Simion Stolnicu, un autentic „Prinț al poeziei”

[pagina română]

https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-...

e împlinesc astăzi 115 ani de la nașterea poetului Simion Stolnicu, un talentat poet ermetic care, cu ceva mai mult noroc, ar fi putut să fie la fel de faimos ca Ion Barbu.
 
Pe numele său real Alexandru Botez, poetul s-a născut pe 6 noiembrie 1905, la Comarnic, în județul Prahova, pseudonimul său literar impunându-se în cadrul Cenaclului Sburătorul al lui Eugen Lovinescu.
 
Preocupat până la obsesie de cizelarea minuțioasă a versurilor, investite cu simboluri adânci și subtile, de către o imaginație impetuoasă și luxuriantă, Simion Stolnicu a fost, și în viața reală, poetul prin excelență, inadaptat și însingurat, retras, departe de lumea dezlănțuită, în casa natală de la poalele munților, unde, în solitudinea aproape monahală, scria, picta, cânta la vioară.
 
Opera sa completă a apărut abia la câțiva ani după ce s-a stins, în 1966, surprinzând și astăzi prin profunzime și modernitate.
 
Un portret minuțios al poetului regăsim în volumul „Umbre pe pânza vremii“, unde Pericle Martinescu a imortalizat, pentru posteritate, o serie de personaje ale boemei literare interbelice, tineri artiști pe care autorul i-a cunoscut îndeaproape și care au alcătuit fermentul istoric și intelectual ce avea să nască o generație cu influență majoră în spațiul cultural românesc.
 
Stolnicu este prezentat așa cum Pericle Martinescu l-a cunoscut în studenție, când au fost colegi la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității București, unde poetul venise să aprofundeze literatura franceza și mai cu seamă poeții săi „damnați”, Nerval, Baudelaire și Rimbaud, sub influența cărora s-a aflat, o vreme, poezia sa.
 
 

„Ca să schiţez aici portretul lui, voi avea cutezanţa să afirm că Stolnicu se înfăţişa, prin apariţiile lui în lumea literară, prin ţinuta intelectuală, prin comportamentele exterioare, prin pasiunile şi aspiraţiile lui secrete, ca un Prinţ al poeziei. Despre nimeni altul, dintre cei cunoscuţi de mine, n-aş putea spune asta (cu excepţia lui Philippide, din a cărui zodie literară făcea parte şi Stolnicu, mai puţin exerciţiile bahice), deoarece toţi ceilalţi, oricît de mari le-ar fi fost prezumţiile şi oricîte «aere» şi-ar fi dat, aveau dese momente cînd cădeau în vulgaritate (prin vorbe sau purtări), dezvăluindu-şi adevărata faţă de fiinţe comune.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

Stolnicu se străduia să fie şi să rămînă un aristocrat intelectual, fără tangenţe cu pragmatismul cotidian. Structura lui sufletească se acorda întru totul cu această condiţie. Fără prestanţă fizică - era mărunt la statură, dar mare ca spirit - prezenţa sa ca om nu indica înălţimea sa ca poet. Un trup îndesat, cu grumazul robust, ca al unui om obişnuit cu poverile (probabil o reminiscenţă la descendentul unor munteni harnici şi trudiţi), purta pe gîtul scurt un cap semeţ, ce distona, ca dimensiune, cu restul eşafodajului corporal. Avea ochi mari, negri, cu priviri galeşe şi în acelaşi timp pătrunzătoare, cu pleoapele obosite din cauza cititului îndelungat la lumina lămpii, iar gura cu buze subţiri, oarecum ofilite şi ele, trăda efectul ascezei impusă de travaliul intens cerebral. Sub fruntea largă, boltită, se ghiceau mecanismele tainice ale acestui gen de muncă subtilă şi complicată. În ţinuta lui vestimentară se observa grija de a fi cît mai corectă cu putinţă, fără a etala o eleganţă izbitoare, Însă nu străină de o anumită cochetărie, ca să nu spun o apetenţă spre dandysm, deşi dunga pantalonilor nu era la el impecabilă, trădînd lungile ceasuri de şedere la masa de lucru sau la pupitrul de lectură. Purta haine în general de culoare închisă, cămăşi albe foarte curate, desueta lavalieră era înlocuită cu un monden papion roşcat, iar pălăria de fetru era trasă puţin pe-o ureche, ca să-i dea un aer mai «ştrengar». Licăririle de o strălucire puţin sticloasă ale ochilor îi erau îndeobşte vesele, deşi pe buze îi flutura un zîmbet sarcastic, ce-i făcea o mină consumată, subtil dezabuzată, amintind masca baudelairiană a cărei fizionomie poetul o împrumuta cu bună ştiinţă, ca discipol credincios al maestrului idolatrizat.
De fapt, sarcasmul era prima notă caracteristică ce emana din toată fiinţa lui Simion Stolnicu. I se citea în jocul zgiobiu al privirilor, în grimasa gurii, în gesturile cumpănite dar tranşante, în timbrul vocal. Era atitudinea omului demn şi integru, conştient că mişcările lui rnfleteşti nu se acordă cu datele realităţii şi în consecinţă îşi impunea, ca pavăză împotriva atentatelor din afară, rigoarea disciplinei dinăuntru.
De aici, impresia că ducea o existenţă ermetică, unde foarte puţini aveau privilegiul să pătrundă, iar el găsea şi mai rar ocaziile să vorbească despre sine. Nu trăia în istorie, în contingent, deşi cu antenele lucidităţii privea şi judeca lumea la justa ei valoare. Asta l-a şi determinat, probabil, să se retragă pretimpuriu într-o totală izolare, dar nu din dezgust, revoltă sau orgoliu, ci presimţind că istoria ameninţa să strivească sub tăvălugul ei poetul din el, singurul bun pe care-l avea de apărat şi pe care voia să-l apere cu dîrzenie, pînă la ultima picătură de vlagă.”

 


Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima 
BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.