Zoom critic: Dumitru Ţepeneag

[altmariusliterar]

Zoom critic:
Dumitru Ţepeneag de Alex. Ştefănescu

http://www.romlit.ro/dumitru_epeneag biografie  Dumitru Ţepeneag s-a născut la 14 februarie 1937 la Bucureşti. După absolvirea Liceului “Mihai Viteazul”, în 1954, face o tentativă nereuşită de a deveni student la Medicină. În 1955 se înscrie la Drept. Duce o viaţă boemă, se pasionează de şah (va ajunge un nume în lumea şahistă), se împrieteneşte cu Leonid Dimov. Începând din 1957 scrie proză scurtă, fantezistă, în divergenţă cu estetica oficială şi, în consecinţă, nepublicabilă. În 1958 abandonează facultatea şi lucrează timp de câteva luni într-o mină din apropiere de Târgu Ocna. Între 1959-1962 urmează cursurile Institutului Pedagogic de 3 ani din Bucureşti (secţia română-franceză). După absolvire, este repartizat ca profesor în satul Radovanu, de lângă Olteniţa, unde îşi petrece un an din viaţă. În 1963 ocupă un post de corector la Editura Meridiane. Debutează în 1964, cu schiţa Aripi şi roţi, apărută în Gazeta literară. În 1965, înainte de a fi publicat vreo carte, devine membru al Uniunii Scriitorilor. Are de pe acum faima unui scriitor nonconformist şi incomod. Prima carte, o culegere de schiţe intitulată Exerciţii, îi apare în 1966.  Amestecul de ambiţie şi spirit ludic, specific unui jucător de şah, îl determină să “inventeze”, în colaborare cu Leonid Dimov, un nou curent literar, “onirismul”. Nu este vorba de o aventură estetică reală, ci de un act de teribilism căruia i se calculează dinainte “mutările”, de un joc de-a literatura. Totuşi, prin raportare la literatura convenţională şi previzibilă promovată de regimul comunist, acest răsfăţ estetic capătă semnificaţia unei încercări de insubordonare şi găseşte adepţi: Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Iulian Neacşu (când va face bilanţul, Dumitru Ţepeneag îi va adăuga pe listă şi pe Sorin Titel, Virgil Tănase şi Emil Brumaru, care se apropie temporar de “grupul oniric”).  În 1969, Dumitru Ţepeneag este din nou teribilist în stilul său: sare, de la etajul întâi, peste balustrada scării interioare a Casei Scriitorilor, ca să nu coboare treaptă cu treaptă până la parter ca toţi conformiştii, şi îşi rupe un picior (episodul, mai mult comic decât dramatic, va fi mitologizat de scriitor). În acelaşi an devine lector la Editura Cartea Românească, condusă de Marin Preda.  Graţie unei burse acordate de filosoful francez Gabriel Marcel, ajunge în 1970 la Paris. În 1971 se află tot acolo şi dezaprobă în mod public, ca şi Nicolae Breban, “tezele din iulie” emise de Nicolae Ceauşescu. La întoarcerea în ţară este tratat de autorităţi ca un personaj indezirabil. Volumul de nuvele Aşteptare, tipărit în 1971 şi pus în circulaţie abia în 1972, este retras după numai o săptămână din librării.  În toamna lui 1972 pleacă din nou la Paris, unde începe să ia parte la viaţa literară (nu numai a românilor stabiliţi la Paris, ci şi a francezilor). În 1975 înfiinţează revista Cahiers de l’Est. În acelaşi an este exclus din Uniunea Scriitorilor din România şi i se retrage, fără ca el să fi solicitat aceasta, cetăţenia română, printr-un decret semnat de Nicolae Ceauşescu. În 1977 susţine de la distanţă “mişcarea Goma” şi se numără printre cei care înfiinţează Liga drepturilor omului în România, cu sediul la Paris, dar apoi, timp de şase ani (1978-1984) face un fel de grevă literară şi refuză să mai aibă relaţii cu scriitorii români din exil. Joacă şah şi publică studii de teorie şahistă (de exemplu La défense Alekhine, în 1983).  În 1989, imediat după căderea lui Ceauşescu, vine în România, romantic, cu un camion de medicamente. În următorii ani întreprinde numeroase alte călătorii la Bucureşti, redevenind un personaj vizibil al vieţii literare. Publică noi cărţi şi le reeditează pe cele vechi, se angajează în polemici zgomotoase, face declaraţii provocatoare. Totuşi, din cauza apartenenţei la un grup de scriitori agreat de Ion Iliescu, gesticulaţia lui de nonconformist rămâne neconvingătoare.  Dumitru Ţepeneag şi onirismul  Până în 1989, Dumitru Ţepeneag era vag cunoscut în România, dar se bucura de ceea ce se numeşte, în limbajul politic, unanimitate. Toată lumea îl admira ca pe un personaj aproape legendar al vieţii literare, ca pe un nonconformist in aeternum, incompatibil cu stilul de viaţă comunist. Se mai ştia că Nicolae Ceauşescu - caz unic - îi retrăsese cetăţenia română şi că îl determinase astfel să rămână definitiv în Franţa.  După 1989, scriitorul a venit frecvent în România, angajându-se într-o lungă campanie de recucerire a locului său - pe care îl considera, nu se ştie din ce cauză, pierdut - din istoria literaturii române. Drept urmare, în prezent nu mai are numai admiratori, ci şi adversari.  Genul acesta de afacere îi este caracteristic lui Dumitru Ţepeneag, care poate pierde într-o clipă ce a adunat într-o viaţă. Declaraţiile sale sunt aproape întotdeauna lipsite de diplomaţie. Scriitorul renunţă pe neaşteptate la prieteni vechi, dar nu pentru că i-ar trăda, ci pentru că în cine ştie ce împrejurare simte imperios nevoia să le trântească în faţă ceva neplăcut. El are un mod simpatic de a fi antipatic. Nu urmăreşte atingerea unui scop perfid, ci voieşte, ca Zoe, scandalul cu orice preţ. Scandalul literar.  Ilustrativ în acest sens este volumul de interviuri Războiul literaturii încă nu s-a încheiat, apărut la sfârşitul anului 2000. Este vorba de interviuri acordate de Dumitru Ţepeneag unor publicişti români pe parcursul unui deceniu (1990-1999).  Scriitorul răspunde înţepat la aproape fiecare întrebare. Iată câteva exemple:  “ - ...Ce credeţi că ar mai trebui să facă scriitorii români pentru a sparge definitiv zidul anonimatului?  - Scriitorii români nu pot ei face mare lucru...”;  “- Spuneaţi odată că îl admiraţi pe Nicolae Manolescu...  - Admiraţia pentru Manolescu mi-a mai trecut niţel...”;  “- Emil Cioran mi-a mărturisit...  - Teribilismele lui Cioran de mult nu mă mai impresionează...” etc.  Pe Dumitru Ţepeneag îl preocupă - şi chiar îl obsedează - să readucă în memoria contemporanilor onirismul, curent literar pe care îl consideră important, iar lui să i se recunoască rolul de ideolog al onirismului. În răspunsul pe care îl dă primei întrebări din primul interviu cuprins în carte evocă, bineînţeles, începuturile acestei mişcări literare juvenile:  “S-o luăm de la întâlnirea mea cu Dimov. L-am cunoscut în ’58... El stătea pe atunci într-un subsol al Observatorului Astronomic de pe strada Ana Ipătescu. Împreună, ca să zic aşa, am pus la cale noţiunea de onirism, care, deşi pleca de la suprarealism, îl contrazicea, pentru că noi respingeam de la bun început dicteul automat. Visul pentru noi era un model legislativ, nu o sursă de inspiraţie; era deci un model de structură. Nu povesteam vise, ci le produceam. [...]  După ’64, i-am cunoscut pe Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu, Dumitru Dinulescu şi Iulian Neacşu. Acesta, mai târziu, pentru «devieri ideologice», a fost eliminat din grup.”  Momentul prezintă interes pentru istoricii literari, chiar dacă mişcarea n-a determinat mari schimbări în literatura română, rămânând mai mult un gest simbolic de sustragere de la obligaţiile impuse scriitorilor de oficialitate. Dumitru Ţepeneag nu se mulţumeşte însă cu această primă relatare. Revine de nenumărate ori asupra subiectului, manifestându-se ca un infatigabil propagandist al onirismului. În plus, anexează la onirism tot ce mişcă-n ţara asta. Pe vremea când, la Paris fiind, a citit pentru prima oară textele unui autor de care nu mai auzise, Mircea Nedelciu, s-a bucurat că tânăra generaţie... continuă ceea ce au început ei, oniriştii. Această insistenţă ne provoacă, inevitabil, un zâmbet ironic. Unui nonconformist nu-i stă bine să-şi administreze atât de atent nonconformismul.  Într-un fel, însă, şi această insistenţă face parte din pitorescul personajului Dumitru Ţepeneag. El ne câştigă simpatia şi ne înduioşează, astfel încât suntem gata să recunoaştem că toată literatura de azi derivă din onirism, numai ca să-l vedem, în sfârşit, mulţumit.  Doza de vis injectată în fiecare text  Proza scurtă din primele volume ale lui Dumitru Ţepeneag - Exerciţii, 1966, Frig, 1967, Aşteptare, 1971 - este rezultatul punerii în aplicare cu consecvenţă a programului estetic elaborat de grupul oniric. Într-un mod inteligent, dar cam mecanic şi, de la un moment dat, previzibil, autorul injectează în fiecare text câte o doză de vis.  Este vorba de schiţe de două-trei pagini, referitoare, cele mai multe, la momente trăite în copilărie, care au desfăşurarea unor relatări succinte şi prozaice, uneori umoristice, şi care, pe neaşteptate, fac loc unor năluciri pueril-poematice. Acestea sunt reminiscenţe ale basmelor citite de copii sau manifestări ale imaginaţiei lor încă necorectate de experienţă, dar şi expresia diafană a unor aspiraţii secrete pe care le avem şi noi, maturii, până la sfârşitul vieţii. O capodoperă a genului este schiţa La fotograf în care autorul povesteşte cum, copil fiind, participă la o nuntă şi merge, împreună cu alţi nuntaşi, să se fotografieze alături de eroii zilei, mirele şi mireasa. El ajunge primul şi este dat afară din atelier de fotograf. Scena este descrisă realist, cu spirit de observaţie şi umor, iar reconstituirea vieţii sufleteşti a copilului are verosimilitate:  “Fotograful se tot uita şi-şi mângâia bărbuţa cu degetele, pătate parcă de nuci. După ce m-am convins că am ajuns înainte - cine ştie unde s-or fi dus ceilalţi? - am vrut să intru să-i aştept, dar ţapul de fotograf nu mi-a dat voie; m-a mângâiat pe creştet şi m-a împins pe uşă afară. Atunci am fugit peste drum, la sicrie, să văd ce mai e nou, şi era să mă calce o Pobedă, şoferul a frânat şi a început să mă înjure, iar eu am scos limba de-un cot, şi el n-a mai zis nimic, a pornit motorul.”  În acelaşi registru stilistic, fără să ne prevină în vreun fel, prozatorul trece apoi la relatarea unui miracol:  “M-am înălţat pe vârfuri, să văd mai bine, dar n-ar fi fost nevoie, pentru că mirii se înălţaseră de la pământ cam cu o jumătate de metru şi continuau să se ridice ca traşi de sfori [...] Se făcuse linişte, unii lăsaseră capetele în jos, ca nişte vinovaţi. Sau le era ruşine. Înţepeniseră. Şi cei doi se înălţau tot mai mult, li se vedeau acum pantofii. [...] Fotograful se smulse din burta aparatului şi ridică braţele strigând: «Ce faceţi, tovarăşi, v-aţi cocoţat prea sus, nu vă pot fotografia numai partea inferioară. Asta-i prea de tot.» [...] Se înălţau din ce în ce mai repede, au spart tavanul, au trecut prin pod, prin acoperiş. Am ieşit cu toţii în stradă, să vedem până unde au de gând să ajungă. «Ce ruşine, ce neobrăzare! Chemaţi pompierii!» striga cineva, şi mie îmi venea să râd, traversasem strada să-i văd mai bine şi, rezemat de vitrina cu sicrie, îi urmăream încântat. Se înălţau mereu, ţinându-se de mână, ei singuri, şi erau îmbrăcaţi frumos, şi cerul era albastru.”  În altă schiţă, Astronomie, este relatat alt fapt ieşit din comun: pe cer răsare, în afară de soarele binecunoscut, portocaliu, un soare mult mai mare, albastru. Scriitorul dă dovadă de inventivitate, imaginând asemenea episoade onirice, dar faptul că în fiecare schiţă, şi anume spre sfârşitul ei, ne aşteaptă câte o surpriză devine în cele din urmă plictisitor. Este ca şi cum toate ţigările pe care le-am fuma ar fi prevăzute cu pocnitori.  De la onirism la hiperrealism  Noua etapă din evoluţia ca prozator a lui Dumitru Ţepeneag este marcată de publicarea unor romane - Hotel Europa, 1996, Ponts des Arts, 1998, Maramureş, 2001 etc. - voluminoase şi inconsistente. Ele se citesc uşor, fiind scrise cursiv şi cu umor, având numeroase dialoguri şi cuprinzând, de asemenea, extrase din presă, fragmente din discursuri politice (inclusiv dintr-un discurs rostit de Emil Constantinescu la Paris), dar se şi uită la fel de uşor. Scriitorul a trecut de la onirism la hiperrealism, captând în prezent fluxul vieţii fără nici o selecţie prealabilă, fără reducere la scară, fără accentuarea expresivităţii unor situaţii.  Naratorul romanelor este de profesie... romancier şi are o nevastă sarcastică, deloc entuziasmată de performanţele literare ale soţului ei. Acest narator călătoreşte des în România sau urmăreşte ce se întâmplă în România de la Paris, unde duce o viaţă de mic-burghez, de un prozaism dezolant, dar exhibat de el - nu se ştie din ce cauză - cu voluptate:  “Maşinal, apuc periuţa, tubul de pastă. Pun totdeauna prea multă. Deschid robinetul. Mi-e lene să folosesc paharul în care m-am grăbit să reintroduc tubul. De altfel înăuntru se află şi periuţa ei, a femeii care doarme. Continuă să doarmă şi să sforăie încetişor. Ar trebui să scot periuţa, s-o aşez pe marginea chiuvetei, la fel şi tubul, să clătesc paharul. E prea complicat. Aşa că-mi fac palma căuş şi mă aplec să sorb lichidul care mi se pare îngrozitor de rece. De ce nu las să curgă şi puţină apă caldă, să obţin o temperatură agreabilă? De ce mă grăbesc?  Îmi frec dinţii. Imprim o mişcare verticală periuţei, aşa cum scrie la carte. Vreau să zic, la cartea vieţii... Iată totuşi un argument împotriva verdictului de îmbătrânire: chiar dacă nu am dantura intactă - vreo două bridge-uri şi o grămadă de plombe - încă n-am ajuns să port proteză dentară.  - Dar bunică-ta a murit cu toţi dinţii în gură. Şi avea şaptezeci de ani şi mai bine.  O voce de procuror care vine parcă din duza duşului, dacă nu cumva direct din robinetul căzii, aflat ceva mai încolo. Seamănă cu vocea ei când o apucă pandaliile.” (Hotel Europa).  Dezvoltarea epică a romanelor este aleatorie, capricioasă, expresie a dezabuzării romancierului, care scrie - parcă - din dorinţa de a-şi umple cu ceva timpul. Românii din România care sunt aduşi în prim-plan - îndeosebi tânărul Ion Valea, personaj generic, reprezentând ideea de român - trăiesc şi ei la întâmplare, împinşi mereu, în diferite direcţii, de circumstanţe şi mirându-se, mai mult din politeţe, pentru că aproape nimic nu-i mai miră, de ceea ce văd.  Spiritul muşcător de altădată al lui Dumitru Ţepeneag nu mai este intact: are vreo două bridge-uri şi o grămadă de plombe.  bibliografie  PROZA SCURT|. Exerciţii, Buc., EPL, col. “Luceafărul”, 1966 l Frig, Buc., EPL, 1967 l Aşteptare, Buc., CR, 1971 (ed. a II-a, Buc., CR, 1993) l Înscenare şi alte texte, prefaţă de Nicolae Oprea, Piteşti, Ed. Calende, 1992 (cuprinde proză scurtă din tinereţe, neinclusă în volumele anterioare).  ROMANE SCRISE ÎN ROMÂN|. Arpicges, Paris, Flammarion, 1973 (trad. în fr. de Alain Paruit; versiunea originală, cu titlul Zadarnică e arta fugii, Buc., Alb., 1991) l Les noces nécessaires, Paris, Flammarion, 1977 (trad. în fr. de Alain Paruit; versiunea originală, cu titlul Nunţile necesare, Buc., FCR, 1992 şi Buc., Ed. Ars amatoria, 1992; altă ediţie: Buc., Ed. All, 1998) l Le mot sablier, P.O.L., Paris, 1984 (prima formă a cărţii, scrisă în rom., dar cuprinzând şi pasaje scrise în fr., mereu mai frecvente spre final, este intitulată Cuvântul nisiparniţă/ Le mott sablier; Alain Paruit este cel care a asigurat trad. în fr. a părţii scrise în rom.; versiunea originală, bilingvă, Buc., Univ., 1994) l Hotel Europa, Buc., Alb., 1996 (versiunea fr., în trad. lui Alain Paruit, P.O.L., Paris, 1996; ed. a II-a a versiunii originale: Buc., Ed. Gramar, 1999) l Ponts des Arts, trad. în fr. de Alain Paruit, Paris, P.O.L., 1998 (versiunea originală, cu acelaşi titlu, Buc., Alb., 1999) l Maramureş, Cluj-Napoca, D., 2001 (versiunea în fr., datorată lui Alain Paruit şi intitulată Le pays de Maramureş, Paris, P.O.L., 2001).  ROMANE SCRISE ÎN FRANCEZ|. Roman de gare, P.O.L., Paris, 1985 (versiunea rom., realizată de autor, Iaşi, Institutul European, 1993 l Pigeon vole, P.O.L., 1988 (carte publicată sub pseudonimul Ed. Pastenague; versiunea rom., realizată de autor, Buc., Univ., 1997).  JURNALE, PUBLICISTIC|. Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Iaşi, Institutul European, 1993 l Un român la Paris, Cluj-Napoca, D., 1993 (însemnări de jurnal din per. dec. 1970 - feb. 1972; ed. a II-a, cu completări, Buc., CR, 1997) l Momentul oniric (volum semnat Leonid Dimov - Dumitru Ţepeneag), ant. îngr. de Corin Braga, Buc., CR, 1997 l Războiul literaturii încă nu s-a încheiat, interviuri, ed. îngr. de Nicolae Bârna, Buc., Ed. Allfa, 2000.  *  Dumitru Ţepeneag a tradus din Alain Robbe-Grillet, André Malraux, Robert Pinget, Alexandre Cojeve, Jacques Derrida ş.a.