Între puținele sinteze consacrate versificației culte românești în Evul Mediu, cea a lui Eugen Negrici este, fără doar și poate, cea mai îndrăzneață conceptual. Apărută într-o primă ediție în 1996, sub titlul Poezia medievală în limba română, la obscura editură craioveană Vlad & Vlad, ea nu a suscitat dezbaterile teoretice la care, indiscutabil, autorul sperase. Nici reeditarea de la Polirom, apărută în 2004, nu a avut parte de o receptare mai consistentă.
O nouă ediție, cu titlul Începuturile poeziei românești (și cu o anumită limpezire a structurii, despre care voi vorbi), vine să repună tema în discuție. Momentul nu este, desigur, mai propice astăzi decât în urmă cu două decenii și jumătate. Numărul specialiștilor în Evul Mediu s-a diminuat, iar interesul tinerilor critici pentru istoria literară a scăzut. Rămâne de văzut dacă atuurile cărții lui Eugen Negrici – de la stilul percutant la minimalismul analitic – vor sparge această barieră, oferindu-i întâmpinarea pe care o merită.
La drept vorbind, Începuturile poeziei românești este mai greu de încadrat. Cineva malițios ar putea-o califica drept o antologie mascată, întrucât cea mai mare parte din carte revine textelor-reper, prin care istoricul literar ilustrează categoriile poetice cu care operează. O observație binevoitoare, dimpotrivă, ar releva faptul că selecția acestor texte este o muncă în sine, iar antologia lui Eugen Negrici este prețioasă azi, când chiar cititorii specializați și-au pierdut uzul muncii în biblioteci și arhive. Pentru mine, demersul criticului, de a adăuga o consistentă selecție de texte unei descrieri structurale minimale, își trădează miza pedagogică: Începuturile poeziei românești este, cum spune undeva autorul, o panoramă care se adresează în primul rând cititorului dornic de o inițiere rapidă într-o problemă „exotică“, în raport cu perspectiva canonică asupra Evului Mediu românesc. Acestui prezumtiv cititor îi sunt puse la dispoziție atât aserțiunile – categoriile în care Negrici împarte versificația noastră medievală –, cât și „probele“ menite să susțină aceste aserțiuni, adică textele propriu-zise.
Cartea se deschide – asemenea altor sinteze ale lui Eugen Negrici – cu două mici studii care concentrează 1) metoda istorico-literară propusă („O metodă de cercetare și sistematizare adecvată culturilor cu evoluție atipică“), și 2) criteriile de organizare a panoramei („Panorama poeziei medievale în limba română“, care, menționând sursele antologiei, ține loc și de notă asupra ediției). Celelalte intervenții ale criticului sunt grupate la începutul fiecărui capitol sau subcapitol.
Astfel alcătuită, panorama are cursivitate și coerență, cu atât mai mult, cu cât Negrici a renunțat la împărțirea artificială în patru direcții, din prima ediție: I. Predispoziția idealizării, II. Dorința educării, III. Nevoia de cunoaștere și IV. Tendința intensificării senzațiilor (sic!). Mai mult decât o simplă eliminare a unor criterii forțate, renunțarea la cele patru formule restituie versificației culte medievale principala ei caracteristică, și anume, caracterul întâmplător. Poeticul există în scrisul nostru medieval, însă poeți – în accepțiunea pe care o dau acestui termen scriitori ca Dante, Petrarca, Villon sau Quevedo – nu avem. Demersul de a versifica, continuu prezent, cronologic vorbind, nu produce și o poezie medievală, adică o conștiință estetică (sau măcar tehnică) a genului. Nu doar intenționalitatea estetică sau limba literară lipsesc: nu întâlnim, cel mai adesea, nici banala tendință către expresivitate, pe care Adrian Marino, în Biografia ideii de literatură, o identifică drept origine a acesteia.
Tot ca în alte sinteze ale lui Eugen Negrici, întâlnim în Începuturile… și un mic neajuns: perspectiva radicală din introducere este contrazisă, în interiorul sintezei, de generozitatea selecției.
Aici, după ce postulează (pe baze eronate, după cum voi arăta) caracterul atipic al literaturii noastre, criticul recurge la o sistematizare care la suprafață face apel la structuralism, stilistică și la operatorul expresivității involuntare, iar în subsidiar propune un tablou ordonat cuminte și cronologic, în care nu puține texte au doar o relevanță tematică, nu literară și care seamănă destul de mult cu cel din antologia lui Mircea Scarlat, Poezie veche românească (1985), care este organizată convențional. Dacă ar fi să utilizăm o altă definiție radicală a literarului, cea a lui E. Lovinescu, puține texte din Începuturile… ar avea, în realitate, relevanță estetică, fie și una involuntară. Versuri chinuite, ca acestea aparținându-i lui Antim Ivireanul („Prealuminata stemă a Țării Românești,/ Cu care s-au încoronat vechii Băsărăbești,/ Blagocestivului domn Constantin s-au dăruit,/ Că de-n fericită a lor sămânță s-au odrăslit;/ Și bunele lor fapte, cât poate, le plinește/ Și țara despre toți vrăjmașii o păzește./ Dea-i Dumnezău ani mulți, cu pace să stăpânească,/ Fericitul lui nume ca lui David să trăiască.“) cu greu pot stârni curiozitatea cititorului de azi, darămite un interes literar. Ele sunt introduse în antologie doar pentru că profesorul de literatură Eugen Negrici l-a învins, de cele mai multe ori, pe teoreticianul cu același nume.
dacă discrepanța între radicalismul teoretic și laxitatea practică e un păcat venial, o eroare fundamentală a prezentei sinteze, care provoacă și dezechilibrul dintre perspectiva istorico-literară și metoda panoramei, este însă aceea de a crede că ar exista culturi tipice, respectiv, atipice. După cum observă Nicolae Manolescu în comentariul pe care, în Viață și cărți, îl face la Iluziile literaturii române (2008), Negrici nu este un comparatist, iar expertiza sa în literaturile europene e, cel mult, una generală. În realitate, nu există istorii literare tipice, după cum nu există nici între istoricii literari occidentali vreun consens cu privire la periodizare. Pentru italieni, modernitatea începe după Renaștere, pentru francezi, abia după 1789, iar pentru nemți, după Sturm und Drang. Pentru spanioli, „secolul de aur“ este al XVII-lea, iar pentru englezi Renașterea începe la o sută cincizeci de ani după italieni. Tot englezii vorbesc de preromantism pe la 1760, în timp ce pentru francezi finalul secolului al XVIII-lea, iluminist ca ideologie, aparține stilistic clasicismului minor. Ș.a.m.d. Caracterul „atipic“ este însăși condiția de existență a oricărei istorii literare.
În cazul culturii române medievale, acest caracter decurge din afilierea confesională la ortodoxie și din cea stilistică la Bizanț, nu din incapacitatea de a se alinia la ritmurile unui Occident care, cum se vede, a evoluat el însuși neuniform. În interiorul paradigmei bizantine, însă, cultura noastră medievală este una cât se poate de tipică. Dominată de Eclesie și cu o laicitate mult reprimată, ea nu a produs fenomene scripturale cu valențe estetice decât – aici are dreptate Eugen Negrici, cel din Expresivitatea involuntară (1977) – în mod neintenționat, fie ca o reușită scriitoricească întâmplătoare, fie ca efect colateral al învechirii limbii. În ambele cazuri, scrisul nostru medieval nu a reușit să producă o conștiință literară clar delimitată de cultură, în sensul pe care îl dădea G. Călinescu acestei distincții, în Tehnica criticii și istoriei literare.
Cei care, ca mine, nu cred în posibilitatea (și nici în necesita tea) interpretării estetice a scrisu lui nostru medieval nu pot decât să invidieze inventivitatea și creati vi tatea cu care Eugen Negrici cade, aici, în multe dintre păcatele pe care le exhortează la alți istorici literari, numiți și nenumiți, în Iluziile literaturii române. Criticul începe prin a fugi de „obsesia golului“, vorbind de poezie, în condițiile în care numai prin inter mediul expresivității involuntare pot fi identificate insule de poetici tate, într-o mare de versificații căznite. Continuă apoi „căderea în păcat“, prin îmbogățirea artificială a patrimoniului de curente și direcții, inventând o serie de categorii (vocația magnificării, vocația desăvâr șirii, vocația insolitului și a peripeției, vocația euristică, vocația evaziunii), prea gonflate pentru conținutul mai mereu modest, literar și cultural, al textelor aferente. În fine, încheie spectaculos, inducând cititorului o senzație falsă de avuție, prin aceleași tehnici de iluzionare și seducție pe care le denunța la G. Călinescu: discursul strălucitor și abilitatea gustului critic, care-i permite să găsească „insulițe“ de poeticitate, pe care edifică imobilul impozant al poeziei noastre medievale. Ca niște fuzee cu bătaie scurtă, ideile sale, îndrăznețe și splendid formulate, iluminează un somptuos palat virtual, în care piatra este mai puțină decât iluzia ei.
Chiar și așa, am recitit Începuturile poeziei românești cu pasiune și cu satisfacție intelectuală. În ultimele cinci decenii, scrisul nostru medieval a avut șansa de se bucura de interpretarea unui critic de talia lui Eugen Negrici, care l-a scuturat de praful vechilor sinteze și i-a redat demnitatea. Asta face și prezenta panoramă.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius