarele imperiului

S-a născut în jurul anului 315, la Poitiers, în Aquitania, la hotarele imperiului. Fiind bogat în pământuri şi în sclavi, a putut să se dedice încă din tinereţe studiului şi să-şi îmbogăţească cultura prin lectura celor mai celebri autori latini. S-a căsătorit cu o femeie de rangul său, o femeie vrednică, şi a avut o fiică, Abra. Climatul familial îi permitea să continue studiile şi să împărtăşească alături de soţia sa o preocupare care adesea le umbrea plăcerea de a trăi. Se întrebau, de fapt, de ce viaţa trebuie să se termine aşa de trist o dată cu moartea.

Cunoscuse în oraşul său persoane respectabile, creştini care, în general, nu aveau o cultură aleasă, dar care afirmau cu candoare că există un singur Dumnezeu şi că acesta ne aşteaptă în momentul morţii pentru a ne da o viaţă fără de sfârşit. Nu-i era deloc uşor să creadă spuselor lor: „Voi putea eu primi de la Dumnezeu această răsplată, dacă moartea şterge în mine orice speranţă şi orice element vital?” Timpul trecea, dar el a continuat să menţină contactul cu ei, până când, într-o zi, în mintea sa a strălucit o lumină: „Dumnezeu nu m-ar fi chemat niciodată la viaţă cu posibilitatea de a gândi şi de a dobândi înţelepciunea, dacă mai apoi ar fi voit să mă conducă spre un sfârşit decadent inevitabil şi spre moarte veşnică”. S-a înscris în rândul catecumenilor şi, într-o noapte de Paşti, a primit Botezul împreună cu soţia şi fiica sa, deoarece ei trei erau un tot unitar, nu numai în afecţiune, dar şi în gândire.

Pentru convertirea sa, lectura prologului Evangheliei după Ioan a fost determinantă, mai ales cuvintele: „Celor care l-au primit, (Cuvântul făcut trup) le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu”. După Botez, a continuat să o citească cu pasiune, iar apoi a început lectura lui Matei. El înainta din descoperire în descoperire într-o lume de lumină despre care nu a gândit niciodată că ar putea exista.

Convertirea sa a produs stupoare în oraş şi creştinii erau mândri de acest lucru. Desigur că nu s-a apropiat de creştinism de placul cuiva: nu era caracterul său, aşa străin de carierism şi iubitor al unei vieţi liniştite în casa lui. Frecventa comunitatea şi, dacă era invitat, povestea descoperirile sale, şi toţi îl ascultau cu mirare, deoarece ceea ce spunea despre Dumnezeu era aşa de luminos şi atrăgător, încât se întipărea în inimă pentru totdeauna.

Episcop fără de voie

Tocmai pentru acest motiv, la moartea episcopului, în 350, populaţia, în unanimitate, a pronunţat numele său. El nu a opus rezistenţă, ţinând cont că orice protest ar fi fost inutil. În acel timp, chemarea unui preot sau a unui episcop era exprimată de comunitate şi, când nu se interpunea politica imperială, aceasta lovea chiar la ţintă. Mai târziu, amintindu-şi de acea zi, va spune că acea însărcinare „i-a fost o pedeapsă”, aşa cum a fost crucea pe umerii lui Cristos.

Să fie episcop, într-un prim moment, a fost relativ uşor, chiar dacă a trebuit să spună „adio” liniştii cu care se obişnuise. Soţia l-a lăsat liber, ca să se ocupe de problemele Bisericii, şi îl vedea numai la altar atunci când celebra Euharistia. A înţeles că, de acum înainte, nu-i mai aparţinea şi l-a dăruit cu bucurie acelui Dumnezeu care intrase într-un mod atât de neaşteptat şi de profund în viaţa lor. Nu se gândiseră niciodată să trăiască asemenea călugărilor, dar acum aveau posibilitatea să o facă, şi amândoi erau de acord că era un lucru minunat. Abra, în acest timp, creştea alături de mama sa şi împărtăşea aceleaşi sentimente.

Munca lui Ilariu era aceea a oricărui episcop: să administreze bunurile pe care credincioşii le donaseră pentru cei săraci şi pentru văduve, să celebreze cultul, să pregătească catecumenii pentru Botez, să instruiască credincioşii prin predică şi, mai presus de toate, să menţină armonia în comunitate. Lucrurile mergeau aşa de bine, încât faima sa s-a răspândit în întreaga Galie, lucru ce l-a atras şi pe tânărul Martin, îndată după convertirea sa. Cei doi se înţelegeau de minune, şi Ilariu, după ce a căutat să-l integreze pe acest nou soldat în Biserica sa, a trebuit să recunoască faptul că Martin era născut pentru viaţa monastică şi i-a acordat tot sprijinul său în acest sens.

Până în anul 350, nimeni în Galia nu cunoştea existenţa arianismului, cu atât mai puţin cei din Poitiers. Ilariu a mărturisit cu candoare că, deşi era episcop, „nu auzise niciodată vorbindu-se de Crezul de la Niceea mai înainte de a fi trimis în exil”. Când erezia a început să se răspândească asemenea buruienii – nu pentru că poporul ar fi ţinut la aceasta, ci pentru că autoritatea imperială, adunând episcopii după bunul lor plac în sinoade şi concilii, o impunea -, Ilariu nu şi-a asumat-o. Nu numai că a refuzat să participe la Conciliul din Arles, în 353, şi la acela din Milano, în 355, dar la momentul potrivit, şi-a făcut auzit cu claritate glasul, organizând o reuniune a episcopilor la Paris, fără să ceară vreun acord împăratului. La acest sinod, toţi episcopii din Galia, cu acea libertate ce trebuie să fie proprie Bisericii, i-au condamnat pe episcopii Ursaciu şi Valens, din Panonia, şi Saturnin, din Arles, care au încercat să introducă arianismul în Occident. O dată reafirmată adevărata credinţă, Ilariu obţine chiar şi anularea condamnării sfântului Atanasiu de Alexandria, pronunţată la Arles şi reiterată la Milano din voinţa împăratului.

Un exil dureros, dar fecund

Împăratul Constans, care până atunci ignorase până şi existenţa episcopului din Poitiers, l-a trimis drept în exil, în Asia Mică. Acesta, în haina sa de exilat, i-a răspuns cu mândrie: „Sunt catolic, nu vreau să fiu eretic; sunt creştin, nu vreau să fiu arian; mai bine să mor decât să cedez puterii unui om şi să mânjesc puritatea credinţei mele”. [2]

În Frigia, unde fusese exilat, Ilariu se bucura de o relativă libertate de mişcare şi a avut posibilitatea să constate cu proprii ochi la ce stare jalnică ajunseseră Bisericile din Orient. Nu mai exista acea fervoare de altădată între credincioşi şi mulţi păstori erau pe deplin aserviţi puterii politice. El nota cu tristeţe: „În mare suferinţă se găsesc aici episcopii şi credincioşii care admit credinţa de la Niceea. Eroarea a prins rădăcini şi a sporit datorită perversităţii unora. Zece provincii din Asia, unde mă aflu, cu adevărat nu-l (mai) cunosc pe Dumnezeu” [3].

Credinţa sa în Sfânta Treime era clară şi, după ce a expus-o în scris în cartea sa, Despre Sfânta Treime, s-a apucat de o altă operă, Despre sinoade, în tentativa de a-i pune de acord pe episcopii din cele două părţi ale imperiului. În fond, el era convins că atâtea controverse doctrinale ar putea fi rezolvate punându-se de acord prin fixarea conţinutului termenilor. De aceea, a încercat să se apropie de toţi, să le explice, să-i invite la înţelegere: „Nu am considerat un delict faptul că am avut un dialog cu ei. că am intrat în casa lor de rugăciune şi că am sperat ceea ce se aştepta de la ei pentru binele păcii” [4]. Totuşi, simţul practic al romanului nu a reuşit să mulţumească spiritul subtil al grecilor.

El îşi încheia cartea sa, Despre sinoade, cu acest salut adresat episcopilor din Galia: „Acum vă revine vouă: lucrând în unitate şi prudenţă, să păstraţi în conştiinţa voastră curată şi fără pată credinţa pe care aţi menţinut-o până acum intactă. Amintiţi-vă de mine în rugăciunile voastre. Acum, că mi-am expus credinţa, nu mai ştiu nici eu dacă nu-mi convine mai mult să mor decât să încerc bucuria de a mă întoarce în mijlocul vostru”.

Dacă la Poitiers nu fusese permis nimănui să ocupe locul său, deoarece el însuşi, prin scrisorile sale, conducea Biserica prin prezbiteri şi diaconi, în Orient, activitatea sa energică şi cuvântul său convingător au început să-i alarmeze pe episcopii arieni. Împăratului, care, plictisit şi el de certurile religioase, voia să le pună capăt printr-un conciliu universal, ei i-au sugerat în schimb două concilii distincte: unul la Rimini, pentru occidentali, şi un altul la Seleucia, pentru orientali.

Ilariu s-a îndreptat spre Seleucia, dar aici nu s-a hotărât nimic şi împăratul a cerut să fie reluat la Constantinopol; la Rimini, în schimb, sub presiunea imperială, părinţii – mulţi fără să-şi dea seama – au subscris unei formule ariene.

Vestea s-a răspândit şi în Orient, şi ea a dat o nouă forţă duşmanilor lui Ilariu. Tocmai occidentalii, pe care Ilariu îi prezentase ca susţinători ai dreptei doctrine, acum au subscris împotriva ei, aliniindu-se poziţiilor majorităţii episcopilor Orientului. Episcopul de Poitiers, deci – au conchis adversarii săi -, cânta în afara corului şi, pentru a nu-i mai tulbura, au hotărât să-l pedepsească, trimiţându-l din nou în Galia, la scaunul său episcopal, cu speranţa că aşa va tăcea pentru totdeauna. A fost trimis în Galia cu acuza că a tulburat pacea în Orient.

Întoarcerea în patrie

Ilariu a trebuit să constate că colegii săi de la Rimini nu au avut curajul martiriului. Când a reuşit să primească veşti mai sigure în privinţa desfăşurării acelei reuniuni, i-a scris o scrisoare de foc împăratului: „Tu lupţi împotriva lui Dumnezeu, tu distrugi Biserica, persecuţi sfinţii, calci în picioare religia…, te prefaci a fi creştin şi, în schimb, tu eşti un nou duşman a! lui Cristos; împarţi însemne episcopale tuturor celor care te urmează şi pui episcopi răi în locul celor buni; reuneşti concilii şi îi constrângi pe episcopii occidentali, sechestraţi la Rimini, terorizaţi de ameninţările tale, vlăguiţi de foame, înfriguraţi din cauza iernii, rătăciţi din cauza minciunilor tale, să abandoneze credinţa” [5].

Deşi întoarcerea la Poitiers a fost un adevărat triumf, Ilariu a traversat o perioadă foarte dificilă. Merita suferinţa de a apăra credinţa în faţa episcopilor care nu au păstrat nimic din viaţa evanghelică? La ce serveşte o Biserică aservită împăratului? În această perioadă el primeşte vizita sfântului Martin, şi atunci a simţit că renaşte la viaţă. Chiar dacă era informat asupra situaţiei deloc consolante din Italia de Nord, unde împăratul reuşise să pună un episcop arian în scaunul de la Milano, dar şi în atâtea alte scaune secundare, sfinţenia lui Martin monahul şi a proiectelor sale de viaţă evanghelică i-au redat speranţa. Ilariu şi-a reluat poziţia de luptă cu reînnoită vigoare, meritându-şi acest elogiu al lui Sulpicius Severus: „Întreaga lume trebuie să recunoască faptul că patria noastră galică a fost eliberată de păcatul ereziei prin intervenţia episcopului Ilariu”. Şi nu numai Galia a fost luminată de lumina ce iradia din mintea şi inima episcopului de Poitiers, deoarece acesta, împreună cu sfântul Eusebiu de Vercelli, şi-a făcut simţită influenţa şi în Italia.

Şi-a petrecut ultimii ani în relativă linişte. O dată cu moartea lui Constans, Biserica şi-a redobândit libertatea şi erezia începea să apună, în timp ce Martin, devenit episcop de Tours, evangheliza ţăranii săraci şi organiza viaţa monahilor şi a clerului, făcând să înflorească pretutindeni viaţa evanghelică.

Era aproape timpul întâlnirii acelui Dumnezeu unul şi întreit pe care îl iubise şi pentru care suferise atât de mult. Acum era aşteptat acolo unde, cum el însuşi scria, „nu mai există nici suferinţă care să vină din partea unui tiran, nici ademenire pentru onoare sau faimă inutilă, nici durere şi nici oboseală; trupul nu mai are nevoie de hrană şi nici de somn. Lumina veşniciei ne va cuprinde şi ne va lumina fără încetare întreaga viaţă. Vom poseda binele cel mai înalt. Cu toţii vom asculta cuvântul lui Dumnezeu şi, în corul veşnic, alături de îngeri, vom cânta măreţia lui Dumnezeu, Domnul nostru”.

Cufundat în această contemplaţie, a plecat la cer la 1 noiembrie 367. Din familia sa rămânea în viaţă fiica, Abra, care alesese starea de feciorie. Tatăl său, din exil, îi trimisese, cu ocazia alegerii ei, o foarte frumoasă scrisoare în care cânta frumuseţea stării feciorelnice.

Note:
[1] PL 10, 48.
[2] Ad Const., I, 1.
[3] De Synodis, 63.
[4] Adv. Const., 2.
[5] Contra Const., 7.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Fer. Veronica da Binasco (de Milano)

• călugăriţă
• c.1445-1497
• n.: în c.1445, Binasco, Italia
• d.: la 13 ianuarie 1497, Milano, Italia
• 13 ianuarie (latin)

• A fost declarată...

  
  

  • fericită în 1517, de Papa Leon al X-lea

Născută la Binasco, în provincia Milano, în anul 1445, din nişte ţărani umili, Veronica a intrat în vârstă de douăzeci şi doi de ani în conventul augustinian „Sfânta Marta”, în care a petrecut treizeci de ani de viaţă călugărească în umila slujbă de soră cerşetoare. Dar, la zece ani după moartea sa, care a avut loc la 13 ianuarie 1497, Leon al X-lea îi acorda deja cultul privat. În anii petrecuţi în familie învăţase numai simpla îndeletnicire de agricultor. Nu frecventase nici o şcoală şi intrând în mănăstire a trebuit să obosească destul de mult pe paginile abecedarului pentru a învăţa să citească şi să scrie: rezultatele au fost puţine, pentru că era o tânără obişnuită mai mult cu povara sapei decât cu uşoara pană de gâscă. Cu toate acestea a învăţat cea mai importantă lecţie de viaţă ascetică, când Fecioara i-a revelat printr-o viziune care este calea de urmat pentru a învăţa ştiinţa divină care conduce la Dumnezeu: curăţia inimii, răbdarea faţă de aproapele, care nu ne face să ne scandalizăm de vinovăţii, dar ne face să ne rugăm pentru cei care le comit şi, a treia învăţătură, meditarea asupra patimii lui Isus.

Pentru ca să-şi fixeze în memorie aceste simple dar preţioase noţiuni, Fecioara i le-a transpus nu în literele alfabetului, dar în poetica simbolistică a culorilor: albul purităţii şi al iubirii de Dumnezeu, negrul răbdării şi roşul patimii. Astfel, înţelepciunea acestei foarte umile călugăriţe analfabete a ajuns direct la izvorul divin, fără intermediari, şi, deşi nu deschisese niciodată o carte de teologie şi cu atât mai puţin un tratat de psihologie, sora Veronica îi uimea pe cei din jur prin cutezanţa doctrinei sale şi prin intuiţia clară pe care o avea despre mâhnirile altora. De altfel, sora Veronica era zilnic în contact cu lumea, pentru că misiunea ei era să întindă mâna din poartă în poartă. Dar ea dădea mai mult decât primea, frângând cu cei ce care venea în contact pâinea care hrăneşte sufletul.

A voit şi să meargă la Roma, la invitaţia Fecioarei, pentru a duce un mesaj papei, atât de denigratul Alexandru al VI-lea. Papa (în ciuda a toate, un sincer cinstitor al Madonei) a primit-o cu bunăvoinţă şi i-a ascultat cu atenţie destăinuirile, înţelegând că se află în faţa unui suflet pecetluit de predilecţia divină. Înzestrată cu darul profeţiei, fericita Veronica s-a folosit de el şi pentru a prevesti ziua şi ora trecerii sale în veşnicie. Profeţia s-a adeverit întocmai, iar sora Veronica a închis liniştită ochii la dangătul clopotului care chema surorile la recitarea numită „pieta”, la 13 ianuarie 1497.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei