Cazinoul constănțean în operele marilor scriitori

[altmariuscultural]

https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-...

• „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu

 
Aflat în plin proces de reconstrucție, simbolul Constanței a constituit și fundalul unor subiecte de romane, așa cum ne revelează în cartea sa „Figuri în filigran” scriitorul dobrogean Pericle Martinescu.
 
Deși plecat de timpuriu din orașul natal, Pericle Martinescu nu a încetat să se întoarcă cu gândul și scrisul la țărmul mării, oferindu-ne unele dintre cele mai idilice însemnări legate de locuri dragi, cum este și exemplul de față.
 

„Ca imagine cadastrală, Constanţa avea forma unei clepsidre, cu cele două părţi conice (oraşul de sus şi oraşul de jos) întinse spre nord şi spre sud şi cu gâtuirea de la mijloc aflată tocmai acolo unde era «Centrul», adică Piaţa Independenţei (azi Piaţa Ovidiu). Pe aici se scurgea zilnic populaţia oraşului, ca firele de nisip între cele două recipiente ale unei clepsidre, ducându-se fie în jos, spre port şi spre Bulevard, la lucru sau la plimbare, fie în sus, spre cartierele de locuit. Și tot acest flux omenesc se desfășura pe sub privirile impasibile ale Poetului latin a cărui atitudine meditativă, turnată în bronz, devenise o emblemă a oraşului.
Piaţa Independenţei era dominată de clădirea Primăriei, zveltă şi bine pastelată, cu alură de castel în liniile şi culorile stilului «granat» românesc de la începutul secolului, prevăzută cu un foişor avântat semeţ în văzduh; voind parcă să dea o replică plină de graţie minaretul moscheii turceşti a cărui siluetă islamică se înălţa, ca o columnă de ceruză, în partea cealaltă a pieţei. Cele două monumente arhitectonice constituiau mândria Constanței de atunci si ele se decupau decorativ pe cerul albastru, putând fi zărite de la mari depărtări de către pasagerii vaselor ce se apropiau de coasta dobrogeană.
Oraşul de jos, căruia i se mai spune acum şi «zona peninsulară», e construit pe o limbă de pământ înconjurată din trei părţi de apă. Aici se etala cartierul considerat «select», cu rezidenţe simandicoase, mergând de la palate în stil neoclasic, cu scări monumentale şi colonade vânjoase, având lei în vârf, până la vilele noi, într-o cromatică variată, albastre, portocalii, verzi, a căror arhitectură «cubistă» îi dădea un aer cochet de
modernitate ţipătoare. Acest cartier, având forma unui evantai de piatră, fără nici măcar vegetaţia puţină din alte părţi ale oraşului, cu străzi radiale, inundate de soare, se termina la încântătoarea faleză, proiectată cu mult gust estetic, ce amintea și voia chiar să rivalizeze cu nu stiu care «rivieră» mediteraneană. Nicăieri n-am mai văzut o atât de frumoasă realizare edilitară făcută pentru contemplaţie şi agrement. Pe coasta Mării Negre ea nu are rival, căci nici Odesa, nici Vama, nici Burgas nu dispun de asemenea faleze «deschise», unde vizitatorul să se simtă nemijlocit în prezenţa imediată a mării care-i murmură melodios la picioare.

 

CITEȘTE INTEGRAL CARTEA ÎN FORMAT PDF

 

Cam pe la mijlocul «Bulevardului» (cum i se spunea elegantei faleze), totdeauna foarte curat fiindcă era periat în permanenţă de suflările mării, se contura imaginea barocă a Cazinoului, cu terasa lui mirifică, de unde se aruncau în valuri ghinioniştii persecutaţi de hazard la mesele din sălile de joc. Însă noi, cei tineri, pătrundeam în somptuoasele saloane ale Cazinoului ca într-un sanctuar, deoarece acolo se dădeau, în ultimele zile ale lui Iunie, serbările de sfârşit de an şcolar, cu premii şi cununi de lauri pentru elevii silitori. Cazinoul  supranumit «Perla Mării Negre», iar mândria noastră de bravi constănţeni avea să amplifice această metaforă hiperbolică atunci când am văzut că în unul din romanele de mare succes
din acei ani, «Întunecare» de Cezar Petrescu, firul acţiunii epice se începea printr-o discuţie ce se desfăşura chiar pe terasa Cazinoului «nostru».
Ceva mai târziu, aceeaşi surpriză aveam s-o încerc eu descoperind într-un roman al unui scriitor francez - «La rose de la mer» de Paul Vtlar, încununat cu Premiul Goncourt în 1938 - o altă descriere a Cazinoului din Constanţa. Aristocratica faleză, cu balustrada ei albă ce amintea de puntea unui transatlantic şi de unde nouă ne plăcea să privim meduzele ce pluteau leneşe «sub clopotele verzi», începea de la farul genovez şi se continua cu digul lung de aproximativ un kilometru, drept, de o liniaritate impecabilă, ca un deget întins spre larg, îndemnând la plecări spre zările feerice ale Orientului. Digul se termina la Farul cel nou şi avea misiunea să apere
portul de furia valurilor ce se spărgeau în coastele sale. Dar digul era îndeosebi locul preferat de promenadă al constănţenilor şi al tuturor «vilegiaturiştilor» veniţi aici din alte părţi ale ţării. Şi el intrase în literatură, prin pana lui Ionel Teodoreanu care plasase dramaticul episod final din romanul «La Medeleni» tocmai la picioarele Farului.
Aceste cărţi apăruseră chiar în timpul când eram elev de liceu, astfel că participam într-un fel deosebit, mai direct şi mai afectiv, la viaţa acelor personaje îndrăgite, reconstituind de visu scenele «exotice» trăite de ele în locurile pe unde noi ne plimbam şi visam în fiecare zi şi în fiecare seară, ca la noi acasă”.

 
#citește mai departe în cartea „Figuri în filigran”

 Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.