Vorbind despre iubire, Sfântul Maxim ne dă ocazia să conştientizăm cât de uşor este să-L iubească cineva pe Dumnezeu, ajunge să urmărească unde îi merge mintea. Dacă nu merge la Dumnezeu, să înţeleagă că mintea lui a început să vadă cruciş şi are nevoie de medic ca s-o opereze la ochi şi să vadă drept.
Când se naşte un om, e firesc să-i vadă pe oameni simplu, şi nu dublu, să vadă drept şi puternic, nu să privească încrucişat. Când ne uităm cruciş, e un lucru nefiresc. Firesc este să privim drept. Prin urmare, ceea ce este firesc, simplu, tihnit şi ne face sănătoşi şi fericiţi este iubirea lui Dumnezeu, aşa cum e firesc ca toiagul meu să cadă pe jos dacă-i dau drumul, ochii mei să vadă, gura să vorbească. Gura nu poate umbla, ci este pentru vorbit. Mâna este pentru a mângâia, pentru a îmbrăţişa, pentru a da milostenii, pentru a se ridica şi a face semnul crucii, acestea sunt lucrările ei fireşti, foarte uşoare. Dacă vrei să-ţi foloseşti mâinile ca să umbli, te vor durea, n-or să poată, pentru că nu este lucrarea lor firească. Astfel, şi dispoziţia, şi preocuparea firească a omului este iubirea faţă de Dumnezeu, pentru că mintea omului tinde către Dumnezeu. După cum ochii se deschid în mod firesc la lumină, tot aşa şi mintea se deschide în mod firesc către lumină, adică spre Dumnezeu, Care este izvorul razelor luminoase.
Lipsa iubirii este o boală, în timp ce sănătatea este iubirea. Prin urmare, de îndată ce vrea cineva poate să-L iubească în mod autentic pe Dumnezeu, poate să devină mireasa lui Dumnezeu. Ce altceva poate să dorească omul, mai cu seamă cineva care este în mănăstire? Ce altceva este mănăstirea, dacă nu o neîntreruptă unire, de zi şi de noapte, cu Dumnezeu? De aceea, să fim atenţi mai întâi la rugăciunea noastră ca să o facem neîmprăştiată. In al doilea rând, când rugăciunea noastră nu este neîmprăştiată, să nu ne înşelăm pe noi înşine, ci să ştim că nu-L iubim pe Dumnezeu, şi să căutăm calea cea dreaptă. „Drepte faceţi cărările Domnului“, zice Sfântul Ioan Inaintemergătorul (Mt. 3, 3; Lc. 3, 4). Să ne îndreptăm mintea către Dumnezeu!
In al treilea rând, când vedem că mintea noastră revine într-un anumit loc, trebuie să ştim că ne îndepărtăm de Dumnezeu. Acel undeva sau ceva, orice ar fi, fie că provine din partea irascibilă a sufletului, fie din cea poftitoare, fie din cea volitivă, este împotriva însoţirii cu Domnul şi un rival al Lui, chiar dacă ar fi plin de lumină, aşa cum ni se pare nouă, plin de sfinţenie, de dreptate şi de strălucire, chiar dacă cugetul nostru şi-ar ieşi din sine în faţa măreţiei care ni se descoperă. Mai bine sărac, fără aceasta, şi dispreţuit, decât cu aceasta, şi să te duci departe de Dumnezeu!
Aşa cum e foarte firesc să umblăm - nu există nicio greutate să umbli, numai cel bolnav are dificultăţi -, tot aşa este foarte firesc să mergem cu adevărat către Dumnezeu, să mergem aproape de Dumnezeu. Să simţim această uşurinţă şi această tihnă! Cu toate că ne-am despărţit de Dumnezeu - punându-ne frunze de smochin pe noi, fără să înţelegem că ele vor deveni zidul din mijloc şi ne vor despărţi -, să înţelegem şi să simţim iubirea lui Dumnezeu care le-a rupt şi ne-a făcut capabili să-L îmbrăţişăm şi să-L strângem în braţe şi să-L unim cu sinele nostru. Să ne bucurăm de această libertate pe care ne-a dat-o şi de această măreţie către care ne-a învrednicit să înclinăm în mod firesc: iubirea Lui!
Faptul că eu, monahul, păşesc înseamnă: îl iubesc pe Dumnezeu. Il iubesc pe Dumnezeu înseamnă: nu sunt şchiop. Pentru această iubire a lui Dumnezeu am îmbrăcat rasa, care ne face atât de asemănători, deşi înainte eram atât de diferiţi, eram indivizi separaţi, iar acum suntem o obşte de persoane.
Vorbim despre iubire fără să înţelegem ce spunem, vorbim şi ne înşelăm pe noi înşine. Să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care, împreună cu sfinţii Lui, aşa cum este Sfântul Maxim acum, ne descoperă adevărul şi face inimile noastre să se apropie de El.
Doreşte şi tu, pentru o clipă, cele spuse de Sfântul Maxim, şi vei vedea cum ţi se va schimba şi ţi se va lumina fiinţa! Doreşte pentru o clipă, şi vei înţelege de îndată cât de uşor este! E cu putinţă ca Dumnezeu să ne pretindă lucruri grele? E cu putinţă să ne încarce cu poveri? Pentru că a face lucruri dificile este o povară uriaşă, de neridicat. Ar trebui ca Dumnezeu să fie foarte rău, răuvoitor, necruţător dacă ne cere ceva care nu este uşor de împlinit. Ar trebui să fie un stăpân, să stăpânească sufletele noastre - dar asta este cu neputinţă! Chiar şi prin reducere la absurd poţi înţelege că lucrul acesta nu poate fi adevărat. Ca să ne poată spune: „Iubirea este plinătatea, iubirea este desăvârşirea, iubirea ne uneşte cu Dumnezeu“, înseamnă că iubirea este cel mai uşor lucru.
De asemenea, pentru ca iubirea să fie rugăciune neîmprăştiată, înseamnă că rugăciunea neîmprăştiata este cea mai uşoară şi mai firească lucrare a minţii omeneşti, că este chemarea firească, lucrarea, orientarea şi căderea minţii noastre în Dumnezeu. II iubesc pe Dumnezeu şi mă rog neîmprăştiat înseamnă: trăiesc adevărat. Nu trăiesc atunci când nu-L iubesc pe Dumnezeu, când nu mă rog astfel.
V-am spus şi o mărturisesc, şi inima mea se încălzeşte, se îndulceşte, se entuziasmează şi se mândreşte datorită cunoştinţei şi simţirii pe care o are despre rugăciunea pe care o faceţi. Am văzut cât de mult har vă dă Dumnezeu la rugăciune şi cât de mult însetaţi după rugăciune. Continuaţi să însetaţi după ea, şi veţi vedea minuni! Toate lucrurile despre care vorbesc cărţile noastre, toate cele pe care ni le-a făgăduit Dumnezeu vor deveni pentru noi realitate.
Cunoştinţa şi părerea pe care o am despre voi mă odihnesc. Cred că sunteţi foarte aproape de iubirea lui Dumnezeu şi că o aveţi când vă rugaţi corect. De aceea aş vrea ca ori de câte ori primesc o scrisoare de-a voastră şi ori de câte ori mă apropii de voi să îmi lărgiţi inima, să-mi înveseliţi sufletul, să-mi deschideţi jgheaburi prin care să treacă toate acele ape ale desfătărilor, ale îndulcirilor şi ale bucuriei pe care le dăruieşte Dumnezeu, dar pe care mi le veţi dărui şi voi prin viaţa voastră, prin rugăciunea voastră, prin sinceritatea voastră, prin autenticitatea voastră, prin faptul de a deveni fii adevăraţi şi „soţi“ autentici ai lui Dumnezeu.
Când voi veţi face aceasta, atunci şi eu o să vă fac bucuroşi. Dar când mă întristaţi, când îmi închideţi jgheaburile sufletului meu, care ar putea să mi-1 îmbete, şi când mă umpleţi de întristare sau de dezamăgire, ce mai pot să fac pentru voi?
De aceea, deschideţi-vă toate jgheaburile, aşa cum le deschideţi la grădină, ca să curgă prin ele „apa cea săltătoare spre viaţă veşnică" (In. 4, 14), pentru ca Dumnezeu să curgă în sufletele voastre, în mintea voastră, în inima voastră! Este ceea ce vă va îmbăta, vă va da viaţa, aşa cum în grădină, când curge apa, intră viaţa, în timp ce dacă apa lipseşte, intră stricăciunea. Faceţi din sufletele voastre nişte izvoare nesecate şi lăsaţi-le ca Dumnezeu să le ia şi să se joace cu ele, să le facă jucăriile Lui, să le poarte cu El şi să le înalţe acolo unde este El, acolo unde este Preasfânta Treime!
ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL
TÂLCUIRE LA SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, EDITURA SFANTUL NECTARIE
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius