Romanul Un port la răsărit, apărut în 1941, este scris la persoana întâi, din perspectiva unui tânăr inginer din București. Într-o zi de toamnă, la scurtă vreme după redobândirea Basarabiei de România, acesta sosește într-un mic oraş-port de pe malul Limanului (lac format pe Nistru), cu misiunea de a acorda asistenţă tehnică la instalarea unui motor nou, de 400 de cai-putere, la uzina electrică. Diferenţa de mentalitate dintre el şi oamenii locului este sesizabilă din prima zi. Tânărul, energic, dornic de acţiune, pare nefiresc de agitat prin raportare la lentul şi blazatul proprietar al uzinei electrice, Igor Ronsky:
„Stăpânul uzinei era un om mititel, negru, cu fruntea pleşuvă şi zbârcită, ca de maimuţă, cu pântecul mare şi cu picioarele subţiri. Aducea a gorilă, după înfăţişare ca şi după mişcări; în schimb ochii mari, adânci, cafenii, cu privirea blândă, aveau o căldură atât de omenească încât te înduioşau.
L-am găsit într-o încăpere mare, la biroul uzinei, stând răsturnat în spătarul scaunului, ţinând mâinile încrucişate pe pântec, în spatele unei mese acoperite cu cristal, pe care nu se vedeau nici hârtii, nici dosare şi nimic din ce se poate vedea pe birouri, ci doar o sticlă rotundă, cu gâtul lung, ca o piesă de laborator. Pe fundul ei băutura rămăsese de două degete, un lichid alb, atât de limpede, încât nu s-ar fi bănuit cât era de tare; alături aştepta un păhăruţ cam opacizat, cum sunt paharele din care s-a sorbit multă vreme. M-am apropiat cu toată nevinovăţia de această masă şi de omul din spatele ei, am arătat planul şi hârtiile trebuitoare, apoi, cum socoteam firesc, am cerut să fiu dus în uzină, ca să marchez liniile terasamentului, fără pierdere de timp.
Acum [în momentul evocării] nu mi se mai pare ciudat că graba mea l-a făcut pe Ronsky să izbucnească în râs.
– Dragul meu, spuse după un timp, abia izbutind să-şi stăpânească hohotele, meriţi să te sărut, ca pe un înger cuminte şi harnic, ce eşti.“
Ronsky îl invită, în continuare, pe nou-venit să bea un păhărel şi, în plus, îl îndeamnă să profite de farmecele nepoatei lui, Liuda, pe care i-o şi prezintă, fără întârziere.
Acest episod conţine toate datele romanului, in nuce. Igor Ronsky râde pentru că ştie ce se va întâmpla cu tânărul întreprinzător şi eficient, pentru că prevede decăderea lui.
Inginerul începe, într-adevăr, și el să bea, după un timp, din lipsă de altceva. Stă în gazdă la o bătrână, într-o locuinţă ocupată anterior de un locotenent, şi – tot din lipsă de altceva – le primeşte rând pe rând pe iubitele acestuia, care nu fac mare caz de schimbarea petrecută. Se scufundă treptat, până peste cap, în somnolenţa perversă a locului, într-o mortificare surâzătoare. Nemaigrăbin- du-se, are timp să-i observe pe cei din jur. Prilej, pentru scriitor, de a schiţa portrete expresive, greu de uitat.
Un personaj pitoresc, de un umor nebun (involuntar), este Nagavişka, care nu se pricepe la nimic şi care tocmai de aceea este folosit ca om bun la toate. Printre altele, îl îmbăiază în fiecare dimineaţă, într-un butoi, pe inginer, şi îi povesteşte ce a făcut el, inginerul, beat, în periplul lui nocturn prin oraş.
Alt personaj memorabil – de data aceasta un personaj tragic – este comandorul rus Maximov, care a fugit în 1917 din Rusia cu ajutorul unui iaht, după ce bolşevicii i-au omorât soţia şi fiica, Ludmila. Bolnav de plămâni, din cauza vremii mereu ploioase de pe malul Nistrului, îmbrăcat într-o manta neagră, lungă până în pământ, el visează – fără şanse – să evadeze din refugiul transformat cu timpul în spaţiul unei noi captivităţi.
În sfârşit, într-o eventuală antologie de personaje ar figura, fără îndoială, şi Nadia, fata de optsprezece ani de care inginerul se îndrăgosteşte cu adevărat şi împreună cu care pleacă într-o călătorie pe mare, cu iahtul pus la dispoziţie de Maximov. Instantaneele luate Nadiei sunt emoţionante poeme în proză:
„O găsisem rătăcind pe chei, cu picioarele goale în sandale albe, cu mâinile înfundate în buzunarele unui pardesiu gri, croit larg, ca un macferlan, care îi dădea o înfăţişare băieţească. Apa, luată de vânt de pe crestele valurilor, îi stropea îmbrăcămintea şi picioarele bronzate, dar părea că nu-i pasă.“;
„Nadia a întins un picior, urmând cu călcâiul sandalei dunga de smoală dintre două scânduri ale punţii. Are o gleznă subţire, cu pielea atât de fină încât lasă să se vadă o mică arteră, pulsând dedesubt. Îşi ţine mâinile una în alta, pe genunchii goi a căror linie rotundă şi inocentă a scăpat de sub marginea rochiei.“;
„– Spune, rămâi toată vara aici? repetă Nadia, scuturându-mi mâinile, puţin nedumerită de tăcerea mea.
Cum au rămas întredeschise întrebător pe dinţii sănătoşi şi albi, m-aş apleca acum peste buzele ei roşii şi aş săruta-o cu o pornire în care s-ar topi, cu religiozitate şi cu patimă, tristeţea sfâşietoare a atâtor aşteptări“.
Succesor al lui Maximov, inginerul eşuează, la rândul lui, în tentativa de a părăsi locul în care a căzut, cândva, ca în caliciul unei uriaşe flori carnivore. Iahtul pe care se află împreună cu iubita lui naufragiază în timpul unei furtuni năpraznice, iar Nadia dispare pentru totdeauna în valuri. Întors în micul oraş-port, tânărul înţelege că nu va mai pleca de acolo niciodată.
Povestea absorbirii unui român de către lumea slavă are o frumuseţe tragică, de baladă. Deosebirea dintre cele două moduri de viaţă este o singură dată teoretizată în roman, prin intermediul lui Maximov, care îi explică inginerului:
„Nemărginita, nepătrunsa, imprevizibila lume slavă!… La noi totul e mare, neînţeles şi posomorât. […] Avem pământ mult şi nicăieri nu cresc mai multe buruieni şi mai multă zădărnicie, ca pe pământul nostru. Pleacă de aici, de la acest hotar, din marginea acestei lumi slave, care nu ştie prea bine ce deosebire este între fericire şi nenorocire, între noapte şi zi, între diavol şi Dumnezeu. Nu eşti făcut din lutul răbdător din care suntem făcuţi noi. Pe noi viaţa ne încovoaie şi trăim aşa, încovoiaţi, continuăm să răsuflăm, cu fruntea lipită de ţărână. Pe dumneata te năruie; nu cunoşti măsura de mijloc, a resemnării. Noi aplecăm capul şi spunem: Nicevo! În ce limbă din lume mai există un cuvânt cu un atât de larg şi deprimant înţeles? nicevo: nu-i nimic, lasă, nu-ţi face inimă rea, ce-ţi pasă!“
În rest, romanul este roman, fără nimic teoretic. Autorul povesteşte, nu comentează. Şi o face cu artă, ca maeştrii de altădată ai scrisului.
Toate cărţile lui Radu Tudoran sunt scrise bine. Autorul este cel care conduce dansul cu cititorul, cu siguranţă şi graţie. Stilul său de o eleganţă firească îi conferă autoritate. Vocabularul de o bogăţie inepuizabilă, proprietatea termenilor, caracterul funcţional al comparaţiilor, fluenţa frazelor contribuie deopotrivă la crearea impresiei că prozaicele probleme de exprimare au fost de multă vreme rezolvate de autor şi că atenţia cititorului se poate concentra exclusiv asupra a ceea ce se povesteşte. La toate acestea se adaugă o undă de tristeţe şi de mister, care nu vine parcă din text, ci însoţeşte textul şi persistă după încheierea lui.
Puţini romancieri români – Cezar Petrescu (numai în unele cărţi), Petru Dumitriu, Petru Popescu – s-au mai remarcat printr-un talent literar atât de evident. G. Călinescu este nedrept când susţine (în Istoria literaturii române, compendiu, din 1945) că „Radu Tudoran face romane comerciale ca un Cezar Petrescu mai dilatat“. În realitate, romanele lui Radu Tudoran, scrise cursiv şi atrăgător, nu sunt comerciale şi nu suferă deloc de dilatare. Ele au, dimpotrivă, o remarcabilă densitate artistică. Fiecare element epic se impune atenţiei în timpul lecturii şi devine enigmatic-semnificativ, ca într-o legendă. Din acest punct de vedere, scriitorul seamănă mai curând cu Dino Buzzati şi Mircea Eliade decât cu Cezar Petrescu.
Romanul Un port la răsărit, 1941 ar putea fi comparat, deopotrivă, cu Deşertul tătarilor, 1940, şi cu La Ţigănci, 1957, fiind în egală măsură o istorie a aşteptării şi o istorie a dispariţiei voluptuoase într-un alt timp. Dar similitudinea se reduce la atât. Radu Tudoran valorifică literar cu totul altă experienţă şi anume contactul românilor cu lumea slavă, prilejuit de revenirea Basarabiei, parţial rusificate, sub administraţie românească după 1918, şi de stabilirea graniţei de nord-est pe Nistru, dincolo de care începe stepa nesfârşită. Un ecou al acestei experienţe este înregistrat în romanul Rusoaica al lui Gib Mihăescu, din 1933, al cărui personaj principal, Ragaiac, un locotenent român însărcinat cu paza unui segment al graniţei de pe Nistru, şi-o imaginează obsesiv pe femeia vieţii lui ca pe o rusoaică venită din întinsul şi misteriosul spaţiu de dincolo de fluviu.
Originalul roman Un port la răsărit, 1941, nu a fost remarcat cu promptitudine de critica literară (iar după instaurarea comunismului avea să fie ignorat complet, din cauza spaţiului evocat – Basarabia –, ca şi din cauza viziunii critice asupra lumii slave). În timp ce fratele său, Geo Bogza, îşi confecţiona o faimă de militant de stânga, Radu Tudoran, mai puţin abil, îşi exprima în articolele sale dezaprobarea, simultan, şi faţă de extrema dreaptă, şi faţă de politica Uniunii Sovietice. Până în 1947 n-a avut de suferit represalii directe pentru această atitudine. A publicat noi romane şi, stabilin- du-se pentru un timp la Brăila, şi-a construit o corabie cu care voia să plece în lume. După 1947, însă, viaţa lui a luat alt curs…
„După 1947 – povesteşte Radu Tudoran, într-un interviu acordat Marinei Spalas şi publicat în Contemporanul nr. 15/ 1992 – am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă îşi mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliţă în coaste. N-am socotit că era o nedreptate, faţă de felul cum mergea treaba; puteam s-o păţesc mai rău, mulţumeam lui Dumnezeu când mă lăsau în pace. N-am fost arestat nici o zi, n-am făcut închisoare, dar nici nu eram liber, cum nu era nimeni în ţara noastră…“
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius