A-i citi pe Vlahuţă şi Hogaş în răspăr, străduindu-te a le găsi contrastele, e un act de răbdare livrescă. Cu atît mai mult cu cît România pitorească şi Pe drumuri de munte au patina unor texte desuete, pe litera cărora s-a aşezat un praf de indiferenţă colectivă. E cum ai deschide un cufăr cu vechituri din al căror damf nu păstrezi decît impresia unor relicve cărora nu le mai vezi rostul. Numai că aceste relicve, dacă sunt cîntărite cu ochi calofil, scot la iveală pepite mustind de virtuţi estetice. Iar dacă pe deasupra aplici o grilă a cărei ideologie e luată din prezent, rezultatul aduce cu o răsturnare de perspectivă.
Sub unghiul răbdării cu care străbate cele două cărţi, Mircea Platon seamănă cu un filatelist deschizînd clasoare peste ale căror pagini plimbă lupa unor convingeri tari. Urmarea e că tiparul convingerilor proprii ajunge să-i încovoieze pe Vlahuţă şi Hogaş, a căror literă sfîrşeşte prin a se supune docilă gîndirii exegetului. Mircea Platon e orice, dar nu un cercetător blajin. E genul de comentator care încalecă textul subjugîndu-l unei gîndiri fără înclinaţii spre nuanţe moi. De aceea filatelistul are aplombul unui toreador care analizează o operă spre a o învinge, deznodămîntul fiind precum o încleştare în care coarnele taurului se pleacă smerite în faţa voinţei exegetului. Vlahuţă e stors ca o lămîie spre a fi pînă la urmă excomunicat, pe cînd Hogaş e trecut din eprubetă în eprubetă spre a-şi divulga ultimele fărîme de gînd. La sfîrşit, cititorul contemplă victoria unei interpretări în care operele celor doi bat mătănii în faţa inteligenţei lui Mircea Platon, un cerber deştept în a cărui judecată nu încap indulgenţe estetice. Vlahuţă este pus la stîlpul infamiei valorice, în timp ce lui Hogaş, trecut prin sita crudă a criteriilor moderne, i se ridică un piedestal cu ştaif reacţionar. Cu alte cuvinte, primul este abominat pe motiv de fleşcăială duioasă, pe cînd cel de-al doilea e ridicat în rang pe temei de gîndire conservatoare.
E totuna cu a spune că Mircea Platon îi supune pe cei doi la o lectură de ordin ideologic, urmărindu-le premisele ce le fierb în cap. Procedeul e cu atît mai straniu cu cît ambele cărţi par să aibă un statut neutru sub unghi politic. Doi scriitori merg prin natură şi descriu ce văd. Ce poate fi mai banal şi mai inofensiv? Numai că în timp ce Vlahuţă întocmeşte un pliant turistic despre frumuseţile patriei, lăudînd steril comorile peisajului, Hogaş coboară în cutele adînci ale naturii, descoperindu-i spiritul de dedesubt. La Vlahuţă asiști la un vodevil de tămîieri bucolice, însoțite de o sarabandă de ditirambi închinați frumuseții morale a locuitorilor: toți sunt bravi, drepți și în deplină armonie cu decorul. „Ce ţară frumoasă, păcat că e locuită“ nu e un slogan pe gustul lui Vlahuţă. Pe cît de minunate sunt locurile, pe atît de dîrji sunt oamenii. La Hogaş, tenta encomiastică nu are ce căuta, descrierea căpătînd accentele unei iniţieri mitice. Nemţeanul intră în natură spre a coborî în sine, ca într-o itineră a cunoaşterii de sine. Pliantul turistic lasă locul unei spovedanii aspre, în cursul căreia sălbăticia naturii face casă bună cu colţoşenia oamenilor. Nici o intenţie de înfrumuseţare nu tulbură Pe drumuri de munte. Călătorul descrie ce vede, fără ameliorări politicoase. Rezultatul e o carte a cărei fascinaţie o simţi şi astăzi.
Mărturisesc că, fără cartea lui Mircea Platon, nu aş mai fi avut de gînd să deschid Pe drumuri de munte. Numai că interpretarea lui e atît de fină încît dorinţa de a-l reciti pe Hogaş se impune în chip molipsitor, drept care două zile am stat cu creionul în mînă pe însemnările profesorului din Piatra-Neamţ. Impresia a fost de pătrundere într-o Moldovă mitică, fără nici o exagerare în ce priveşte sensul expresiei „tărîm de basm“. Hogaş este un guraliv mucalit, căruia îi place vorba lungă, dar un guraliv cu evlavie faţă de natură şi cu maliţie faţă de oameni. Natura îl farmecă, oamenii îl irită. E un mizantrop flecar, cu idolatrie neclintită faţă de munte, dar cu precauţie sarcastică faţă de semeni, pe care nu-i suportă decît dacă îi ia peste picior. Umorul acesta sfătos, de limbut divagînd de dragul cuvintelor miezoase, te duce fulgerător cu gîndul la Creangă, atîta doar că diaconul răspopit este opusul lui Hogaş: sedentar pînă la lenevie, nu ar fi bătut munţii pentru nimic în lume, orice efort fizic părîndu-i-se o tortură. Pe cînd Hogaş rătăceşte bezmetic prin păduri, arcane şi peşteri, în umbra cărora se simte în largul său. De fiecare dată cînd se întoarce din peregrinările montane e copleşit de tristeţe, negăsindu-şi locul. E ca un lup suferind de marasmul de a respira printre oameni.
Invariabil colţurile naturii sunt descrise cu migăloasă devoţiune, sau mai precis cu abnegaţie mistică. Hogaş are un sentiment iraţional de atracţie faţă de natură, atracţia aceasta fiind mai puţin estetică şi cu mult mai mult religioasă. Natura e altarul în faţa căruia Hogaş îşi depune ofranda sufletului, numai că nu o face mieros, cu ifos calofil, ci plauzibil, ca un călător ahtiat de sălbăticie. În faţa furtunii stă smirnă, pe cînd în faţa semenilor se răţoieşte fără scrupule. Există trei obsesii în carte: mîncarea, oboseala şi natura. Cele mai detaliate descrieri din Pe drumuri de munte au drept obiect aceste trei marote: cum şi cît mănîncă la gazdele care au bunăvoința de a-l adăposti (mămăliga, borşul, hribii, peştii au parte de o descriere infinit mai amănunţită decît înfăţişarea oamenilor), cum şi unde doarme după epuizarea pe care i-o dă călătoria (preferă căpiţele de fîn spre a scăpa de asediul ploşniţelor) şi cum trăieşte întîlnirea cu muntele în răstimpurile zilei. În acest ultim caz, Hogaş alunecă mereu de partea visării în stare de trezie, fără a mai putea discerne tivul despărţitor între ce-i imaginaţie şi ce-i aievea. Reveria aceasta cu ochii deschişi dă cărţii aerul unui tărîm de poveste, cititorul visînd alături de Hogaş. E o lume de fabulă, cu personaje rustice, primordiale, ce par să se desprindă din stînci şi brazi, spre a se întoarce apoi în elementul din care au venit. Hogaş descrie actul mîncării nu doar cu pofte de gurmand, ci cu elan epopeic. Mămăliga este o zeiţă, borşul este un ocean de stihii, hribii sunt draci puşi la pîrlit pe grătar. Detaliile prozaice prind o aură de basm, iar autorul este un ucenic vrăjitor dînd lumii nuanţe magice. Oamenii sînt spectre, arătări purtînd simboluri atavice. Pe drumuri de munte nu e atît o carte de călătorii, cît o arheologie de moravuri sub pretext de drumeţie mireană.
În această halima alpestră, rostul semenilor este să întărească butaforia din fundal, căci nici unul nu e necesar în chip implacabil, apariţia lor fiind întîmplătoare, ba chiar lipsită de importanţă, chiar dacă cîteva personaje sînt memorabile prin stridenţa lor hidoasă. Mai ales femeile sar în ochi, dar nu atît prin ispita pe care, deşi i-o pun sub ochi, Hogaş şi-o reprimă cu uşurinţă, cît prin rolul de călăuze. Călăuze sunt Maica Filofteia, Axinica din Gura Borşii sau fraţii Huţan şi Zgribincea (ştiu că cititorului nu-i spun nimic aceste nume, dar o elementară nevoie de detalii mă sileşte să le pomenesc), iar ispitele femeieşti sunt în număr de patru: soţia lui Vasilică, jupîneasa Zamfira, Floricica şi Călina lui Drăgan din Rotărie. Nu lipsesc hidoşeniile: dihania de Aniţa cea cocoşată, fiica babei cu mustăţi de bărbat.
Calistrat Hogaş umblă îmbrăcat modern, ca un „marchidan“, iar oamenii îl iau drept „coropcar“. Pe gazde le răsplăteşte cu tutun şi rachiu, în schimbul mîncării şi locului cuvenit somnului. Hogaş nu are stofă de credincios, cînd intră în biserici nu o face pentru a se închina, ci pentru a judeca cu ochi rău pictura votivă, cum se întîmplă la Horaiţa și Agapia. Rătăcirea pe la mănăstiri dă cărții accentul unei pereginări făcute la întîmplare, scopul nefiind căutarea numenului divin, ci alinarea sufletului în mijlocul sălbăticiei. Hogaş fuge de semeni, natura fiind un remediu al mizantropiei. Şi în timp ce natura e măreaţă, oamenii sunt pricăjiţi, colţoşi şi amărîţi. Cel mai omenesc personaj din carte e Pisicuţa, calul care îl poartă pe coclauri în a doua parte a cărţii.
E de mirare că Vasile Lovinescu nu s-a oprit asupra cărţii lui Hogaş, spre a-i da o interpretare în cheie sapienţială, fiindcă Pe drumuri de munte se pretează de minune la genul de analiză „cu duhuri“. Cît despre Mircea Platon, el îi pune lui Hogaş diagnosticul de spirit conservator cu repulsie faţă de achizițiile civilizaţiei occidentale, diagnostic pe care îl argumentează cu citate. Mircea Platon este un comentator cu ţîfnă personală, asta însemnînd că are un puternic coeficient de deformare a autorilor pe care îi analizează. Oricum, cu sau fără ideologia pusă în cîrca lui Hogaş, pofta de a reciti Pe drumuri de munte a fost consecinţa imediată a volumului Geografie şi conştiinţă naţională. O veritabilă voluptate desuetă, la care talentul lui Mircea Platon ştie să te incite.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius